Archive for June, 2014

Ia mai lăsați-mă cu mândria voastră națională!

A venit și vara în Anglia, în sfârșit, iar țara asta e atât de frumoasă în zilele însorite, de nici nu-ți mai vine să faci altceva decât să te plimbi pe câte o faleză, într-o pădure de-asta molcomă și îmblânzită de-a lor, sau pe un chei cu multe bărci acostate la mal.
Dacă tot a venit vara în Anglia, și dacă tot am un job nou, și dacă tot mă pregătesc de concediu în țară (a mea de acasă) în curând, oare de ce să nu se încingă spiritele din nou pe interneți cu ceva foarte actual? Foarte actual și vechi de când durerea mea, România.

simona halep

Simona Halep a jucat, se pare, magnific în turneul de la Roland Garros, clasificându-se a treia în lume, după ce a pierdut în fața Mariei Sharapova. Cei care au văzut meciurile ei au numai cuvinte de laudă, povestesc cum au urmărit totul cu inima sărindu-le din piept o dată cu fiecare minge decisivă, cum Simona a jucat ”grandios”, ”incitant”, ”tulburător” și ”catarctic”, și a pierdut frumos. Eu îi cred, pentru că nu am urmărit meciurile, din câteva motive: nu am televizor de vreo 8 ani și nu mă prea uit la sport. Singurele sporturi pe care le pot urmări pe ecran sunt patinajul artistic și echitația (obstacole, nu curse).
Nu mă pricep la tenis, nu am gustul de a urmări sport la tv, dacă mi s-ar oferi ocazia să urmăresc live probabil aș accepta, doar pentru experiența în sine.

Dar în valul Halep care a trecut ca un mic tsunami pentru întreaga românitate am prins și eu ceva care m-a atins. Am găsit textul lui Andrei Vulpescu, Nai’gh’Ba de la Da Hood, un tip inteligent, ușor caustic, nu foarte cinic, un hip hoper calm, controlat, mai degrabă cuminte decât supărat. Nu știu dacă el se va regăsi în descrierea asta, dar așa l-am cunoscut eu la FânFest prin 2007, unde eram cu Ovia Herbert. Am stat într-o dimineață cu el la masă în tabăra invitaților, ne-am luat micul dejun într-o atmosferă umedă, posacă, de zi rece și cu ploaie la munte, am fumat și am vorbit despre câteva lucruri, printre care frontul comun de protest pe care ne aflam. Când am revenit în București i-am luat un interviu pentru pagina ”Pe val” a suplimentului de cultură al ziarului Cotidianul, un proiect excelent, dar pe care nu au vrut să-l finanțeze suficient, și a murit prematur. Pagina asta de interviu trebuia să aducă nume calde, tinere, de pe scena artistică, fie din muzică, literatură, sau arte vizuale.

Povestesc astea pentru că înjurătorii ultragiați ai lui Andrei, după articolul său Nu-ți mulțumesc, Simona Halep!, folosesc toată artileria grea a mahalalei internautice românești: omul e fie frustrat sexual, fie invidios, fie și-a făcut doar rating pe spatele tenismenei, fie denigrează (wtf??!!!) o valoare românească, etc etc etc. Mai s-a trezit și un ex-fan, cică, să spună că l-a avut ca model pe Naigh’ba, dar acum gata, s-a terminat, nu mai poate fi nimic între ei, fanul pleacă cu inima zdrobită.
După cum spune chiar în primul rând al postării, Andrei e conștient de risc, și-l asumă chiar. Probabil că mesajul pe care a avut să-l transmită a meritat riscul. Eu zic că a meritat, și uitați de ce.

Am crescut într-o Românie unde ni s-au împănat capetele cu faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, strămoși care, culmea, așa viteji și grozavi cum au fost ei, n-au reușit niciodată să fie suverani. Teritoriul pe care azi îl numim România nu a avut niciodată unitate, și să o lăsăm mai moale cu Burebista și istoria comunistă.
Întreaga mea copilărie am fost cititoare pasionată de ”Cutezătorii” și de cărți de-alea mari cu povestiri istorice cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare și alți iluștrii domnitori români (sic!). Nu zic, unii dintre ei au fost cu adevărat remarcabili. Vlad Țepeș, cel mult plâns și invocat astăzi, era fără doar și poate un sadic, explicabil, ținând cont de istoricul vieții sale. Toate poveștile astea cu care am crescut și în care cumva credeam s-au dovedit a fi, în bună parte, pompozități comuniste. O populație care împărțea aceeași limbă (mai mult sau mai puțin), același fond cultural, aceleași zbateri istorice, a avut câțiva conducători care au reușit să se opună dominației străine. Wow, ungurii, austriecii și rușii trebuie că se simt undeva pe niște mega-piedestaluri comparativ cu aceste mari realizări.  

Îmi mai aduc aminte de toată parada de calități atribuite românilor de regimul comunist, un nou popor ales sub soare, nu alta! Și harnici, și dedicați, pasionați, plini de entuziast, optimiști, loiali, veseli, primitori și iubitori de tradiție și cultură, oricând gata să-și pună viața pentru semenii lor și pentru patrie. Și toate astea ni se băgau în căpșoarele noastre de pionieri, cu atât mai mult celor care aveam ceva talent la scris și eram pregătiți asiduu de profesoarele de română să putem scrie la olimpiade povești despre patriotism și frumusețile țării, încât contradicția flagrantă cu realitatea nu avea cum să nu ne otrăvească.
În realitate, părinții, unchii și mătușile, vecinii noștri și părinții colegilor noștri de la școală furau cu toții de la serviciu și se ascundeau, că nu se știe cine te putea da în gât și ajungeai exemplu negativ. Așa a fost de prin anii 50, când oameni ca străbunicul, scăpați de la deportare, mai făceau câte o lună, două de pușcărie pentru o plasă de porumb luată din avutul CAP-ului ca să ducă acasă la păsări, și asta pentru că nu au acceptat ofertele făcute de a se alătura regimului. Restul CAP-iștilor furau fără probleme. Bine, alții au sfârșit și mai rău, dacă știu bine o rudă de-a lui Alex Potcoavă, amic și coleg scriitor din Timișoara, a plecat la Craiova să i se ofere post în sistemul comunist și s-a întors cu o gaură în cap.

Nu am scris o singură poezie/pagină dedicată conducătorului ilustru. Ca fată, nepoată și strănepoată de preot în Banat, o regiune întotdeauna periculoasă pentru regimul comunist, nu mă atingeau deloc căcaturile propagandistice de la tv, din școli, de pe toate fațadele. Știam că totul e minciună, știam bancuri cu Ceaușescu spuse la lumina lumânării când luau curentul, în perioada de economie, știam că mama, la fel ca majoritatea femeilor din sat, născocea metode ingenioase ca să ducă lenjerie și alte mărfuri căutate la sârbi, să le treacă ilegal granița, și să ne aducă ciocolată, Eurocrem, Cipiripi, caramele, muzică și blugi. Ascultam Europa Liberă cu bunicul la un radio vechi în bucătărie și ne întrebam dacă Securitatea ne ascultă prin gaura de aerisire din cămară.
Și totuși nu știam. Am crezut toate poveștile despre o istorie care nu e a noastră, toate născocirile cu poporul român cel care excelează la toate, minunea lumii, cei mai buni între cei mai buni. Asta am crezut și mi-a otrăvit sufletul. Cum să cazi din asta la ”românul e hoț”, spus cu necaz în anii 90 la o vorbă după slujba de duminică, în curtea bisericii? Tata obișnuia să atragă atenția oamenilor că ”te rog frumos, nea Vasile, și eu sunt român și nu sunt hoț”. Bineînțeles, veșnica, jalnica și ipocrita scuză ”persoanele de față se exclud”.

Am fost printre cei care credeam că vom putea schimba țara, pentru că am luat toate examenele pe merit, pentru că am avut cea mai mare notă de intrare la facultate și am încheiat prima din an, rămânând cu cea mai mare medie pe fiecare dintre cei patru ani de studiu. Asta mă gândeam că fac când am participat la studiile culturale ale Fundației ”A Treia Europă”, când am lucrat ca profesoară în liceu și încercam să-i fac pe puști să gândescă, să înțeleagă și să accepte că, fără să-și dezvolte mintea, toată șmecheria și descurcăreala din lume sunt nimic murdar și măturat sub preș. Am zis că eu nu voi pleca niciodată din țara aia.

Apoi am ajuns în UK. Am ales să venim aici pentru că nu mai credem într-o posibilitate de a face ceva, pentru noi sau pentru alții, stând în România cea care există doar printr-o minune geopolitică. Poate de aici reușim chiar să facem ceva, și ca dovadă eu una acum știu clar ce urăsc și ce iubesc la ceea ce am lăsat în urmă, m-am putut desprinde cumva de povestea românească, iubesc România ca moștenire culturală și urăsc România ca entitate socio-politică azi.
Aici am putut vedea, cu ochii mei, că tehnicile de manipulare sunt aceleași, că acel capitalism, opusul comunismului, nu este decât o altă mână a aceleiași puteri, că democrația este un fel de a încerca să-i împaci (prostești) pe cât mai mulți, în timp ce tu îți vezi de ale tale sau de fapt n-ai nici mai vagă idee ce dracu faci acolo unde cică ar trebui să fii leader. Urmărind de peste un an presa englească, cu nopți pierdute grămadă și cu taste tocite pe interneți, am văzut cum omul de rând, frustrat și prea comod să facă ceva pentru el însuși, se aruncă în brațele primul oportunist politic de cea mai joasă speță care promite că-l va scăpa de bau-bau (românii, bulgarii, imigranții în general, și bineînțeles că vorbesc de Farage și UKIP).

 

658x0_viteazul

  Și așa, după toate astea, am ajuns să cred că noțiunea de nație și cele derivate din ea, naționalism, mândrie națională, sunt niște chestiuni induse, care să ne facă mai proști, mai manipulabili, mai ușor de ținut în lesă, să ne facă masă de manevră pentru orice li se va năzări lor. Uitați-vă la succesul tuturor partidelor de extremă dreapta din Europa, TOATE NAȚIONALISTE. Vedeți ce promovează ei: MÂNDRIA NAȚIONALĂ. Acea mândrie națională de a face parte dintr-un popor special, care uite ce vârfuri dă, și toți ceilalți merită ce-i mai bun pe lumea asta, doar pentru că au părul și ochii de aceeași culoare cu Simona Halep, că vorbesc aceeași limbă și că în pașapoartele lor scrie România.
Da, ca un om iluzionat și deziluzionat de atâtea ori cu naționalismul ăsta gol de tinichea, copil care scriam despre sentimentele patriotice și eroismul unui popor care a înfruntat hoarde și hoarde de dușmani (”dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea” – hai că ați auzit și voi versurile astea prin piețe, măcar), tânăr pregătit să pună umărul la saltul pe care țara lui avea să-l facă înainte, acum, acum, mai puțin, of, poate la anul, îmi vine să spun tuturor așa, lipsit de orice reținere și eleganță, cam ce să facă ei cu mândria aia a lor națională.
Ce? Ștreang, aia să-și facă, să poată muri mândri, liniștiți și împăcați. Poate ajung și ei în raiul românilor de pretutindeni, prezidat de sfânta adunare a conducătorilor iluștrii: Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (”eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” – se aude, da? nu MÂNDRIA NAȚIONALĂ), și, de ce nu, Vodă Împușcatu, că a făcut locuințe și a dat de muncă și biletele la mare la oameni.

Așa că să nu mai aud pe nimeni cu spoiala asta de mândrie națională atâta timp cât, ca nație, suntem nimeni, un popor adunat de pe drumuri, care s-a agregat și a fost capabil cu adevărat de ceva doar sub conducere străină. Să nu uitați că niște capete încoronate germane au făcut pentru țara aia mai mult decât toți conducătorii voștri locali laolaltă.
Până nu văd că vă lucrați voi pământurile, și nu americanii sau italienii care v-au cumpărat jumătate de terenuri agrare, până nu văd că vă mai scuturați de taxele care vi se îndeasă pe gât mai rău decât unei prostituate la un gang-bang, până nu văd că stațiunile românești sunt repuse în circuitul turistic internațional și începeți să scoateți țara din rahat cu veniturile aduse de turiștii străini (da, da, se poate, la ce resurse naturale și balneare avem, fir-ar ea să fie a naibii de treabă!), până atunci să mă lăsați cu mândria voastră națională.
Simona Halep a jucat bine, e tânără, poate ajunge numărul unu în lume. Voi între timp încercați să faceți și altceva decât ce face neamul ăla de când este el, nesigur, supus, oportunist, prietenos și gata să bată oricând în retragere.

Între timp, eu fac ceea ce fac eu mai bine: scriu, critic, supăr, stârnesc ceva ape, încerc să mișc ceva prin instrumentele cu care pot eu opera. Dacă fiecare își face treaba sa, vom ajunge undeva, poate altundeva decât în raiul românilor de pretutindeni.
Sau poate e nevoie ca întreaga lume să se schimbe înainte ca România să ajungă să însemne ceva. Dar, despre asta, altă dată.

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 Comment

Țara batjocurii

 

Aud din nou de oameni dragi, oameni pe care-i apreciez, oameni care chiar au făcut ceva în țara aia că ajung fie să fie dați la o parte, fie să fie umiliți. Nimic nou sub soare, așa că de ce să mai vorbim despre astea? Simplu, pentru că de fapt nu s-au întâmplat foarte multe lucruri noi cu adevărat cam de pe când o maimuță bipedă a început să vorbească și să mâzgălească pereții peșterilor, și cu toate astea a cunoaște traseul între micile și marile nimicuri care ne fac oameni poate însemna ceva.

Nu voi povesti despre unul dintre cazuri, pentru că tot ceea ce știu mi-a fost mai degrabă dat prin indicii în conversații personale, și oricum alegerea de a face publică o asemenea situație trebuie să-i aparțină celui căruia i s-a întâmplat.
Cealaltă situație însă e ceva mai veche. Cam de câteva săptămâni, de pe când vâjâia România de amenințarea cu chemarea la arme. Am pierdut atunci câteva nopți în fața laptopului, citind în stânga și-n dreapta pe interneți, încercând să-mi dau seama cât de reală e amenințarea rusească de a face vraiște amărâta mea de țară de acasă.

Apoi am dat din întâmplare, pe la știri, de încă o porcărie de-a clovnului care ocupă postul de prim ministru al României. Porcăria asta m-a revoltat pentru că îl batjocorea pe unul dintre oamenii pe care i-am admirat mereu ca personaje publice și cu greutate culturală. Este vorba despre Mircea Mihăieș.
În discuția de față, faptul că omul mi-a fost profesor de literatură engleză, că mi-a publicat primele poeme în revista Orizont și că plecarea mea la București a avut legătură și cu un sfat de-al său nu face vreo diferență. Înseamnă, cel mult, că îl cunosc mai mult decât o face un simplu spectator al știrilor zburătăcite în vânt. Pentru mine este un câștig și nu un minus faptul că, dacă am de spus ceva în apărarea lui, o fac de pe poziția celui care i-a putut aprecia și prezența obișnuită, de zi cu zi, dincolo de scena publică.

În urmă cu câteva săptămâni, președintele Băsescu a propus decorarea lui Mircea Mihăieș, împreună cu restul echipei de la vechea conducere a Institutului Cultural Român, adică Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Maimuțoiul-șef al furtului intelectual în România, Victor Ponta, nu putea rata ocazia să agite agresiv ditamai ciomagul retoric la gura peșterii de guvernare. Întâiul plagiator al țării l-a numit pe Mihăieș nici mai mult, nici mai puțin decât ”fascist bătrân”, și astfel a motivat refuzul de a contrasemna propunerea de decorare înaintată de președinte.
Dacă vreți să vedeți demontată cu cea mai mare ușurință porcăria asta cu ”fascist bătrân”, vă recomand să citiți articolul din România liberă. Eu nu o să mă obosesc acum să parez loviturile de ciomag ale maimuțoiului-șef. România rămâne țara în care oamenii cu adevărat valoroși sunt mătrășiți, scuipați, batjocoriți, pentru că nimeni nu are cu adevărat nevoie de ei: nici cei care vor să tragă toate foloasele, nici cei care acceptă să se hrănească cu fărâmituri și resturi, atâta timp cât primesc ceva.

Dar vreau să aduc în discuție și articolul scris de Costi Rogozanu pe platforma Vox publica. Acum firește că Rogozanu are dreptul la opiniile sale, și poate să-l privească pe Mihăieș așa cum îi vine lui. Spune el, așa, cu jumătate de tastatură, că nu-l consideră fascist, ci ”rasist social”. Ce rahat o mai însemna și asta doar el știe. Am senzația că de fapt el vrea să vorbească despre discriminare socială, dar nu prea știe cum să se joace cu cuvintele ca să dea bine. Și ca să-și susțină teza, citează următorul fragment, dintr-un text de opinie publicat de Mihăieș în Cotidianul:

MIRCEA MIHĂIEŞ

Matusalem votează

[…] Luaţi la bani mărunţi, ei sînt tocmai generaţia care, prin indiferenţă, supuşenie, laşitate şi oportunism la scară naţională, au adus ţara la starea de faliment din 1989. Ei sînt aplaudacii din fabrici şi uzine, ei au patentat feluritele tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecţiune dublul limbaj. Ei ne îndemnau şi pe noi să le urmăm exemplul. I-am avut profesori, ne sînt rude şi vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici, învăţîndu-ne de mici „să nu spunem din casă“, ei ne-au învăţat ce e lenea, neruşinarea şi minciuna. Ei sînt generaţia salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuţi masiv la pensie. Deşi încă în puterea vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demenţializare remote-ul televizorului şi bîrfind pînă la strepezirea dinţilor pe banca din faţa blocului. Deşi ne-au lăsat o ţară în ruină, au pretenţii la pensii mari şi la gratuităţi masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs şi nu produc nimic, dar continuă să fie stăpînii noştri din umbră. Putem noi să ne dăm de ceasul morţii că vrem în Europa, cu toate riscurile presupuse de această opţiune. Nu, ei vor undeva la mijloc: bunăstarea de „acolo“ şi atmosfera de „aici“.

Am ajuns la paradoxul că, deşi vreau din tot sufletul să-i ajut, ei nu mă lasă. Plătesc impozite împovărătoare, dar şansele mele de a cîştiga mai bine descresc dramatic din cauza lor. Ţara arată ca după război şi pentru că toate guvernele au fost puse la zid de obligaţia de-a hrani milioanele de guri înfricoşate şi derutate ale înaintaşilor noştri direcţi. Nu tu autostrăzi pe care să circule camioanele cu marfă ale Europei, nu tu industrie a turismului, nu tu bani pentru convertirea forţei de muncă. Miliarde de dolari au fost virate – legal sau ilegal – spre plata pensiilor, pentru că de acolo venea votul cel gras: votul neputinţei şi-al înapoierii programate.

(publicat în Cotidianul, 14 decembrie 2004)

Discriminează în textul acesta Mihăieș pe cineva? Îndeamnă la ură și violență împotriva vreunui grup social? Nedreptățește generațiile vechi, sau chiar pe a sa proprie, care s-au zbătut până ce-a mutat munții din loc să schimbe soarta acelui spațiu care încă se numește România? Culpabilizează fără temei oameni care, trezindu-se cu 1989 căzut din cer, s-au dat peste cap să găsească soluții, să se scuture de vechii comuniști, să pună mâna, să strângă din dinți și să schimbe dracului un sistem fanariot, mafiot, corupt până la măduvă? A, nu?
Despre cine vorbește omul într-un articol, adevărat, foarte virulent, dar nu fără temei? Are oare dreptate el, Mihăieș, să vorbească așa despre generații întregi care s-au mulțumit cu orice căcat le-a picat de la masa celor care făceau jocurile? Cu ce drept îi acuză pe cei bătrâni, marea masă de votanți pe care s-au sprijinit toate partidele politice de după 89, de minciună, lene și nerușinare?
Simplu ca bună ziua: cu dreptul omului care chiar a făcut ceva în țara aia unde cei mai mulți nu par să vrea să facă nimic. În țara descurcărelii și a micii învârteli, ICR-ul condus de Patapievici și Mircea Mihăieș a facilitat traducerea de literatură română contemporană în străinătate, într-o lume în care România nu există pe harta cultură. Sub conducerea celor doi, tinerii dramaturgi români prezenți peste ocean au făcut subiect de New York Times. Da, tot în timpul celor doi s-a întâmplat și scandalul poneiului roz, dar hei, ce e arta contemporană fără un pic de scandal?
În primăvara dinainte de a pleca la București (2005) am publicat la Timișoara volumul de poezie ”Cât aș atinge ceașca de ceai”. L-am avut ca redactor de carte pe Marcel Tolcea, un timișorean care, deși are un cuvânt bun de spus în teoria jurnalismului, nu a făcut ”greșeala” lui Mihăieș de a se aventura la Bucale. Lucram la volum împreună în cabinetul lui Tolcea de la Universitate, unde se mai întâmpla să treacă și Mihăieș. Țin minte că Marcel mi-a spus că omul a acceptat să fie vicepreședinte ICR la București și că el îi recomandă să-și ia costum de scafandru, să se apere de toți scuipații pe care-i va primi. În mod clar, ”scuipați” era un eufemism pentru ceva mult mai murdar și mai urât mirositor.
Un fost amic scriitor din București îl știa pe cumplitul editorialist, spaima generațiilor pasive ale României, exclusiv din textele sale publicate prin presă. Când a ajuns să-l întâlnească pe viu, a rămas marcat pentru totdeauna: cum, omul ăsta blând, elegant și prietenos e Genghis-Han al textelor de opinie politică?
Ei uite că da. Eu îl cunosc pe Mihăieș ca profesorul la cursurile căruia colegi de-ai mei băieți, studenți la Litere, veneau de la ora 8:00 dimineața doar să-l asculte, fără să ia nici un fel de notițe (de ce ar fi făcut-o, când există xerox-ul?). Îl știu ca pe omul care, într-o după-amiază de început de vară, după ce ne-am salutat în trecere pe lângă Catedrală, în Timișoara, eu mergând spre Piața Operei, el spre podul de trecere către Facultatea de Automatică și Calculatoare, m-a strigat din urmă, întrebându-mă ce texte mai noi am, să i le aduc a doua zi la Orizont, să vedem ce poate intra la publicare. Ca profesor și om de cultură, era dispus să-ți dea o șansă, atâta timp cât și tu munceai pentru șansa asta.

Din păcate, România nu este făcută pentru asemenea oameni. Din păcate, faptul că oameni ca Mihăieș încă trăiesc și sunt activi în țara aia nu pare să conteze prea tare. Mesajele lor drastice, supărătoare, nu fac decât să-i trezească la viață pe veșnicii apărători ai neputințelor populare. Și la ce bun asta?
În timpul facultății, la un curs tot de literatură engleză, Pia Brânzeu, pe atunci șefă de catedră, fiica chirurgului Pius Brânzeu, un profesionist de excepție în domeniul său, și un om cu adevărat de cultură, pasionat de șah și de pictură, ne-a servit un verdict la fel de drastic: ”Voi, tinerii, nu veți reuși să faceți nimic în țara asta până ce generația noastră nu va dispărea cu totul”. Chiar dacă vorbele ei sunau a profeție, nu prea îmi venea să o cred atunci.

Uite că, după16 ani, nu mai cred nici că generația mea ar putea schimba ceva, în lipsa unui cataclism social de anvergură măcar în întreaga Europă, dacă nu în întreaga lume. Prea nu ne pasă unii de alții, prea ne ajunge dacă avem televizorul, bârfa, covrigăria/chinezăria de la colț, prea așteptăm să ne cadă totul din cer, de la niște politicieni care mai de care mai caraghioși, mai manipulativi, mai gata să ne facă pachet și să ne pună fundă, cadou primei corporații care plătește mai gros și pentru mai mult timp.

Din România asta pe care o disecă Mihăieș am plecat noi. Ceea ce probabil nu vede un Rogozanu este că omul o face cu durerea și supărarea celui căruia îi pasă, celui care a vrut să dea ceva și a aruncat în vânt, celui care a vrut să miște munții de nepăsare, indolență și oportunism românesc, ca să primească înapoi rahați aruncați cu polonicul. Știți cum e, dărnicia mâncătorului de căcat: dă și altora, că are de unde.
Am plecat dintr-o țară în care nu contează cât efort ai investit să mai miști puțin lucrurile, să aduci un plus de valoare care să ne facă să existăm și altfel decât simpli rumegători de semințe și de OTV împănat. Atunci când interesele se schimbă, când maimuțoii-șefi la furt și prostie agresivă ajung să dicteze, te vei trezi pașaportat în primul tomberon.

La urmă, stai și te întrebi dacă țara aia a existat cu adevărat vreodată.

 

 

 

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

the never childhoods

we’ve filled our pockets
with small corpses of hanged sparrows
through the fabric’s ruptures
their beaks rewrite the code
of shame imprinted inside the skin
the same reason for which
we only strip
in the few hours of self-forgetting
when there is nothing more to lose
to scalpel-like glances

into this present time clothed in white walls
the windows bear the names
of each and every new pain
and just one exit
abandonment

in those days
only our old traps for catching
tales
when we were waiting
for new and fascinating limbs to grow
out of every
warm and flexible joint
but our ligaments hardened one by one
until reaching the state of disguised scaffolds

podiums for our crimes which
innocent
pensive
and useless
we carry in involuntary appendixes
hemmed under our clothes 

 
our childhoods have never happened
we’ve inherited a world
like an underground train tunnel to be constructed
for a further 1000 years
plans of a golden future for
every sacrificed generation
of which nothing ever is to be heard anymore

only that
they milked their own cows kept their potatoes in cellars
the cats close to the stove
close to hope for their grandchildren to fare far better
only that

they clipped their children’s lips with safety pins
to keep them close shut
to stop them from telling dangerous stories
in the presence of strangers
they were shouting like hungry chained dogs
“brothers, we won, the mouths of the cannons
are embracing us wide open”

a world out of which we’ve only kept a few scraps
barely readable
for
a new code of learned indifference
because we want some as well
because it’s long enough that we’ve been the undesirables
the ghost-neighbours walled
in historical forgeries
the ragged ones banished from the last leftovers
of supper verdigrised in China crockery
because we come late as dinosaurs
too long ignored
clattering our incomplete skeletons
smiling with our half-smashed jaws

brothers, we’re here
stop this madness
our pockets filled with hanged sparrows
are all the baggage we’re bringing along
greet us with the gates wide open
with your leashed dogs
growling at our every eye blink
with your fears fiercely dangling by your necks

in the last act
we find ourselves in front of a firing squad
on the other side it’s still us
mirroring the gestures of a world we don’t understand
the uniforms rustle like
hostile foil
we execute in a ripple of laughter unstoppable for almost
200 years on
 

 

, , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: