Posts Tagged 2007

Ia mai lăsați-mă cu mândria voastră națională!

A venit și vara în Anglia, în sfârșit, iar țara asta e atât de frumoasă în zilele însorite, de nici nu-ți mai vine să faci altceva decât să te plimbi pe câte o faleză, într-o pădure de-asta molcomă și îmblânzită de-a lor, sau pe un chei cu multe bărci acostate la mal.
Dacă tot a venit vara în Anglia, și dacă tot am un job nou, și dacă tot mă pregătesc de concediu în țară (a mea de acasă) în curând, oare de ce să nu se încingă spiritele din nou pe interneți cu ceva foarte actual? Foarte actual și vechi de când durerea mea, România.

simona halep

Simona Halep a jucat, se pare, magnific în turneul de la Roland Garros, clasificându-se a treia în lume, după ce a pierdut în fața Mariei Sharapova. Cei care au văzut meciurile ei au numai cuvinte de laudă, povestesc cum au urmărit totul cu inima sărindu-le din piept o dată cu fiecare minge decisivă, cum Simona a jucat ”grandios”, ”incitant”, ”tulburător” și ”catarctic”, și a pierdut frumos. Eu îi cred, pentru că nu am urmărit meciurile, din câteva motive: nu am televizor de vreo 8 ani și nu mă prea uit la sport. Singurele sporturi pe care le pot urmări pe ecran sunt patinajul artistic și echitația (obstacole, nu curse).
Nu mă pricep la tenis, nu am gustul de a urmări sport la tv, dacă mi s-ar oferi ocazia să urmăresc live probabil aș accepta, doar pentru experiența în sine.

Dar în valul Halep care a trecut ca un mic tsunami pentru întreaga românitate am prins și eu ceva care m-a atins. Am găsit textul lui Andrei Vulpescu, Nai’gh’Ba de la Da Hood, un tip inteligent, ușor caustic, nu foarte cinic, un hip hoper calm, controlat, mai degrabă cuminte decât supărat. Nu știu dacă el se va regăsi în descrierea asta, dar așa l-am cunoscut eu la FânFest prin 2007, unde eram cu Ovia Herbert. Am stat într-o dimineață cu el la masă în tabăra invitaților, ne-am luat micul dejun într-o atmosferă umedă, posacă, de zi rece și cu ploaie la munte, am fumat și am vorbit despre câteva lucruri, printre care frontul comun de protest pe care ne aflam. Când am revenit în București i-am luat un interviu pentru pagina ”Pe val” a suplimentului de cultură al ziarului Cotidianul, un proiect excelent, dar pe care nu au vrut să-l finanțeze suficient, și a murit prematur. Pagina asta de interviu trebuia să aducă nume calde, tinere, de pe scena artistică, fie din muzică, literatură, sau arte vizuale.

Povestesc astea pentru că înjurătorii ultragiați ai lui Andrei, după articolul său Nu-ți mulțumesc, Simona Halep!, folosesc toată artileria grea a mahalalei internautice românești: omul e fie frustrat sexual, fie invidios, fie și-a făcut doar rating pe spatele tenismenei, fie denigrează (wtf??!!!) o valoare românească, etc etc etc. Mai s-a trezit și un ex-fan, cică, să spună că l-a avut ca model pe Naigh’ba, dar acum gata, s-a terminat, nu mai poate fi nimic între ei, fanul pleacă cu inima zdrobită.
După cum spune chiar în primul rând al postării, Andrei e conștient de risc, și-l asumă chiar. Probabil că mesajul pe care a avut să-l transmită a meritat riscul. Eu zic că a meritat, și uitați de ce.

Am crescut într-o Românie unde ni s-au împănat capetele cu faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, strămoși care, culmea, așa viteji și grozavi cum au fost ei, n-au reușit niciodată să fie suverani. Teritoriul pe care azi îl numim România nu a avut niciodată unitate, și să o lăsăm mai moale cu Burebista și istoria comunistă.
Întreaga mea copilărie am fost cititoare pasionată de ”Cutezătorii” și de cărți de-alea mari cu povestiri istorice cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare și alți iluștrii domnitori români (sic!). Nu zic, unii dintre ei au fost cu adevărat remarcabili. Vlad Țepeș, cel mult plâns și invocat astăzi, era fără doar și poate un sadic, explicabil, ținând cont de istoricul vieții sale. Toate poveștile astea cu care am crescut și în care cumva credeam s-au dovedit a fi, în bună parte, pompozități comuniste. O populație care împărțea aceeași limbă (mai mult sau mai puțin), același fond cultural, aceleași zbateri istorice, a avut câțiva conducători care au reușit să se opună dominației străine. Wow, ungurii, austriecii și rușii trebuie că se simt undeva pe niște mega-piedestaluri comparativ cu aceste mari realizări.  

Îmi mai aduc aminte de toată parada de calități atribuite românilor de regimul comunist, un nou popor ales sub soare, nu alta! Și harnici, și dedicați, pasionați, plini de entuziast, optimiști, loiali, veseli, primitori și iubitori de tradiție și cultură, oricând gata să-și pună viața pentru semenii lor și pentru patrie. Și toate astea ni se băgau în căpșoarele noastre de pionieri, cu atât mai mult celor care aveam ceva talent la scris și eram pregătiți asiduu de profesoarele de română să putem scrie la olimpiade povești despre patriotism și frumusețile țării, încât contradicția flagrantă cu realitatea nu avea cum să nu ne otrăvească.
În realitate, părinții, unchii și mătușile, vecinii noștri și părinții colegilor noștri de la școală furau cu toții de la serviciu și se ascundeau, că nu se știe cine te putea da în gât și ajungeai exemplu negativ. Așa a fost de prin anii 50, când oameni ca străbunicul, scăpați de la deportare, mai făceau câte o lună, două de pușcărie pentru o plasă de porumb luată din avutul CAP-ului ca să ducă acasă la păsări, și asta pentru că nu au acceptat ofertele făcute de a se alătura regimului. Restul CAP-iștilor furau fără probleme. Bine, alții au sfârșit și mai rău, dacă știu bine o rudă de-a lui Alex Potcoavă, amic și coleg scriitor din Timișoara, a plecat la Craiova să i se ofere post în sistemul comunist și s-a întors cu o gaură în cap.

Nu am scris o singură poezie/pagină dedicată conducătorului ilustru. Ca fată, nepoată și strănepoată de preot în Banat, o regiune întotdeauna periculoasă pentru regimul comunist, nu mă atingeau deloc căcaturile propagandistice de la tv, din școli, de pe toate fațadele. Știam că totul e minciună, știam bancuri cu Ceaușescu spuse la lumina lumânării când luau curentul, în perioada de economie, știam că mama, la fel ca majoritatea femeilor din sat, născocea metode ingenioase ca să ducă lenjerie și alte mărfuri căutate la sârbi, să le treacă ilegal granița, și să ne aducă ciocolată, Eurocrem, Cipiripi, caramele, muzică și blugi. Ascultam Europa Liberă cu bunicul la un radio vechi în bucătărie și ne întrebam dacă Securitatea ne ascultă prin gaura de aerisire din cămară.
Și totuși nu știam. Am crezut toate poveștile despre o istorie care nu e a noastră, toate născocirile cu poporul român cel care excelează la toate, minunea lumii, cei mai buni între cei mai buni. Asta am crezut și mi-a otrăvit sufletul. Cum să cazi din asta la ”românul e hoț”, spus cu necaz în anii 90 la o vorbă după slujba de duminică, în curtea bisericii? Tata obișnuia să atragă atenția oamenilor că ”te rog frumos, nea Vasile, și eu sunt român și nu sunt hoț”. Bineînțeles, veșnica, jalnica și ipocrita scuză ”persoanele de față se exclud”.

Am fost printre cei care credeam că vom putea schimba țara, pentru că am luat toate examenele pe merit, pentru că am avut cea mai mare notă de intrare la facultate și am încheiat prima din an, rămânând cu cea mai mare medie pe fiecare dintre cei patru ani de studiu. Asta mă gândeam că fac când am participat la studiile culturale ale Fundației ”A Treia Europă”, când am lucrat ca profesoară în liceu și încercam să-i fac pe puști să gândescă, să înțeleagă și să accepte că, fără să-și dezvolte mintea, toată șmecheria și descurcăreala din lume sunt nimic murdar și măturat sub preș. Am zis că eu nu voi pleca niciodată din țara aia.

Apoi am ajuns în UK. Am ales să venim aici pentru că nu mai credem într-o posibilitate de a face ceva, pentru noi sau pentru alții, stând în România cea care există doar printr-o minune geopolitică. Poate de aici reușim chiar să facem ceva, și ca dovadă eu una acum știu clar ce urăsc și ce iubesc la ceea ce am lăsat în urmă, m-am putut desprinde cumva de povestea românească, iubesc România ca moștenire culturală și urăsc România ca entitate socio-politică azi.
Aici am putut vedea, cu ochii mei, că tehnicile de manipulare sunt aceleași, că acel capitalism, opusul comunismului, nu este decât o altă mână a aceleiași puteri, că democrația este un fel de a încerca să-i împaci (prostești) pe cât mai mulți, în timp ce tu îți vezi de ale tale sau de fapt n-ai nici mai vagă idee ce dracu faci acolo unde cică ar trebui să fii leader. Urmărind de peste un an presa englească, cu nopți pierdute grămadă și cu taste tocite pe interneți, am văzut cum omul de rând, frustrat și prea comod să facă ceva pentru el însuși, se aruncă în brațele primul oportunist politic de cea mai joasă speță care promite că-l va scăpa de bau-bau (românii, bulgarii, imigranții în general, și bineînțeles că vorbesc de Farage și UKIP).

 

658x0_viteazul

  Și așa, după toate astea, am ajuns să cred că noțiunea de nație și cele derivate din ea, naționalism, mândrie națională, sunt niște chestiuni induse, care să ne facă mai proști, mai manipulabili, mai ușor de ținut în lesă, să ne facă masă de manevră pentru orice li se va năzări lor. Uitați-vă la succesul tuturor partidelor de extremă dreapta din Europa, TOATE NAȚIONALISTE. Vedeți ce promovează ei: MÂNDRIA NAȚIONALĂ. Acea mândrie națională de a face parte dintr-un popor special, care uite ce vârfuri dă, și toți ceilalți merită ce-i mai bun pe lumea asta, doar pentru că au părul și ochii de aceeași culoare cu Simona Halep, că vorbesc aceeași limbă și că în pașapoartele lor scrie România.
Da, ca un om iluzionat și deziluzionat de atâtea ori cu naționalismul ăsta gol de tinichea, copil care scriam despre sentimentele patriotice și eroismul unui popor care a înfruntat hoarde și hoarde de dușmani (”dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea” – hai că ați auzit și voi versurile astea prin piețe, măcar), tânăr pregătit să pună umărul la saltul pe care țara lui avea să-l facă înainte, acum, acum, mai puțin, of, poate la anul, îmi vine să spun tuturor așa, lipsit de orice reținere și eleganță, cam ce să facă ei cu mândria aia a lor națională.
Ce? Ștreang, aia să-și facă, să poată muri mândri, liniștiți și împăcați. Poate ajung și ei în raiul românilor de pretutindeni, prezidat de sfânta adunare a conducătorilor iluștrii: Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (”eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” – se aude, da? nu MÂNDRIA NAȚIONALĂ), și, de ce nu, Vodă Împușcatu, că a făcut locuințe și a dat de muncă și biletele la mare la oameni.

Așa că să nu mai aud pe nimeni cu spoiala asta de mândrie națională atâta timp cât, ca nație, suntem nimeni, un popor adunat de pe drumuri, care s-a agregat și a fost capabil cu adevărat de ceva doar sub conducere străină. Să nu uitați că niște capete încoronate germane au făcut pentru țara aia mai mult decât toți conducătorii voștri locali laolaltă.
Până nu văd că vă lucrați voi pământurile, și nu americanii sau italienii care v-au cumpărat jumătate de terenuri agrare, până nu văd că vă mai scuturați de taxele care vi se îndeasă pe gât mai rău decât unei prostituate la un gang-bang, până nu văd că stațiunile românești sunt repuse în circuitul turistic internațional și începeți să scoateți țara din rahat cu veniturile aduse de turiștii străini (da, da, se poate, la ce resurse naturale și balneare avem, fir-ar ea să fie a naibii de treabă!), până atunci să mă lăsați cu mândria voastră națională.
Simona Halep a jucat bine, e tânără, poate ajunge numărul unu în lume. Voi între timp încercați să faceți și altceva decât ce face neamul ăla de când este el, nesigur, supus, oportunist, prietenos și gata să bată oricând în retragere.

Între timp, eu fac ceea ce fac eu mai bine: scriu, critic, supăr, stârnesc ceva ape, încerc să mișc ceva prin instrumentele cu care pot eu opera. Dacă fiecare își face treaba sa, vom ajunge undeva, poate altundeva decât în raiul românilor de pretutindeni.
Sau poate e nevoie ca întreaga lume să se schimbe înainte ca România să ajungă să însemne ceva. Dar, despre asta, altă dată.

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 Comment

The year of the Water Snake, Romanians and the floods

On the last day of the Chinese year recently ended, I woke up with such a good vibe. I could almost feel it flow in my veins and everything ran smoothly that day. Then, sometimes during the first day of this Chinese year, which was 1st of February, I realised it. Please let me share with you this revelation extracted from the ancient Far East pot of wisdom.
From 10th of February 2013 to the 31st of January the Water Snake dominated the year Chinese astrology. And I don’t know of you realise this, BUT… apparently, according to information from the news (heard it on the radio), it has been the wettest year in records at least for Hampshire and Dorset. Also, don’t you see how popular the word “flood” has become during this year? Mainly associated with Romanians and Bulgarians, but doesn’t this make us think what if astrology actually works? It’s almost as if the crappy side of the British media and politics, as well as many people buying into it, were hypnotised by the power of the snake and their minds have been beamed with a flow of cosmic energy making them obsessed with “floods, floods, floods, floods”.
Sorry, I’m not trying to hypnotise you myself.

Now, ancient cosmic theories aside, should I feel like a drop in an ocean of Romanians flooding Britain to the brim? I highly doubt it. And I find it quite unlikely that many of the people back in my home country would “invade” the shores of the UK from now on, as there is actually not much reason for them to do so.

(Photo: In London for the first time, March 2011)

DSCF0487

  For starters, I would refer to myself and my family. Apart from my two cousins who live in         Germany since 1991, as their mother was a German ethnic and as such granted the   right to        move there even when Romanians still needed a visa to cross the borders into Western Europe, I am the only one who decided to go abroad. As much as I fought the idea of one day settling in another country, it has finally happened. And to think years ago, when I was studying on a scholarship in Denmark (2000) or when an Au Pair in the US (2003-2004), it never even crossed my mind to stay there. On the contrary, I completely rejected the idea.

It’s not that my brother and sister-in-law wouldn’t even consider moving abroad. It’s just that they really have what they need back in Romania. Ok, we’re not talking of a bright financial situation, jobs paid at a Western European rate, or anything like this. But they do have jobs, they have a family, they have friends and maybe even prospects of working on a small private business. They’ve got debts as well, but manageable.
 I can’t see my brother deciding to go and live thousands of kilometres away from our parents, from the place we grew up in. Not to say that he also stays with our grandmother, helping her at the same time (she’s over 80 now), and helping my parents renovate the house for when they’ll move in when my dad becomes a pensioner, in couple of years from now.

That is one particular case, of course, of me and my family back in Romania. But from my own experience I can say that it’s unlikely that much more Romanians would come to work in the UK. The evidence I have about this might be anecdotal, but it makes sense as well, it’s much more logical than the obsessive political speech of UKIP leaders “they will flood, they will scrounge, they will plunder and pillage” (yes, apparently some people’s speeches haven’t evolved much since the Middle Ages).
First, the British public is mostly uninformed. I guess it wasn’t serving the political agenda to give the whole information and not mislead them. On my surfing through comments over articles I have seen numerous time people who had no idea on the reality of Romanians rights to settle and work in the UK since 2007. When saying I myself am a Romanian working and living here, I was asked how do I do this if it was illegal for me until 2014. People clearly didn’t know and some of them still don’t. Only yesterday I’ve read the same commentator on Huffington Post stating twice that Romanians needed visas in the 2007-2014 period of time.

The reality is that Romanians who wanted to come and work in the UK had a lot more opportunities to do so than the public knows. First, they could be self-employed, and this was not so difficult to do in industries like construction. Yes, it was recommended that they came with some money upon them to buy tools and a van, but sometimes all it took was another fellow countryman who would have these available and would offer somebody else the opportunity to come and work with them. When I first came to the UK, I was hosted by some friends of my partner’s, whom he used to work with in construction back in Bucharest for years.
Then people could come here through different job agencies based in Romania. Many of the ones enrolled at the same college as me for a qualification in Health and Social Care did just that. Paying such an agency was a bit of a rip off, and sometimes they wouldn’t really do much for you. This path implied people having money to pay the agency (around £600), pay for an overpriced plane ticket offered by the same agency (around £200 one way at least), pay to enrol college (£500), have between £600-£1000 to deposit in the bank needed in order to apply for a work permit and then have money on them so they could rent a room while studying and waiting to be able to get a job. That’s quite an investment, isn’t it? I just skipped the agency part, fortunately, going straight to college, and being helped by friends to start with.

So there was also the path I took. Get the information, go join college, study every day for a month, then qualify through a work placement. It was quite easy for somebody who had the guts, had some support and was ready to go and work even in other parts of the country, other than London. Work placement was also essential for studying, that is why when joining college all of us applied for a Yellow Card, which was giving us the right to work as students, full time in the industry as an essential part of the vocational training. And in Health and Social Care it is, one needs work related experience to get the qualification.
When I finished the daily training in London, ready for distance studying now, I went to the students’ welfare person at the college and asked him to help me with work placement. My English was really good, I was a driver, I had a good CV, so I got a job in less than a month and moved to the South, where I still live today. After one year of legally working and paying taxes, I could apply for a Blue Card, which was the proof I was by law entitled to work without restrictions in the UK. I am pretty sure most of the British public don’t have a clue about these laws, as most of the employers didn’t either, unless they sometimes worked with such colleges when in desperate need to fill in some job vacancies nobody seemed keen on.

Now when I got my job here and I moved in the area I was greeted by a Romanian co-worker. He came to the UK with his then girlfriend, now wife, the same way as I did. We all support people with learning disabilities either in a residential setting, or supported living, as employees of a big company working nationally, with a few homes locally open in New Forest. The Romanian who has worked for the longest in these homes has been around for about 5 years. Then there came the couple, then another Romanian lady and me. The last of our nationals came here through an agency and only for temporary work, as he needs to save money to buy a family home back in the country.
The people who have been the longest with the company are all British English. This is for me a good barometer for the fact that they don’t prefer foreign workers over local ones. Also, during the three years I’ve been here there have been more than six British locals employed, more than us, the Romanians who came here over a time span of 7 years.

Knowing all these, it’s so difficult for me to buy into the whole “foreigners steal jobs of British people” thing. The same happens with the other arguments given, that we work for illegal low payment and we live in crammed shared houses. The only ones here (out of the mentioned people) who have quite a bunch of house mates of many different nationalities are me and my partner, and we only do this as we’ve saved for studying further and starting a small business and, after all, we don’t have a family yet.
Also, us the Romanians working for the company have the same hourly payment as all the young British people who were recently hired.

I must say that, not even one year in the field, one of my colleagues went on a maternity leave and at that time, February 2012, it was a nightmare getting somebody else for a job. The manager had to struggle to find somebody, a young local, in the end. For couple of months I’ve done loads of overtime to help cover, but the money came handy as well. Ever since, it has been easier to find locals for the jobs. Only at the end of last year there were many applications for another job vacancy recently open.

The information I have from UKBA, where I had to apply for my work permits, which now are no longer required, and my own experience tell me that indeed there must have been some kind of a cosmic snake playing with people’s minds into making them believe they would be drowned in vast numbers of Romanians.
As I said before on other blogs and discussion boards, a very high percentage of people who wanted to find work in another country already did so. Many of them have moved back to Romania now from Spain and Italy, having saved enough money to buy a house, to start a business, or even live off bank interests on their deposits. Even the ones who never really imagined to do this and used to think of themselves changing our home country (like I did) have ended up in the UK and elsewhere. The ones who stayed either have a situation, family, friends that they don’t want to leave, or don’t have means to do the big leap and get better jobs in Western country.
It’s really difficult to imagine Romanians from deprived regions somehow getting the money to buy plane tickets and live in London or another British city/town until they find a job.  The most poverty stricken of them (I came to hate the phrase because of over-usage in political propaganda) live in the countryside. Still, in their humble homes and worn out clothing, they have a vegetable garden which helps feed themselves and their families, chicken in the yard, a cow in a barn. They have neighbours they can always go over for a shot of rachie or tuica, the national plum brandy, to curse the Romanian government and discuss the hottest topics in the news and in low-quality tv shows. Even the safety of your own poverty in the village you grew up in is better than going to another country where you would be seen as a filthy beggar, thief or benefit scrounger. And with no clear prospects to get a job, who’d want to burrow couple of hundred quid just to fly and risk living on the streets of London, such a big city, where nobody could understand them, nobody would give a rotten penny on them and, on the contrary, they might become subjects to crime and violence?

Now let’s hope that the Water Snake gone, so will the floods. Maybe this Chinese year of the Wooden Horse will bring more action, energy and pro-activeness, that if we believe in cosmic forces beamed over our heads. Astrology or no astrology, it all depends on us, in the end. I am this incurable believer in the capacity humanity has to evolve and control its own destiny in the end.
Wait… wooden horse… are those hordes of foreigners now preparing to take over Britain by ancient means of trickery? Might be, as we’re already here. No need for paranoia though, most of us (over 99%, according to figures offered by the Romanian Ambassador, whom I found to be the most reliable source over 2013) work, pay taxes, contribute, are in the prime of our lives, fit and healthy, skilled and ready to work. Everything which was invested in us back home through education and FREE medical care (I was save numerous times by Romanian doctors, no payment involved, from death by asthma attack or pneumonia or complication due to bronchitis, but since here never once had the flu even) now pays off in British taxes. If anybody is ready to take off their dark glasses of fear they might discover some great people to have a pint with at the local pub or to share some baking, travelling or motoring tips with. 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

A început la Roșia Montană

De mai bine de o săptămână oamenii protestează la București, la Cluj, Timișoara, și în câteva dintre marile orașe ale Europei, pentru a nu permite demararea unui proiect criminal în România. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei din capitală au ieșit în stradă, mulți postează  pe facebook fotografii și materiale despre dezastrul ecologic și uman care se pregătește, dar și despre mișcările din stradă. Mugur Grosu spunea, ajuns acasă târziu după prima noapte de protest, ”cei mai frumoşi şi mai curaţi oameni pe care i-am întâlnit, la cel mai emoţionant şi mai lung protest de până acum”. Nu mă miră deloc, pentru că, așa cum văd eu lucrurile, cei care ies în stradă astăzi în București, Cluj, Timișoara, Praga, Londra, Bruxelle sunt mânați de respectul pentru natură și pentru viața omenească.

Cei care rămân acasă, dacă nu sunt susținători ai exploatării cu cianuri, nu știu ce motive au să ignore situația. Poate au copii, familie, pisici, căței, poate sunt bolnavi, au proiecte de terminat, sunt la muncă, au diverse probleme. Sau poate că pur și simplu nu le pasă că Guvernul propune o lege care să permită exproprierea forțată, de către Gabriel Resources, a oricărui locuitor din cele trei sate afectate de exploatarea minieră, care să încalce prevederile Uniunii Europene, care să transforme România în țara cu bombă ecologică, pe care nu știu cine ar mai vrea să o viziteze după ce va fi înfierată cu sigla cianurii.

 

Am tot stat cu ochii pe facebook și pe site-uri, de când am aflat de noua lege propusă de Guvern și înaintată Parlamentului. Vineri, pe 31 august, și duminică, pe 2 septembrie, eram la muncă, unde fac ceea ce se numește ”sleep in”, dar nu am putut dormi, uitându-mă la imagini, comentarii, filmulețe, căutând ce s-a scris despre proteste. M-am gândit la ce pot face eu și, în sfârșit, încep să fac ce pot.

Cunoșteam situația Roșiei Montane, de la conferințele de presă și materialele pe care le citisem cu ani în urmă, când eram jurnalist pe cultură în mass-media centrală. Pentru prima oară am ajuns la FânFest în 2006, împreună cu Ovia Herbert, ca jurnalistă pe cultură din partea ziarului Cotidianul și ca invitată de Răzvan Țupa pentru lectură de poezie în cadrul Poeticilor Cotidianului (haioasă coincidență, dar nici o legătură directă sau indirectă între cele două). Ca invitată, am citit din textele mele și am stat la discuții cu tinerii care s-au adunat în cortul pentru literatură și teatru și care ne-au ascultat.

 

Am mers la FânFest doi ani la rând, și am scris cu ambele ocazii în presa centrală. Încă se mai găsește pe net, aici, articolul publicat în ”Cotidianul”, din care poate aș mai schimba astăzi câte o exprimare-două, dar pentru un an de experiență în presă cred că nu e rău deloc. Am cunoscut pe platoul de la Roșia Montană oameni grozavi, culmea, unii concitadini cu mine, din orașul meu bănățean, și anume băieții de la Blazzaj. Cu ei și cu tipul de la Da Hood am făcut interviuri, pentru două materiale publicate în suplimentul de cultură al ziarului ”Cotidianul”, în secțiunea ”Pe val”.

În al doilea an când am fost acolo, 2007, veneam și cu Efectul de Seară, un proiect inițiat de Ovia Herbert pe ideea discuțiilor libere între cei ce fac artă și public. Am avut trei seri la cortul de cultură, unde i-am adus pe Miruna Vlada și Octavian Soviany, pe tipii de la Blazzaj, care au fost foarte simpatici și ne-au oferit o mostră de muzică unplugged, și pe AG Weinberger. Cu bluesmanul crossover am făcut și un interviu publicat în Evenimentul zilei.

 

Înșir toate astea pentru că sunt amintiri frumoase, legate de un loc cocoțat în inima Apusenilor, pe un platou unde nu există nici picior de turism organizat și urbanizat, cu toate acestea mii de oameni vin vară de vară la concerte și tot restul. Ca lucrul ăsta să fie posibil, o mână de voluntari lucrează la fiecare ediție. Cel puțin prin 2006-2007, când eram și eu acolo, nu cred să fi fost mai mult de 200 de voluntari, iar lor li se datorează faptul că organizarea a funcționat, că s-au putut ține concertele, spectacolele de teatru și activitățile de peste zi, că platoul a rămas și după festival așa cum era înainte, adică natură și nimic altceva.

Ca să ajungem acolo, în 2006 am mers cu trenul și am fost culeși de la gară de voluntari/organizatori. Sus pe platou am ajuns după ce se întunecase, în seara de joi, înainte să se deschidă festivalul. Cortul pe care trebuiau să ni-l instaleze doi voluntari se pare că avea un defect, așa că, după vreo zece minute în care s-a stat și s-a cugetat, dacă să fim cazați în podul adăpostului de acolo, în fân, unul dintre băieți ne-a cedat, scurt și hotărât, cortul lui, și s-a dus să doarmă într-o căpiță de fân, cu alți voluntari. Culmea e că nici nu l-am mai prea văzut în următoarele zile, bine, nu era ca și cum am fi fugit la vale cu cortul lui în spate.

 

În al doilea an deveniserăm deja de-ai casei, așa că am fost transportați cu microbuz direct din București, împreună cu doi dj care au mixat la cortul de țopăială. Excursia a pornit cu un sughiț de vreo oră jumătate, cred că unul dintre băieții ăștia se trezise cam târziu, așa că am ajuns acolo pe la 10:30 pm. De data asta aveam cortul nostru și pot spune cu mândrie, pentru o tipă care ține (ocazional) la manichiura ei și care n-a fost nici măcar în vreo tabără până la 16 ani că eu am fost cea care a instalat cortul, cu participare obedientă (hehe) din partea lui Ovia.

Am mai citit comentarii spuse pe sub mustață cum că cine să facă turism acolo unde nici măcar nu ai cum ajunge, unde singurii turiști sunt eventual rătăciți prin zonă, unde nu există transport și nici oferte turistice adevărate. Și oamenii ăștia nu-și dau seama că avem acolo și nu doar un adevărat El Dorado verde: tocmai locurile astea virgine și neinvadate de turiști fac astăzi deliciul în lumea întreagă. Dacă nu mă credeți, citiți vă rog National Geographic Traveler. Turismul ecologic astăzi poate fi de nișă, dar aș zice că este și de viitor.

 

La ediția asta am moderat întâlnirile Efectul de Seară la cort și pot spune fără reținere că au fost unele dintre cele mai calde, mai autentice și mai spontane pe care le-am avut. Nu ne-am făcut vreo grijă că dacă nu avem public, că ce-o fi, ce-om păți, se supără invitații, se simt stânjeniți. Am fost cu toții relaxați și nu am simțit nici un fel de presiune.

Îi adusesem ca invitați exclusivi pentru Efectul de Seară pe Miruna Vlada și Octavian Soviany. Zilele acelea de august 2007 au fost atât de călduroase încât după-amiezile ne găseau trântiți sub câte un copac, deasupra văii, la umbră, pălăvrăgind literare și non-literare.

 

Ce îmi amintesc mai amintesc de la FânFest? Ei bine, nu concertele, nu evenimentele, ci oamenii. În tabăra de voluntari și invitați aveam două adăposturi, într-unul dintre ele se gătea și se servea masa. Îmi amintesc aburii mâncării gătite acolo și cafeaua sorbită din plastic pe o bancă de lemn brut, la o vorbă cu Nai’gh’ba, MC la Da Hood, (alias jurnalistul Andrei Vulpescu ), despre supărarea lui pe ipocrizia politică românească, despre cum ne-am reîntâlnit pe o terasă din București în toamnă, pentru interviu, și am aflat, fără uimire, că era proaspăt tătic și coleg de breaslă cu mine.

Ne-am luat câte o după amiază, de fiecare dată, să coborâm în sat. Cu aparatul de gât, în 2007 făceam fotografii caselor lăsate în paragină. A ieșit un nene nervos la gard, din curtea unei clădiri cu sigla RMGC, o gospodărie vândută, încercând să mă intimideze că n-am voie să fac poze. Și-a găsit cu cine să se pună. Eram pe domeniu public și puteam face câte fotografii pofteam eu, iar ca jurnalist îmi știam drepturile.

Ceva mai târziu ne-a prins ploaia prin sat. Am bătut la ușa unei gospodării fără siglă. Ne-a primit o tanti care ne-a așezat la masă și ne-a ținut acolo până s-a mai înseninat. Și-a dat seama că eram dintre ce de la festival și, femeie simplă, înțelegea și sensul FânFestului, dar și probleme consătenilor. Nu aproba minieritul cu cianură.

 

Când ne trezeam, dimineața, în corturile noastre cocoțate pe deal și ieșeam la aer, aveam parte de una dintre cele mai plăcute imagini cu care să îți începi ziua. Desigur, imaginea asta o poți da jos și poți chiar găsi tot felul de alte fotografii paradisiace cu care să îți umpli ecranul. Și totuși, pixelii sunt doar pixeli, oricât de frumoși ar fi. Să sperăm că nu vom ajunge curând să fie tot ce avem, și afară, deșert toxic.

Imaginea asta, cu valea scufundată sub nori, cu soarele strălucind pe coamele munților din jur, cu verdele vegetației ademenind privirea, cu corturile întinse cuminți pe pășune, nu o uiți ușor. Datorită ei ne-am cunoscut eu și partenerul meu, omul cu care sunt împreună de câțiva ani buni. El avea postate fotografiile de la FânFest pe un site de socializare, eu scrolam într-o iarnă, la ceva ani după. Am văzut exact imaginea cu care mă trezeam la Roșia Montană și i-am lăsat un comentariu. Era și el online, așa că am început să vorbim. După sărbători, petrecute acasă de amândoi, eu în Banat și el în Ardeal, am reluat legătura și ne-am întâlnit.

Până și astăzi avem în comun Roșia Montană. Citim amândoi despre ce se întâmplă și sperăm ca dorința oamenilor de a păstra ce este bun în țara aia, de a conserva adevăratul patrimoniu, atât cel natural, cât și sănătatea oamenilor, pe lângă depozitul de aur în sine, să se impună în fața uniunii criminale a politicienilor cu afaceriștii, și unii, și ceilalți fără scrupule și fără verticalitate, atâta timp cât cred că au ceva consistent de câștigat.

 

De fapt, toți avem în comun Roșia Montană și nu mă refer doar la români. Prețul toxic cu care plătim, fără să fim neapărat conștienți, setea de putere, de control și de posesiune a celor care se presupune că ar conduce lume asta îl plătim cu toții, de la Washington la Manilla. Asta și face protestele românilor să fie astăzi atât de puternice, atât de frumoase și atât de curate. Fără politică, fără rivalități, fără bălăcăreală și furii. Oamenii astăzi nu ies pentru a li se da ceva, nu cerșesc de la politicienii cocoțați în turnurile lor, ci protestează pentru a-și proteja ceea ce au. Cred că majoritatea celor care sunt în stradă la Universitate, în București, apoi la Cluj, Sibiu, Timișoara, Londra, Bruxelles, știu că România mai poate fi mișcată cu ceea ce ÎNCĂ are. Da, acest încă e cu litere cât se poate de capitale, pentru că o dată dus, ne lasă pe toți fără rădăcină, fără axă, fără altă perspectivă decât firimiturile de la masa celor care ne cântăresc în tone de cianură.

Eu însă cred (și văd, 15.000 de protestanți adunați pe 8 septembrie!) că oamenii se trezesc, că oamenii simt, că oamenii știu. Este vremea să protejăm și să folosim ce avem, să folosim cu cap, să îngrijim și să creștem.

Roșia Montană este doar începutul.

Rosia Montana vale

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: