Archive for category Banat

Banatul nu vrea neocomuniști!

Ponta primar
Au trecut săptămânile acestea val-vârtej, ca o hoardă de stafii care ne-au suspendat somnul deasupra hăului cu griji și ne-au zgâlțâit zilele din balamale. Nu am reușit să fac mai nimic în săptămâna asta în care am lucrat doar două zile, atenția și energia mi s-au dus pe coclauri de parcă trăgea ceva sau cineva de ele să le smulgă din mine. Și mă întreb cât a avut de a face cu alegerile prezidențiale.

Scriu doar în seara aceasta și v-ați putea gândi că este prea târziu. Până și eu mă gândeam ieri, după ce am ajuns de la serviciu și mi-am dat seama că nu-mi funcționa creierul la capacitatea necesară să pun două texte bine închegate pe blog. Dar nu, dacă aș fi scris ieri sau acum cinci zile nu cred că aș fi reușit să conving oamenii care deja și-au făcut alegerile. Și poate la ceilalți tot n-ar fi ajuns. Poate vor ajunge și acum.
Așa cum vorbeam cu al meu zilele acestea, nici dacă va ieși Ponta președinte nu va fi prea târziu. Perspectiva asta sumbră îmi seamănă oricum a poveste în care orcii și trolii înving, și va avea o forță negativă extrem de descumpănitoare. Indiferent însă cine va fi votat și va ajunge președinte, să nu ne păcălim singuri că lucrurile se vor îndrepta de la sine, nu. Cu un președinte nu se schimbă corupția așa, cât am bate noi alegătorii din gene. Tot noi va trebui să rămânem atenți, treji, să participăm poate prin organizații sau societăți, să scoatem oamenii în stradă de câte ori va fi nevoie, să facem presiuni, să batem cu pumnii la ușile și în geamurile lor, să facem vacarmul de voci și proteste atât de puternic încât nici dracu să nu-l poată ignora.

Acum însă vreau să vă vorbesc despre ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată în Banat, în sate construite de nemți și de români împreună, unde prosperitatea dinainte de plaga comunistă nu a fost nici acum uitată, unde corectitudinea, demnitatea și onoarea, valori mereu promovate în comunitățile germane, rămân și acum admirate.
Nu credeam că în asemenea sate, care ar trebui să păstreze încă memoria unor vremuri ce promiteau mult și au fost spulberate prin deportări, primari comuniști aduși în mod deliberat din alte zone, să-și instituie micul lor regim fanariot cu coloratură bolșevică, spun că nu credeam să văd propagandă agresivă pentru Ponta.
Oameni buni, voi cei din Banat, care ați crescut cu ”ordine ca la neamțu-n șpais”, chiar puteți vota cu neocomuniștii ăștia de statura morală a unor șopârle sau, mai rău, a unor pureci? Supărarea pe regimul Băsescu vă poate face oare să uitați anii 90, când strigam împreună în Piața Unirii ”cine a tras în noi după 22”, când Proclamația de la Timișoara a fost dată la o parte, când orașul nostru bănățean era mereu ignorat la centru pentru că nu a avut niciodată conducere FSN-istă? Brusc, ne gândim că mai bine cu cei mai mincinoși și mai lipsiți de orice scrupule dintre toți, doar-doar ciupim și noi ceva din marele cașcaval la care acum și liderii comunităților voastre se înfig cu guri nesătule mai ceva ca niște bulimici?
Unii dintre voi poate mai știți din poveștile bunicilor că la noi acolo și cei mai săraci dintre țărani erau tratați cu respect, în general, de oamenii cu pământ care aveau nevoie de lucrători. Familia bunicii mele avea ca moștenire pământul pentru care unul dintre stră-străbunici lucrase toată viața și a fost plătit în teren, produse și (mai puțin) bani. Ea îmi povestește mereu cum lucrătorii erau omeniți la sfârșitul zilei cu masă de către proprietar, că nevasta și fetele casei, mai ajutate și de alte femei din sat, găteau să nu rămână oamenii flămânzi. În principiu, dar și în practică, toți se îndreptau prin muncă spre acea prosperitate pe care au și atins-o… doar.
Românii din Banat chiar și sub ocupație au avut un statut mult mai bun și au putut face carieră în armata Austro-Ungară, ba chiar unii dintre ei au ajuns primari ai orașului. Tot ce a fost mai progresist în vechiul imperiu s-a aplicat în Banat, amintiți-vă câte premiere am avut doar la Timișoara (primul oraș cu iluminare stradală electrică de pe continent, prima fabrică de bere, cea mai veche zonă industrială din țară – Fabric, primul canal navigabil din țară – Bega, mai continui?), primul teatru de pe teritoriul României s-a construit la Oravița, astăzi una dintre cele mai sărace și vai de ele zone. Și apoi ne-a căzut în cap Ebola comunistă și ne-a făcut terci.

Mă îngrozește faptul că primari din Banat fac acum o campanie demnă de o țară africană fără democrație sau principii. Am auzit de șantaje și amenințări cu pierderea locului de muncă, am auzit că li se spune oamenilor ”dar votezi cu Ponta, da?” când aceștia au nevoie de servicii, servicii plătite din banii lor, căci acești corupți până în măduva oaselor, care și-au uitat de toate unii chiar la bătrânețe, parcă nu mai știu că ei își iau salariile nu de la Ponta, ci de la cei pe care îi șantajează acum. Bine, într-adevăr, bănuiesc că șpăgile sunt mai importante decât un amărât de salariu, pe cine dracu mai interesează un câștig cinstit în țara lui Papură Vodă?
Mă îngrozesc și mă înfurie toate acestea, cu atât mai mult cu cât le știu întâmplate prea aproape de acasă și oamenii care le practică au chip, nu sunt niște anonimi oarecare.

Ce-i poate oare lipsi unui om care a condus, administrativ, comunitatea locală timp de ani de zile, care are vilă și mașină și copiii aranjați, cu case sau cu meserii bănoase? Nu știu, doar el singur poate știi pe ce își vinde sufletul într-o lume mică și urâtă, sub rânjeala maimuțească și necioplită a unui Ponta.
Eu tot cred că voi, oamenii din Banat, nu ați uitat de șansa bunicilor și părinților voștri și a voastră implicit la o viață prosperă, trăită frumos și cu demnitate, pe care au distrus-o nenorociții de comuniști. Sper că nu ați uitat încă de primărița olteancă (de acolo erau aduși fanarioții regimului) care v-a dat jos de pe scenă formația plătită deja din banii voștri și v-a trimis acasă, stricând toată pregăteala după tradiție și proferând că le scoate ea bănățenilor ruga din cap! Sper că nu ați uitat cum bunicii noștri au fost deportați în Bărăgan pentru singurul păcat de a fi fost oameni harnici și chibzuiți, respectați în comunitate, adevărați lideri, și cum cei care au scăpat ca prin minune au trebuit să dea șpagă să le fie luate pământurile la colectiv, că altfel statul le scotea și pielea de pe ei prin impozite.
Dacă ați uitat toate astea, este posibil să se întoarcă, în formă nouă. Și nu am să pot decât să vă plâng și poate să încerc să pun bazele unei asociații înapoi în țară, ca să se mai poată protesta și striga până nu ne pun botnița tuturor, de voie, de nevoie.
Cât despre propagandiștii fără scrupule ai lui Ponta, zici că li s-au luat mințile, cine îi va mai vota într-o zonă care nu vrea neocomuniști? Își pun singuri piatra de gât și lor nu am să le plâng de milă.

Vreau să fie clar: dacă oamenii de care am aflat eu făceau propagandă murdară și imorală lui Iohannis, la fel aș fi scris despre ei. Mizeria morală nu se justifică prin apartenența la un grup sau altul, decât în cazul unor extrem de reduse capacități intelectuale.

Bănățeni, depinde și de voi acum dacă vă aruncați valorile și trecutul la groapa comună a istoriei, împreună cu eroii voștri împușcați acum 25 de ani, sau dacă faceți în așa fel încât toate jigodiile politice să se teamă de voi!
Mergeți la vot, înlăturați comunismul, amintiți-vă de voi și de ai voștri.
*Poate îmi veți spune că Ponta nu este comunist, ei nu? Ați fost atent la limbajul lui în prima confruntare cu Iohannis, în care l-a făcut pe acesta moșier? Păi mie mi-a trecut uite-așa prin fața ochilor noaptea aia de Rusalii din 1956 când moșierii Banatului erau deportați în Bărăgan cu ce au putut pune într-o căruță, așa cum am văzut-o din povești. Numai eu am văzut negru atunci?

Nedeclarat comunist, dar priviți-i faptele, minciunile, lipsa de orice scrupul, cât de avid este de putere, și vă puteți convinge și singuri.

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Disappointing, but still loved

Two days in Bucharest, then we took a very early train to Timisoara, my home city, the place where I had spent almost 20 years of my life. How I loved it and thought I would never, but never move away! Still, I first decided to move to Bucharest, after my first big step out of my planned life story, out of my comfort zone – spending one year as an Au Pair in the US, an experience which to this day seems somehow surreal to me. Then it was the UK, thousands of kilometres away and a life experience which I never really thought I would have, even considering my unrealistic dreams of being a volunteer working with children in Africa (I could never have afforded it, nor could I today, still).
Back in Romania the best option for traveling, other than to rent a car (which costs just as much as it would here, in the UK), is the train. Flights are too expensive. By train you also get to actually see the country, although it is a long journey from Bucharest to Timisoara, about 600 km in 8 hours. I would not really recommend a coach, as they take almost the same time and you don’t get much more comfort sitting on the same narrow chair. On the train, as not all the seats are taken, you can stretch your feet, put them up on the one in front of you or next to you, and even take a good nap if you are able to. Luckily I can always sleep in trains, and sometimes in the most difficult postures, like crouching on one seat with my head on the back or arm rest. I probably look very silly, but don’t quite care about it.
On this travel I did take advantage of the rain and slept for a good 3 hours. Unbelievable, but true: Romania turned for one summer into England and the other way around, at least weather wise. We had some very rainy days there, and although I am not very up to date with the news, according to Facebook it seems the rain recently caused some floods all over the country, including in the area where my parents live (close by, they are on higher ground) and in Cluj, where my partner is from.

A very rainy morning, but no loss, passing through the fields in the South, not much to see, the landscape gets exciting as you approach Drobeta, the city situated on the Danube river, on the Eastern end of the defile where it pierces the Carpathian mountains. While we were getting closer to this city, I woke up. I must have my inner clock set to wake me at about this point of the journey. Seeing the big river that defines Central Europe, its waters mirroring the greatness of the kaiserlich und koninglich  power of the old Austro-Hungarian Empire, its flow mirrored in Strauss’ waltzes, is always a must. And not for the history it has seen, but for the natural beauty. In the area called Cazane all you can see is the mountains slopes covered by dense forest, the slightly wavy waters of the river, the viaducts built for the railway and roads, the Portile de Fier (Iron Gates) Dam, and the town of Orsova spread up the hill at the end of the defile. In its narrowest place, this crossing dug by water through the mountains measures 230 m in width (about 250 yards).

Our five days in Timisoara have been thoroughly planned, but the weather and some other factors made us change part of these plans. We haven’t managed to see my friend Liana Toma and her family, this amazing lady who is a house mum, a poet and an independent chef at the same time, and who keeps the loveliest of the loveliest cooking blog. It is in Romanian, but you can activate a translation function and trust me, it’s worth it. Once you have went on translation mode, however, your only worry would be keeping things in control and not diving completely into the culinary heaven it inspires.
Those of you who tasted my spinach and salmon roll, the biscuits I served on my good bye day at work with Allied Care in New Milton, or the almond rolled cookies I served on our Secret Santa day last year would be pleased to know the recipes are now available. This way, I’m trying to make up for my sins of forever postponing sharing them with you. Shame on me.

 

ATT_4795

What we managed to do is visit my cousin’s family in a typical village for Banat region, with big gardens and large backyards with lots of poultry and other such animals which don’t come as pets, but for consumption. On Sunday we got in my brother’s car and went on to have a barbecue afternoon, which lasted for some good 5 hours. 
I won’t bore you with all the family stories, although Anka, this cousin of mine, is quite amazing, a recent mum to two adopted brothers and a passionate biker, only about a week after we left she completed the Transalpine trip in Romania, riding her bike on the serpentines  high in the mountains of Fagaras. But what I will say is that visiting for the first time their old house in the countryside (the family used to live in the city until the grandparents passed away) I found a piece of my childhood there.
The scent of a typical traditional house in Banat was the sweet perfume of the day. If I were to describe it, I would say it’s the combined whiff of old wooden floors and furniture, of local dish
es and pork products smoked in the household, of homemade jams and compotes and drinks, and the gentle scent coming from the gardens and fields. It’s the flavour of calcimine inside accompanying the coolness of the walls in the summer and the engulfing warmth in the winter days. It’s the smell of hay, of straw, of vines and of vegetables. The smell of new cement and of old bricks.

It’s probably how I can best describe my home region at this time.

 

And this brings something else into mind. One lazy afternoon I took my foster brothers out in the back yard to lay down in the sun and play cards while catching a tan. They lasted for a bit out there with me, but I guess after half an hour they got bored and left me to it. As I was laying there in the blazing light, sweat all over me like a second, liquid skin, I could hear and see the world from the height of the grass blades. Some bees were buzzing around the tiny wild flowers, some pigeons were lazily cooing, chicken were walking around in their yard faintly cackling of boredom as well, sweet nothing to do on a summer afternoon in the Romanian countryside. The sun rays were sweeping over the roof of the house, framed by the trees’ green, the whole world seemed to purr softly, half asleep, and still so vibrant, pulsating alive through its every pore.

After all the delights of the countryside, which I deeply cherish, as being raised there, we did take two trips to Timisoara. This time I was slightly disappointed with the city I hold so dear. First, the most beautiful square in the city, Piata Unirii (Union Square) is dead for this summer. They have closed it all, replacing the old sewage and plumbing systems, which is a positive thing. However, the way they have done it, killing completely for the season a place which used to be the heart of the whole historical centre, full of restaurant and terraces, buzzing every evening with the sounds of the people sitting around with a drink or some sweet treat to enjoy, was probably not the best idea. It almost makes you wonder if there is any economic personal interest to bankrupt some local businesses.

ATT_4837

   

Our old pizzeria, Cora, located on one of the streets coming from Piata Unirii, by the most beautiful    and still functional synagogue in the city, is still there, still pretty and they still make great food. It’s a   shame, however, that while in Timisoara, if one wanted to find a fine restaurant with local cuisine they might face an uncomfortable challenge. Who goes to Timisoara to have pizza and pasta?
There are Casa Bunicii restaurants (Nana’s House), easy to find on Tripadvisor. On our first evening in the city we went to one and enjoyed a meal on the terrace, late at night. Still, I was slightly disappointed: while my pork chop and sauce were tasty, it came cold. I was so hungry I didn’t send it back. My partner’s skewers like in Bucovina, set on fire under our own eyes, for a deep pleasant chargrilled flavour, were just as good as the ones I tasted in the winter. The sour cherry liquor hit the spot as a dessert drink.

 

 

ATT_4970

 

Then we took the kids to the city, a trip which has become tradition. Going around in the Children’s Park, a place I used to visit a lot in my own childhood, well decorated and arranged, with lots of small rides, swings and slides and fancy objects, was very enjoyable. For years the park had been partly abandoned, in the way that there was no new investment, but recently they have renovated it all.
After the kids had a good play and climb and jump around, we went to have lunch just across the big Intercontinental Hotel, the first building with automatic sliding doors in the 70s, if I’m not mistaking (a story I know from my father). The restaurant Curtea Berarilor (Beer Brewer’s Court) had been recommended to us, and as we entered the inner yard it looked really nice. We had a sit and waited forever to be served, so we started to play a word game with the kids as we were all starving and bored to death. When the food came… my chicken wings were the blandest thing I have ever eaten, the soured cream and garlic sauce had no garlic in it. Not nice at all. We tried not to make a big thing out of it as it was a day for the kids to enjoy out in the city. The dessert we had at Cofetaria Trandafirul (The Rose Cake Shop), another place I used to go regularly to since a child, made up for the bad experience with the restaurant.

It could have been better. We could have enjoyed Timisoara more, if only Piata Unirii and the streets around it didn’t look like a war landscape, if only the restaurants were better, if only. But then my old city can still make it up to us next time when we go to visit.

I left Banat with the feeling that it is all still there, just as I knew it, content that everybody at home is doing well, my grandmothers are still in good health, and everything is as I used to know. On the other hand, it doesn’t seem to have more to discover for me, all as expected, nothing fresh and unexpected.
I still love my home region and would recommend people to visit it. When they are going to finish with renovating the streets and the square, it will be much better. As for restaurants, Tripadvisor should help. And if you haven’t been so used to how everything is around there, the risk of being bored dissipates as well. It’s a region full of history, and an inquisitive eye and mind would most certainly be happy to explore it.

(Foto 1: made by me. Fotos 2 and 3: Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Nebunia dulciurilor lovește din nou

Pentru cineva convins de binefacerile dietei low-carb de inspirație ketogenică, iubesc prea mult să-i îndop pe alții cu dulciuri. Numai în ultima lună de zile am propulsat glicemia colegilor de muncă pe culmi apreciabile (de două ori). Mă mai fac vinovată de a-mi fi atacat colegii de casă, prietenii și rudele britanice cu niște torturi (cu accent unde vreți voi) demne de sinucidere pofticioasă prin zaharisire profundă. Cât despre partenerul meu, ei bine el suportă deja eroic toate atacurile mele îndopătoare.
După ce am sărbătorit Crăciunul de câteva ori și ziua mea tot de atâtea ori, plus ziua lui, știu că este momentul să mă opresc și să revin strategic la o viață mai sănătoasă. Parte din plan este și să trec la făină de cocos, ale cărei beneficii, pentru mici și vinovate giumbușlucuri culinare, sunt incontestabile: are cu peste 50% mai mult conținut de fibre față de făina de grâu cu tărâțe chiar (61 g din 100) și puțini carbohidrați (2/3 din cantitatea de carbo o fac fibrele, care nu se asimilează în organism, după cum știm). Cu baza pentru aluaturi rezolvăm în felul acesta… dar ce ne facem cu cremele dulci, ce ne facem cu CIOCOLATA? Iată marea dilemă.

Nu știu câți dintre cei care citiți sunteți din Banat sau ce tangențe ați avut cu vestul țării, dar în zona de câmpie de unde provin eu tradiția austriacă a dulciurilor încă se face simțită. Am crescut cu nucile, ciocolata și frișca amestecate delicios în visele de sărbătoare, caramelul răsucindu-se în închipuiri dulci și duh de vanilie ca un înger al tentației. Blaturile torturilor de acasă au fost mereu pufoase și moi, cremele consistente și fără frică de colesterol, prăjiturile dense și aromate.

Sezonul dulce a când aveam planificată o dimineața de Secret Santa la serviciu. Probabil că majoritatea știți despre ce vorbesc, dar voi explica, pentru orice eventualitate. Numele fiecăruia dintre noi a fost scris pe o felicitare, plicul sigilat, toate plicurile puse apoi într-un bol din care am extras fiecare. Ideea este să-i cumperi un cadou persoanei a cărei nume l-ai tras, dar să-l împachetezi în secret și tot la fel să-l primească, fără să se știe cine a fost Moș Crăciunul. Bineînțeles, dacă tragi propriul tău nume, este permis să lipești plicul, să-l pui înapoi și să tragi altul. Pentru cei cărora le plac cadourile și jocurile, pentru copiii mici și mari, combinația asta merge perfect. Bine, știu că poate fi o tortură și doar o altă bătaie de cap de care unii chiar nu aveau nevoie, dar… uneori mai ai și ghinion.  

Dimineața de team building la serviciu cu cafea și Secret Santa s-a asortat foarte bine la dulciurile mele de inspirație bănățeană. Pentru acest atac dulce mi-am luat drept aliată o persoană de încredere, poetă și ea, plus o foarte bună blogăriță în domeniul culinar. Pe Liana Toma o știu din raiul nostru boem de la Crivaia, o stațiune de munte din Caraș-Severin unde cenacliștii timișoreni obișnuiau să meargă câte o săptămână în fiecare vară, la cabana Casei Studenților. Nu ne-am mai văzut apoi ani buni de zile, noroc cu Facebook, mai nou.
Îmi place ce face Liana, asta în afară de faptul că deja i-am gătit câteva dintre rețetele de pe site și mi-au fost cerute de către cei pe care i-am îndopat cu ele. Mamă casnică și poetă, cu un volum la sertar, dacă știu eu bine, și câteva deja publicate, Liana și-a găsit încă o pasiune de care să se bucure și alții. Din câte am citit de-a lungul timpului la ea pe blog, nu se rezumă doar la a găti și a publica rețete, ci a și câștigat câteva concursuri, a făcut un curs, drept urmare, la o școală culinară din Italia, are stand pe la diverse târguri de profil. Pentru mine, asta înseamnă să reușești cu mijloacele pe care le ai la îndemână. Cu alte cuvinte, opțiunea ei de a se ocupa de copil și a nu își lua un serviciu n-o oprește să facă lucruri în plus, de succes, care bănuiesc că îi aduc și beneficii materiale/financiare.

DSCF3705

Acum, revenind în paradisul prăjiturilor, în noaptea dinainte de Secret Santa am copt cornulețele cu vanilie și bețișoarele cu nucă. Pe astea din urmă acasă le numeam ”ștangle”. Dacă nu mă lasă memoria (de la atâția carbohidrați), cuvântul are ceva conotații porcoase. Pentru necunoscători, în Banat se pare că a existat mereu un apetit pentru glumele nevinovate cu trimiteri ”murdare”, probabil de inspirație germană, porn-ul german, faimoasele desene animate populare prin anii 90 și filmele cu Heidi cu codițe blonde, răsturnate în hambar de Hanși musculoși, cred că au avut faima lor.
Pe când făceam lecții de acordeon acasă, de două ori pe săptămână, cu un profesor particular, l-am invitat într-o zi după lecție să mănânce cu noi niște ”puțișoare”. Astea sunt un fel de… râme, scuzați cuvântul, dar nu găsesc altul mai potrivit, făcute din aluat de găluște cu prune, fierte și date prin pesmet. Profesorul a căscat ochii, bunicii mei și-au cerut scuze și i-au explicat despre ce era vorba.

Cornulețele cu vanilie după rețeta de pe blogul Lianei au avut succes total. Managera directă și managera de zonă mi-au cerut amândouă rețeta. Ștanglele nu le-am nimerit eu prea bine, că nu am citit instrucțiunile prea atentă, dar data viitoare am să le fac mai bune. Și va exista o dată viitoare, că măcar astea sunt fără făină.

DSCF3719Apoi a urmat ziua lui A., partnerul meu, pe care l-am trezit din somn după o tură
de noapte să-l îndop cu ciolan de porc, legume, și tort cu cremă de cafea. M-am muncit ceva mai mult până am decupat toate bucățelele alea de marțipan, le-am uns cu ciocolată albă, ciocolată neagră, le-am lipit de tort, chițibușeală, nu glumă, dar a meritat.
Cât am fost acasă am făcut pauză de la copt dulciuri, nu de alta, dar acolo am competiție serioasă în mama și în vecina noastră pricepută foc, care face torturi la comandă, frumoase și gustoase de stă mâța-n coadă. Bine, asta și faptul că eram în vacanță, m-am dus acasă ca să stau cu fundul pe canapea, să mă uit la tv, să ies la plimbare și pe la chefuri.

Revenită în UK, mi-am reintrat în pielea de maestru bucătar în bucătăria proprie. Mi-am sărbătorit și aici ziua de naștere, cu colegii de casă și cu prietenele, și a ieșit cea mai faină petrecere în bucătărie din câte s-au făcut vreodată. Am început din timp cu pregătirile, așa că am avut vreme să fac și ouă umplute cu pateu din ficat de pui, producție proprie, ornate cu maioneză din ulei de rapiță presat la rece, apoi ruladă de carne umplută cu cârnați, ciuperci, ardei copt și ouă fierte, iar în carnea tocată am pus și morcov și gulie rasă, o nebunie aromată. Rulada de spanac cu somon, un vis low carb, am luat-o de pe site-ul Lianei Toma, am combinat eu niște ciuperci cu brânză feta, smântână și pătrunjel și am umplut bine niște roșii.
Desertul, de data aceasta, a fost aromat, crocant și nu foarte dulce: tort Krantz. Numele, fără dubiu, este unul german. Rezultatul? Închideți ochii și imaginați-vă o atingere pufoasă, ușoară, urmată de o explozie de cristale de caramel și nucă. Dacă ați rămas indiferenți, e clar: sunteți alergici la nucă, sau la zahăr.

DSCF4452

Din tortul Krantz (nu am poze bune cu el, culmea!) mi-a rămas un colț să duc și la serviciu, și iarăși am atentat la glicemia colegilor mei, nu că ar fi protestat ei prea tare. Ba chiar mi s-a sugerat că aș putea să fac catering, să gătesc la comandă. De fapt nici mi se pare o idee rea. Ar putea fi o mică afacere de viitor.

Ultimul episod din saga mea dulce-otrăvitoare (pentru cineva convins de beneficiile dietei low-carb) s-a întâmplat chiar astăzi, când am avut-o invitată pe verișoara mea englezoaică și soțul ei, mutați de curând în zona în care locuim și noi.
Am făcut un fel de cheesecake cu blat din fulgi de ovăz prăjiți + alune prăjite și zdrobite, amestecate astea două cu ciocolată neagră topită și unt, peste care vine turnată, în porții, o cremă făcută din frișcă, mascarpone bătut cu zahăr, lapte și gelatină, jumate îmbinată cu ciocolată albă, jumate îmbinată cu ciocolată neagră. Mai am în frigider jumătate de tort, dar mi-e o lene îngrozitoare să mai cobor să-i fac vreo poză. Poate mâine. Asta dacă nu cumva mâine mă voi trezi cu conștiința omului care vrea să mănânce sănătos și voi spune: ”Jos tirania zahărului și a ciocolatei, a blaturilor și a cremelor! Să nu mai văd dulciuri în fața ochilor! De acum, legume, grăsimi bune și proteine, sală și înot, pilates și alergat! Omul ketogenic revine!”. 

Da, următorul post culinar va fi despre cum am descoperit eu dieta ketogenică.

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Going home for Christmas. Flavours of Banat countryside

 Craciun 100

Another winter, on my parents’ street. 

There is no better time than the present time, they say, as both the past and the future are, in great proportion, reflections of our own minds. And if it is so, how to better tell one’s life story than starting from what is here and now, in one’s grasp, fresh and throbbing alive. As it happens, that “one” is me myself in this (inside) land.

Since I’ve left Romania, it’s the first winter holidays I’m back at my parents’ for. The travel was the most adventurous of all so far and the time spent here feels so cosy, familiar and somehow new and surprising. It might be because I’m the same girl who left her parents’ house when she was eight, to go and live in a flat in the city with her grandparents, because of both fortunate and unfortunate circumstances, and because I’m different now, a woman who’s grown out of her own and the others’ expectations. Considering at least that I used to be so convinced I will never leave the region I grew up in, Banat, and I wouldn’t even want to think of moving to another country, my life today looks so different from what it’s been imagined it would be.

But I intended to write about my journey and my time here on this holiday so far, and the little revelations that came with it. Traveling from Bournemouth area to London proved most difficult and even tearful this time. True, when I booked my ticket out for the 26th I was trying to save some money and I knew at that time there won’t be any transport available. All those months ago we weren’t sure yet if I was going to travel alone or with my partner, meanwhile he decided he could use the money earned over Christmas and New Year’s, for the goals he has in 2014, and I couldn’t but agree. So the plan was for me to take the train to London on the 24th and stay there till the Boxing Day morning. Easy, right?

Wrong. The weather seemed to disagree with my plans and I was offered a double lesson. First, I really really really really (I couldn’t write really as many times as needed, as you’d quit reading my posting right now) need to be better organised. A difficult task for my bohemian side, but (hopefully) not impossible.
Second, I am blessed with great people around me.

Now what happened: it took me much more to finish packing than I planned or thought it would. Still, checking the train times at around 17:00 on Christmas Eve, the South West Trains web site seemed to let me book tickets for the after 19:00 trains. Yes, the storm was making havoc, but if the train line site didn’t say anything exactly about the later trains I expected to be able to catch one. Maybe I just didn’t look in the right place.
Fact is when I was finally done with packing, tired and sad and feeling guilty I didn’t spend more time with him that day, my partner dropped me off at the station on his way to work. And then disaster struck. I looked at the train station electrical panel to realise the only train left to travel that evening was the past 20:00 one to Southampton. SOUTHAMPTON????!!!  I was done, finished, heart-broken. There was no way for me to get to London, no more trains, and I couldn’t push my partner to drive me there as he would work for three nights on a row. Bursting into tears (I know, just like a silly cow) I called him to disclose the disaster. He asked me to calm down and go home. Later he texted me not to worry, everything was going to be alright, he talked to his brother and they would arrange the details later.

On Christmas Day my partner’s brother drove all the way from London only to pick me up, so that next morning, very early, he could give me a lift to the 757 Brent Cross bus stop to Luton. I was saved. And I can’t say enough how lucky I feel to have such great people close to me, on whom I could count to save my so much planned and dreamt of winter holiday.

The night of 25th, before catching that flight, was a torment: I couldn’t really sleep, I don’t even know if I slept, it felt like I was drifting away and sinking into sleep, only to regain my conscious hearing, open my eyes and see that it’s been only about an hour since I’d last check the clock. Horrible.
One thing went like clockwork: my luggage weighted exactly how much my home scales said, and my boarding was as smooth and stress free as it can get. Bingo!

The flight itself was shaky and not very pleasant, presumably because of the windy weather sweeping across Europe. I tried to sleep, I almost managed to, and I helped the little girl sitting next to me to get over the fear and feeling sick. Told her to look at the birds flying when it’s windy, they too are a bit shaken by the air flow, but nothing serious happens. Making her feel better and be less afraid helped me feel better. Truth is I do enjoy flying and usually at take-off I feel a bit like a Stargate character in space shuttle (well, I never said I’m the sanest in the world) and at landing I’m just as content as an elf who’s wrapped 1000 presents for the greatest children in the world.

My brother with my nephew and my foster brothers were waiting for me at the airport. We went home, unwrapped presents, they got me the loveliest pair of fuzzy slippers, we chatted and looked at photos and then I’ve slept for 12 hours. At last!

20131228_141322

Being at my parents’ home is different this time, if only considering I’m trying to eat as low carb, high fat as possible. The last part isn’t so difficult, as they have just had a pig sacrificed, in the old tradition, for Christmas, and now we’ve got homemade sausages, the best in the world, smoked and hanged to dry, sângerete or black pudding and caltaboș or what the Germans call leberwurst, bacon and pork grease and all the joys of a fat meat eater. The low carb part comes a bit more difficult, with the traditional chicken noodle soup (back yard reared poultry, they come running when you open the door, as it’s their signal for “come and be fed”), with the mashed potato and the Romanian mamaliga (worldwide known as polenta). Still, the pickled cucumbers, beetroot and red pepper, the zacusca (a very popular kind of vegetables stew, made with aubergine, carrots, peppers) help as acceptable side dishes in my new eating style.

It’s most difficult to fight my mum’s delicious cakes and sweets. This year she’s made a type of French fancy which is different by the fact that the sponge is moist and this makes it even more delicious. Then there is the usual two vanilla filling and caramel layers cake, with a chocolate icing, and the old Greta Garbo, with walnuts and strawberries jam. There is some left in the tray in the living room, used more or less as a storage room in winter, and every time I pass through in my way to the huge bedroom the sweet smell of walnut, mixed with strawberries and chocolate aromas, just seems like a winter childhood dream still alive.
If there is one thing that I could single out as reminding me of my home region, of my parents’ village, is the smell. Different smells, which all come together to say “here is where I grew up, this is what I will take with me no matter where I will go”. And, at the same time, it was one of the first things I’ve noticed to be significantly different when moving to the UK: the way the air smells, indoors and outdoors.
It might be linked to my childhood as a person with allergies triggered asthma attacks. Back then, and probably now still, I could smell a clean room or a dusty one or a room with mouldy walls, even if it wasn’t visible. But asthma attacks are a thing of the past I am not any longer concerned with, fortunately.

20131229_221318

Now, the smells of old familiar things have come to my mind not in a nostalgic way, but as something I want to keep with me, a small and important thing speaking of my roots. The way an old countryside house smells like, the wood smoke, the Greta Garbo aroma, the traditional sausages and ”jumări” (a kind of crackling, served on their own and not as crunchy), the dry vegetable garden, the smell of fresh snow and freezing cold (I haven’t yet been blessed with these so far, unfortunately), so many things talking the same silent language.
I don’t feel nostalgic or wanting to go back to my childhood, even if I came to realise the house where I grew up and which I have called “home” for all these years will no longer be our family home sooner than expected. My father being a priest has lived in this parish house since I was about 3 years old or so. But now he’s got two more years till retiring age. In the Eastern Orthodox Church, a priest can still practice priesthood and have a job as such for as long as he is physically and mentally fit, as it’s considered a vocation rather than just a profession. Apparently, they have come to ask priests to retire when they reach the age most people become pensioners.
It’s something I always knew would happen and most certainly both me and my brother have grown out of our teenage years, when we urged our parents to convince grandmother to sell the house in a neighbouring town and buy one here, in the village they’ve lived in for so long. At the same time, it’s a change coming sooner than expected and it just makes me realise it is high time for me to  find a way to store the heritage of where I’ve grown up, distilled into potions to be given further to my children or to whoever is interested in trying the flavours of different places.   

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

The Lost Europe

During my last University years, I joined two cultural studies groups, led by members of The Third Europe Foundation in Timisoara. One of them focused on literature studies, while the other carried on social study to achieve an anthropological view on history. With all the debate today in the UK regarding immigration and countries like Romania, my home land, I’m not sure of how The Third Europe sounds, but for me it has a lot of meaning. Let’s see if we can decipher it together.

How many Europes do you know today? Yes, of course, we can think of Europe as being a big book with so many pages of history, culture, social changes, economy, geography and so on. But generally we speak of Western and Eastern Europe. Well, apparently this leaves things out and the people who started the named foundation were aiming at filling the gaps. This “Third Europe” is actually what has been torn apart by the two wars of the XX century, and ever since the whole world seems to have forgotten about it. It is that part of the continent which has been more or less covered by the Austro-Hungarian Empire, one which many of the people living in the countries nowadays considered Eastern Europe are still praising in their memories, even if only for the cultural heritage. It’s Central Europe.
While some people might have heard or known of it, most haven’t, not even in the countries politically transferred behind the Iron Wall after WWII. Ask a Romanian which countries are part of Central Europe and the chances are very slim they would pick out their own.

To tell you the truth, I have to admit myself that I had no idea whatsoever before attending these two cultural studies groups. Then I had the chance to learn from people like Mircea Mihaies, Adriana Babeti, Smaranda Vultur, most of them professors I’d known from the University, about the heritage of this lost Europe. It was then when I understood where the high esteem people in Banat (Western part of Romania) had on German ethnics came from. And at the same time I could see that this lost Europe was never, in truth, found, ironic as it may sound. The paradox of Central Europe is that it has always existed, but never fully acknowledged until it came apart, was wrapped and buried. People from the countries which became part of the communist block were indeed looking with high esteem towards Wien and the “Kaiserlich und Koniglich” (Imperial and Royal) power, simply because it brought a lot of good investment in their lands. At the same time, apparently the Austrian Germans and the Hungarians, the two ruling nations, were not so happy anymore, looking further on the map.
The world I’ve studied about more than ten years ago and to which my thoughts go back now was as such the heir of an Imperial and Royal dream, a Utopia in which people worked in a joined effort for the benefit of all nations living and prospering together. Ordinary men and women from Timisoara and Praha and Warsaw, be them locals or German colonists, played their part in this world built on the music of Strauss and the image of a benevolent ruler, emperor Franz Joseph, as Encyclopaedia Britannica states: “ he was to his civil servants an unequaled model of exactitude, devotion to duty, and justice”.

Timisoara Unirii Catalina George

(lamps in Union Square in Timisoara, probably not the first ones in Europe, though they might as well be)

Born and raised in Banat, a region which was highly colonised with Austrian Germans, and with the colonists came investment in the mining industry, as well as agriculture, tourism, education and infrastructure, I grew up praising this heritage. I have as well inherited that sense of pride all people in Banat had, summarized by the saying “Banat is the crown” (“Tot Banatu-i fruncea”). One of the last regions to be incorporated into the Austro-Hungarian Empire, taken back from the Ottomans, who have conquered it from the Hungarians (complicated, isn’t it?), Banat saw some of the best projects in Europe of those times. How many people know today that in 1884 my home city, Timisoara, was the first city in Europe, yes, in Europe with electric light on the streets? There were about 731 lamps to start with. And this is not the only premiere in Timisoara that gave local people that sense of pride and of being the chosen ones, as well as the ones capable of bringing the Imperial and Royal dream to life, in peace with all their neighbours, no matter if they were Serbian, Hungarian, Jewish or German.

By joining The Third Europe groups I could now base my pride as a Banat born and raised person on something certain, on historical facts, as well as understand the ups and downs history has brought us to. Funny enough, it wasn’t the literature studies I was most drawn to and most involved in, but the anthropological ones.
The main project going on at the time was based on collecting stories from the elderly locals about how life was and how things happened. We were using the “life story” method, encouraging people to tell us about their lives as they pleased, with little to no intervention from ourselves, not to alter their stream of thoughts and memory. All we did was to politely start a conversation and briefly explain that we’d like to know how life was for them, and then just use our active listening skills, encourage them to keep telling whatever they wanted, and politely support their effort. Of course we would record what they told us, with their permission. In the end books were published about Germans in Banat, or other ethnic communities. The study was based on recurring things in people’s stories. What they thought was important and mattered and was worth sharing in their lives spoke about the thinking of their time, about how people experienced history first hand, what made a great impression on them, what their traumas, dreams and disappointments were. This was history from live memory.

Now I remembered all these because I’m about to write about my life story, in a way that maybe can help other people see more in me and other nationals from the same home country than just a Romanian dreaded as the poorest of Europe, unskilled and ready to do anything to get a piece of the cake, involving mostly crime, milking the British benefits system or stealing a job of a worthy Briton. Maybe my life story can tell more about these Romanian people without a face, “vermin” as some say, coming from a “rat hole” as others claim, maybe it can show that Romanians like me have a lot to offer to whoever wants to learn from other’s experience, history, hopes and dreams and, in the end, their humanity.
Saying stories are like windows to the world is probably a cliché. But maybe when visualising this cliché sometimes we don’t grasp all its meanings: a window is an opening to another world/side/image, but at the same time it’s a mirror. We might not always consciously see our reflection in it, but it’s always there and we do grasp it, even if just with a glimpse we don’t even realize dangling at the corner of our eyes.  

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: