Archive for category Life in the UK

Vedere de la înălțime – Torquay

 

Torquay15A doua noastră vacanță englezească pe 2014, trei zile, două nopți, tot ofertă prinsă pe Groupon, a fost în Torquay. Știam că se află într-o zonă numită Riviera Englezească, așa că aveam anumite așteptări. O fostă colegă de casă, medic rezident venit din Portugalia, îl vizitase și îi plăcuse. Ne-am făcut documentarea pe interneți, bineînțeles că și pe Trip Advisor, dar am lăsat-o mai ușor cu planurile. Spre deosebire de Exeter, unde rezervasem pentru restaurante și gândisem fiecare zi, măcar în linii mari, acum aveam alte priorități: să umblăm în sus și în jos, plimbare de voie, cu aparatele foto în mână.

A. era înarmat serios, cu Nikon D610, care necesita testare ca fotograful să se obișnuiască cu el și să-l îmblânzească. Cele două zile întregi petrecute acolo am umblat până n-am mai putut și am făcut undeva la 1000 de cadre. Eu nu am avut acces la noua și minunata aparatură foto, m-am mulțumit să mă bucur de moștenirea vechiului Fuji S6500, cu care puteam să mă joc absolut în voie. M-am chinuit la încadrări, cred că a fost prima oară când mi-am conștientizat fără nici un dubiu toate handicapurile în privința asta, cu imagini scurgându-se te mai miri în care parte sau unghi. Aș fi putut să fac pe artista și să spun că nici nu voiam cadre clasice și cuminți, dar ce ipocrizie ar mai fi fost din partea mea.

Aveam voucher Groupon exact înainte de Paște, pentru nopțile de joi și vineri. Hotelul Gleaneagles, din grupul BEST WESTERN, a fost bine ocupat în perioada respectivă, și din câte am înțeles din frânturi de conversații prinse cu urechea în lobby, mai erau destui veniți tot pe aceeași ofertă ca și noi. Am avut o cameră cu ferestre spre fațada hotelului, de așteptat, ținând cont că nu plătisem preț întreg pe ea. Chiar dacă nu ni se oferise vederea de la ferestrele situate pe cealaltă parte a clădirii, spre mare și spre Anstey Cove, drumul unde este se găsește hotelul e liniștit, vegetație multă, așa că nu a fost chiar rău.
În toate excursiile recente ne-am cazat la hoteluri de 3 stele, iar acesta a fost cel mai simpatic.

Am avut în trecut posibilitatea să văd și condiții de 4 stele. Cât am fost Au Pair în State am călătorit de două ori cu gazdele, o familie de profesioniști cu posibilități financiare, așa că în Cancun am stat la Marriot, unde am împărțit camera cu o doamnă simpatică, bunica celor trei puști a căror nanny eram, pe atunci asistentă medicală șefă pe turele de noapte, dar care trăise multe în viață, situații la care nu te-ai gândi în mod obișnuit. Nu m-a deranjat absolut deloc să împart camera cu ea, dar nici nu-mi amintesc mare lucru, chiar dacă aveam vedere spre ocean, chiar deasupra plajei.

Acum câțiva ani buni am avut parte de o călătorie în Alexandropolis, în nordul Greciei, o zonă nu chiar renumită turistic. Se deschisese o nouă rută aeriană între numitul oraș și București, iar cei responsabili cu turismul din zonă, dar și oficiali ca primarul, au organizat o excursie de 5 zile pentru vreo 9-10 jurnaliști din București. A venit o invitație și către Terra Magazin, unde lucram atunci, iar redactorul-șef  m-a trimis pe mine. Excursia chiar a meritat, din mai multe motive (o deltă rezervație naturală unde poposesc păsările flamingo în timpul migrației și trăiește o specie de vulturi protejată, un târgușor aproape de granița cu Turcia cu tradiție în prelucrarea mătăsii), dar cea mai mare provocare a fost mâncarea de acolo. Cred că ne-am întors cu toții cu 3 kilograme mai grei decât la venire, ne-au îndopat grecii de nu ne-am văzut, și în plus ne duceau la cină după bunul lor obicei, seara pe la 22:00, stăteam până pe la miezul nopții, ca pe la 1 să ne cărăm la băute. Ca să nu mai zic că mare mișcare nu am făcut, că eram transportați peste tot cu autocar, că era în februarie și cam frig.
În Alexandropolis am stat tot într-un hotel de 4 stele, cu camere foarte spațioase, amenajate modern și minimalist, dar uite că nu îmi mai amintesc mare lucru nici de acolo. Mult mai bine mi-au rămas în minte toate pensiunile în care m-am cazat când umblam să mă documentez pentru articolele despre stațiunile balneare românești. Până la urmă nu ține de lux, ci ține de experiența în sine.

Ca să revin din bucla asta, Hotelul Gleaneagles din Torquay, la cele 3 stele ale lui, are caracter. Poate că baia era dotată doar cu duș, nu foarte mare, nici camera nu gemea de spațiu, radiatorul cam învechit, însă câteva detalii de amenajare, de la draperiile mari, grele, vintage, la tapetul tipic englezesc și cele două oglinzi care încadrau măsuța de machiaj, au darul să dea un aer local, dar și familiar, intim.
Spațiile comune erau și ele gândite exact în același fel. Restaurantul se afla în spatele hotelului, cu ferestre cât peretele orientate spre mare, deschise deasupra grădinii. Ca să ajungi în restaurant treceai prin lobby, o încăpere spațioasă, cu canapele largi întinse, măsuțe joase, totul amenajat cât să îndemne la relaxare, la discuții molcome, pe un ton jos, cald, liniștit. Cam asta și părea să fie ideea: un hotel mic, cu detalii care să dea un aer de familiaritate. De aceea mi-a și plăcut.

Trebuie să recunosc că bufetul de la micul dejun a avut și el darul să facă șederea memorabilă. Salonul amenajat pentru prima masă a zilei era micuț, simplu, intim, și toate astea păreau să aibă un efect liniștitor asupra mesenilor. Toată lumea se aduna în tăcere, culegea cam ce-i pofteau papilele gustative (ouă ochiuri frumos rotunjite, bacon bine prăjit, jumătăți de roșii rumenite, cereale, fructe și iaurt, dacă preferai un mic dejun carbohidrat), ospătarii și ospătărițele te serveau cu cafea sau ceai, la alegere, cafeaua era chiar bună (nu lipsită de gust, cum am mai citit pe la alții care povestesc despre vacanțele lor). Eu culegeam The Guardian din fața ușii noastre înainte de micul dejun (am fost întrebată ce publicație prefer să citesc dimineața) și îl răsfoiam la masă, apoi povesteam cu A. despre cele citite. 

Torquay2În prima zi, după ce ne-am luat porția de combustibil, am pornit la pas spre oraș, într-o plimbare de 20 de minute, coborând în vale pe o stradă lungă pe care se aliniau pensiunile la soare. Clădiri tipice englezești încercau să capteze cât mai mult din lumină, înșirându-și fațadele cuminți printre smocuri de vegetație. M-am întrebat doar unde au pensiunile astea parcări, construite așa în pantă, că nu prea se vedea pe nici unde ceva să arate a loc de lăsat mașina. Din fericire, hotelul nostru, deși nu chiar în buricul târgului, era dotat cu o parcare, e adevărat că pe stil englezesc (a se citi înghesuit), dar nici pe stradă nu erau restricții.
O dată ce ai început să cobori spre oraș și drumul se deschide drept înainte începi să te bucuri de alte priveliști: întâi colinele cu hoteluri, apoi apare și English Riviera Wheel, adică un fel de scrânciob uriaș, pe modelul London Eye, apoi întreg golful o dată ce ai ajuns la intersecția cu ceas.

Vineri am avut noroc de vreme caldă, așa că plimbăreala cu aparatele foto în mână a fost cu adevărat prolifică. Am urcat pe falezele foarte înalte deasupra cărora se cocoță hoteluri și pe care sunt amenajate platforme și șiruri de scări ca să te poți delecta cu peisajul. Am traversat zona comercială și am ajuns la Torre Abbey și am traversat parcul ei. Nu am intrat însă, chiar dacă eu sunt mare, mare iubitoare de orice fel de muzeu, pentru că nu aveam timp de irosit în spații interioare. Ne-am oprit în grădinile amenajate ca niște prețioase covoare persane. Am mâncat, în fiecare dintre cele două zile, câte o înghețată enormă pe post de prânz. Iar pe seară am avut masa asigurată la hotel.

Torquay7

Torquay8
 

 

 

Prin grădinile din Torquay (ambele).

Torquay4

La ”umbra” marii roți.

 

Torquay10

Torquay6

 

 

 

 

 

 

 

Portul cu ambarcațiuni private (stânga). O străduță urcă dinspre strada de cumpărături, cu un cavaler în poarta unui pub.

Pe sâmbătă vremea s-a schimbat, un vânt rece a început să aducă nori care alergau doar pe cer, fără strop de ploaie (asta a fost partea bună). De dimineață oricum nu a contat, pentru că am mers să vedem Peștera Kent, care nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum Peștera Urșilor, de exemplu, însă turul oferit de un ghid profesionist compensează chiar la modul absolut.
După prânz am luat o bărcă cu motor (gen autobuz) către Brixham, un fost port de pescari, unde se practica din plin și contrabanda în trecutul istoric, acum devenit loc de vacanță cu clădiri în culori pastelate (galben-pai, roz și albastru ca albăstrelele). Experiența asta însă ne-a cam pus capac. La dus, lui A. i s-a făcut rău, pe acolo am tremurat de frig, iar la întoarcere am încercat să-l ajut să fie relaxat, așa cum stătea cu ochii închiși, vorbindu-i despre cum legănarea asta este ca atunci când încercau mamele noastre să ne adoarmă când eram copii. El s-a lăsat moale, agățat la brațul meu și scurgându-se pe bancheta pe care stăteam, în spatele bărcii, la aer curat, iar pe mine brusc m-au luat amețeala și greața, așa că m-am oprit din vorbit și am început să fixez malul, să accept tangajul ca pe ceva natural, și să rezist până la capăt.
Când am coborât, A. era ok, mie îmi tremurau picioarele. Plimbarea pe ponton m-a  ajutat să-mi revin.

 

Torquay12

Torquay11

 

 

 

 

 

 

 

În Brixam, pe pontonul unde am fost debarcați și reîmbarcați (stânga) și un mic local ”fish and chips”, cu decorațiuni simpatice (dreapta)

 

Torquay13

Torquay16

 

 

 

 

 

 

 

Ambarcațiunea de stil vechi pe care se învață marinărit (o echipă de tineri era la bord și părea să primească instrucțiuni – stânga). Înapoi în Torquay, cu bucurie, la mal. Gata cu tangajul! (dreapta)

În Roata lor cea mare, în gondole poți selecta dintr-un meniu cu vreo patru texte povestindu-ți despre Torquay. Știam deja că Agatha Christie era de undeva din împrejurimi, dar am aflat și că Napoleon a ajuns aici înainte să fie exilat pe Sfânta Elena. Se pare că el ar fi spus că locul este unul dintre cele mai frumoase din lume, și probabil că trebuie să însemne ceva o asemenea apreciere venită de la un francez.
Ascultând vocea prezentatoarei și privind portul, falezele, colinele, marea strălucind, parcurile cu flori de la înălțimea de 60 m, eu mă arătam destul de entuziasmată. A. însă e mult mai greu de impresionat decât mine. I-a plăcut, dar comentariile lui erau mult mai critice. Comparativ cu zonele noastre de la munte el spunea că Torquay este un loc… drăguț. Nu pot să contest că poate orașul nu impresionează cu o spectaculozitate de vreun fel, în afară de câteva peisaje tipice. Dar sunt lucruri ce trebuie remarcate.

Englezii au știut să gestioneze foarte bine tot ceea ce Torbay le oferă. Ai excursii zilnice cu bărci de mărimea unui autobuz sau cu ambarcațiuni mai mari, care merg până departe pe Rivieră, la Dartmouth, numai bune să admiri linia țărmului din larg și să-ți plimbi iubita/ul sau familia într-o miniexcursie cu dechidere de peisaj. Cafenelele, magazinele, vechea mănăstire, parcurile sunt tot atâtea ocazii să te pui în mișcare sau să lenevești pur și simplu la soare. Da, chiar la soare, pentru că se pare că zona nu este degeaba numită Riviera Englezească.
Până și Peștera Kent, parțial distrusă la explorare în perioada victoriană, când s-a găsit de cuviință să se folosească explozibil pentru pătrundere în galeriile blocate de tot felul de acumulări, este până la urmă fascinantă prin turul oferit, cu ghizi foarte bine pregătiți. Domnul în vârstă care ne-a dus pe noi pe traseu mi-a amintit cumva de cel mai bun profesor de geografie pe care l-am avut, pe care toți îl ascultam cu gura căscată (nu neapărat la propriu!) la orele din gimnaziu. Ghidul nostru avea și un umor cald, simpatic, ușor ”geeky”, dar foarte, foarte plăcut. Cel mai haios a fost momentul în care ne-a demostrat ce fel de torțe foloseau oamenii din preistorie să pătrundă în grote și ce se întâmpla când li se termina combustibilul. Stupoare! Se lăsa întunericul.
După care am fost poftiți să ne găsim drumul spre ieșire și ni s-a mulțumit pentru participare. Da, totul făcea parte din program și pe mine m-a amuzat.
Torquay1

Însă nu am povestit nimic despre prima seară la Torquay. Cum am ajuns pe la ora 16:00, ne-am cazat rapid și apoi am decis să ieșim la o plimbare, cât mai aveam vreme înainte de cină. Am pornit către Anstey Cove, un golfuleț ascuns, unde voiam să explorăm puțin peisajul. Am coborât printr-o pădurice, frumos, nimic de spus, și în distanță se vedeau niște colți stâncoși care, desprinși de mal, se profilau în mare. Surpriza însă am avut-o o dată ajunși chiar la limita apei, unde am început să țopăim din stâncă în stâncă, din pietroi în pietroi. Culorile rocii merg de la roșu ruginiu la negru cu inflexiuni verzui, iar pietroaiele prăbușite în mare expun ceva ce nu mai văzusem în viața mea: sute și mii de mici cochilii fosilizate. Iubitoare de arheologie și geografie și tot ce poate însemna istoria planetei, am zis că-mi ies ochii din cap. Nu-mi venea să cred.
După ce ne-am săturat de fotografiat și de explorat, după cina pentru care ne-am îmbrăcat și noi frumos, m-am uitat să aflu mai multe despre geologia zonei. Se pare că s-a aflat cândva pe la tropice, că în apa puțin adâncă și caldă prosperau recifele de corali, dar condițiile bineînțeles că s-au schimbat, plăcile continentale s-au depărtat, nivelul mării s-a adâncit și toate creaturile astea au ajuns fosilizate în bolovani pe care îi putem astăzi admira, cei interesați, într-o simplă excursie la Torquay.

Frumos și prin condițiile geografice, dar și prin modul în care omul a știut să le gestioneze, cel mai cunoscut oraș de pe Riviera Englezească are destule de oferit, iar cum noi încă nu am reușit să le vedem pe toate, cu siguranță ne vom întoarce acolo.
De reținut: nu are el cine știe ce plajă, dar cea pe care o are e cu nisip ROȘU. Mda, ciudat, nu? Asta se întâmplă tot datorită solurilor tipice și istoricului geologic.

Oricum, Torquay are multe accesorii și unghiuri de surprins, pe care ți le oferă într-o provocare discretă, ca o femeie care te-a invitat la un pahar de limonadă în sufrageria ei, îmbrăcată lejer, dar cu decolteu și fusta croită cât să-ți arate suficient să te facă să vrei mai mult.

 

Torquay18

Torquay19

Torquay5

 


Torquay9

Torquay17

 

 

 

 

 

 

 

Torquay20

 

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Lost in London

An old man, Vasile Belea, got lost on London tube while visiting his son. The poor man had been drifting God knows how and where before he had been found and reunited with his family. You can read all about the news here.
This is one of those stories which, when you read them, make you laugh and feel sorry at the same time. Well, if you’re British or any other nationality, the funny detail would most probably escape you. But for Romanians, the poor old man’s name is the reason. In Romanian, if you emphasize on the first syllable of Belea, it’s a family name, well known one. But if you place the accent on the second syllable, it becomes a completely different word, meaning trouble in a somewhat funny way, the kind of innocent trouble people sometimes get into. I can only but imagine people back in this man’s village or small town talking, when he goes back, a celebrity by now: “Old uncle Belea got himself into belea while in London”. And this sounds really funny.

 

On the other hand though I can’t help but think of how terrified he must have been. Apparently people have been nice to him, but still. By looking at him and the way he is dressed I can tell that he seems to be a countryside man, who maybe lived and worked his whole life as a farmer, tending to the vegetable garden, the poultry and probably a pig in his own backyard. He wears a typical lamb fleece hat and a typical vest called cojoc, which you wouldn’t really see elderly in the city to wear, unless they are just retired there with their family, after a lifelong spent in a village.
Then I wonder how he lived for three days while he was lost and completely cut out from his family. Did he sleep in a park? Did anybody feel sorry for him and gave him some food? How did he feel being lost in such a crazy busy city like London?

 

What worries me is that he tried to approach police and that was unsuccessful. Chatting to one of my house mates last night, he said something like “people don’t care” and reminded me of the movie “The Terminal” saying a true story about a man who lived for about 5 years in an airport, they all knew he was there and nobody really cared, until they’ve decided to grant him political asylum. While it can be understandable that people would think a grown man, fit and healthy, could take care of himself one way or another, I find it concerning that police would just ignore an old person trying to approach them.
Of course we can’t tell how it happened. But think about it: in the end, Vasile Belea took a newspaper with his photo in it and went to show it to the police. This underlines couple of things: the old countryside man from Romania found a way to help himself, in a world completely different from the one he’d known so far. And also, he wasn’t afraid of police and he knew that they would be the ones to finally help him. So I doubt it that the first two times he tried to get their attention he’d been too bashful or hesitating.
When police ignore or fail to help an elderly person, who clearly doesn’t look like a London regular, just because he doesn’t speak the language, I find it concerning. This man could’ve been from any country in the world, doesn’t matter. They couldn’t understand him? Keep him around, get somebody to take him to the police station, show him a map of the country, then Europe/the world and he could’ve said or indicated to Romania. Get him to the Embassy and problem solved. No need for the vulnerable elderly to spend three days and nights on the streets of London, all alone and miserable.

 

Compared to the police failure to help him, some people’s comments on the discussion board of Huffington Post seem mere frivolities. But they aren’t. When frustration has grown to such a level to which they mock a vulnerable person’s traumatizing experience just for being Romanian, it means it’s the same old story of a still immature society. Society as a group still functions for some to take advantage and for others to take their frustrations over others.

DSCF3025

Me happy, dad tired, after six hours of strolling through London

This might be quite a strong statement, but it literally made me sick to read comments like “so when is he going back then?”. Yes, I find these comments oozing with racism. I mentioned it, and I got in reply the very intelligent and refined answer “stupid woman”. Right.
My father visited me here in October. It was his first time in the UK, but he had previously travelled to Austria and the neighbouring countries, former Yugoslavia and Hungary. Although he’s been brought up in a countryside household and he keeps a vegetable garden, poultry and all the rest, he is a priest, with four years of University studies. He’s a big fan of British documentaries on history, he watches old movies (without subtiles) on TCM and he’s a person with a certain degree of cultural information. He can speak basic English, although he is quite bashful when it comes to this. But he could manage if he’d get lost.

 

When he was here, for two weeks I took him all around the area. We’ve visited Hurst Castle, which was lots of fun for both of us, of course as a big history lover he thoroughly enjoyed it. We even faced the very strong winds on the spit with smiles on our faces. We went to Southampton and he could admire the old fortifications there. In Bournemouth we took a stroll on the beach, we’ve visited the old priory church in Christchurch. And we went to Beaulieu National Motor Museum for one day. Then, before him flying back home, I dragged him all around Central London, to all the important landmarks.
During those two weeks, none of the people who served us Chinese, Mexican or pub style food (The Harvester), who sold us tickets or were just around us in any of those place asked us “so, when is he going back?”. It would’ve been quite stupid, really. My father was here so I could spend my money showing him around, so why would they?

 

I want to conclude this article by saying the following: people who can make such comments to such a story show not only a big load of frustration, but also being insensitive and lacking in that human trait that makes us more than animals – empathy. They have probably never thought what if it was their father, lost in a city like Bucharest, all foreign and crazy for them. But I realise it would be difficult to find a place which could put their fathers in the same kind of situation. Fortunately, if an English elderly person would get lost in Bucharest, almost everybody could understand them saying that they are lost and need help and could offer them help. Lucky that English is spoken by so many people in today’s world that people from English speaking countries don’t even need to bother learning any other language.
Well, for an old countryside man from Romania being unable to speak English meant three days on the streets. I bet he never imagined he would get in such a situation. Him being safe and back with his family can even make us smile when reading about his story.  

, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

A Romanian in the UK. The first step

Over the last year, 19.000 more Romanians and Bulgarians started to work in the UK. Also, 378.000 new jobs were taken by British nationals. These numbers, which I found in a recent Guardian article, bring some light over the very dark valley lurking with chilling whispers (sometimes sounding more like ghastly screams and shouts) about the Romanian and Bulgarian hordes of 29 millions waiting to invade the British shore, steal jobs from the British, milk the benefit system down, abuse the NHS and live 20 people in a three bedroom house. If it was only for my parents, my nans, their village neighbours and I can assure you some tens of people are NOT going to invade.

The article which I’ve gladly read on the Guardian site manages to shed light on a bigger piece of the puzzle. Nationals of the two countries, one of which is my own home country, took only a small percentage of the jobs available, which in my opinion is not that horrible. Most of the Romanians I know here work in the same industry as me, health and social care, or in construction, they are young and fit people, determined to succeed, to make the most of their own lives. Me and one other Romanian colleague at work have come here to get another qualification which we couldn’t afford back home, as there were no jobs available in the field either. We paid about £2.000 to study for it, we work together with British born and raised colleagues and some other two nationalities, we pay taxes, we are searching for new opportunities to study so we can have better earnings in the future.

 

My partner as well works in the same field, but with an agency, and I’m telling you they are continuously looking for new employees. He earns even better than me, as he can be paid over £100 a day, but his work is more physically demanding, as well as on the go, today in one residential home, tomorrow in another, which is an option I wouldn’t really be up to. He handles is quite well though, being even fitter than me, very determined, well organised and hard working.

Both me and him chose this field not at random, but because we were always inclined to the social sciences and humanities. I know it sounds a bit pretentious, after all we are both support workers, not the best paid jobs and not necessarily the ones regarded as the most intellectual. But when you go and take your chance in another country you are willing to even start working it from the bottom up, especially if the circumstances force you to change carriers. Back in Romania I used to be a teacher and a journalist, fields which have both been in a lot of trouble during the last 5 years, and he studied Psychology in the University, while being a plumber, trade which he couldn’t practice here so far.

 

The Guardian article finally gave me the push to get myself to writing what I’ve had in my mind, more or less, over the whole year. At first I was shocked, to an extent, at reading the Daily Fail type of tabloids, which I came to think are more horrible than the Romanian worst quality ones. At least those were filled almost exclusively with cheesy pornographic completely stupid and mind-blocking stuff, such as the X star, who used to be a known singer’s wife, has had another row with her mum after she learnt how to bake, or other such incredible things. I haven’t read much of political dirt, much of racial rant, much of social fear inducing articles, other than the ones about the hurricanes and floods that were to sweep Romania every summer or more-than-heavy snowing we were going to hardly survive. If any articles about Roma people, or Gypsies how they are known even in Britain, they are mostly centred on the successful Roma singers of a popular music style called manele and rooted in the old Ottoman Empire. These singers make lots of money, they display big golden jewellery, outrageously painted expensive cars and have a new secret lover every week. Oh, and they have loads of enemies who either envy them, or try to harm them, or both.

I’m not sure that everybody will see UK tabloids versus Romanian tabloids just the same, but this is my vision of them, compared to each other. And this is what I actually intend to do with this new series of posts on my blog: speak about my Romanian life and my British life, as I wish to share them both with people who would like to find out more than the newspapers can give them, may they be in good will or serving politics and covering the incompetence of today’s leaders.  

 

Going back to the figures, they look more than normal to me. They display the normality of normality in a country which still attracts migrants, in a Europe which is still struggling to come together after two World Wars that ripped it apart and some social revolutions/changes that happened in just a blink of an eye. For the big history of humanity, I’m not even sure that an almost 100 years makes enough for a blink. British people get new jobs every year, some of them in the company where I work (over the last year and a half, four new local British employees, young people, have joined a small service with about 13 support workers all in all). The oldest employees in the company houses here are British locals. We have colleagues of two other nationalities, if I’m not mistaking, and we all try to provide the best service to the clients we support.

 

Under these circumstances, I feel reactions such as the one I got on Facebook, when posting a link to the Guardian article, might be rooted in lack of information or fears fed by the mainstream that seems to be overflowing with harmful effects. It might not be physical harm, but let’s not forget that the psychological one can be even worse and most of the times precedes the physical stage. Reading articles that describe Romanians as beggars, scroungers, criminals, people who only come here to take advantage on the social system, to get undeserved benefits, to work illegally, avoid taxes and live in hard to picture conditions got to me, but in a positive way. Yes, at first I was irritated, yes, I felt there can’t be such a thing as a crusade against other people just because they are of a certain nationality, yes, I was a little upset that people let themselves so carried away by negativity, fears, even hatred, violence which seeks just a way to leak out so it doesn’t eat on the inside. Then I realised if I keep reading and complaining about it, to myself or to my partner, if I judge the people who allow themselves to be wound up by such media filth, I’m just making myself part of the plan (and I’m not a conspiracy theories fan).
What I can do better is tell my story, tell people about real Romania, about how my life was and is, and maybe how I think we can all do things better for ourselves. A personal touch and commitment has been known to do wonders. And I’ve actually just started doing it.

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Anglia. Unde am ajuns

DSCF2373

Am venit în UK de mai bine de doi ani și jumătate. Întâi am fost singură, însă cu sprijin puternic din partea unor apropiați care m-au putut susține (și) financiar. Pe ”economiile” mele inexistente aș fi făcut doar o excursie de câteva zile la Londra, ca să văd cum arată un Babel contemporan. Când a venit și el s-au cam încurcat planurile și scocotelile, așa că ne-am luat o lecție amară ca un medicament care să te motiveze să nu te mai îmbolnăvești niciodată.

 

Să te muți de unul singur într-o țară străină are avantaje și dezavantaje care, puse în balanță, îți pot da un echilibru perfect sau îți pot răsturna castroanele cu susul în jos. În cazul meu avantajele erau evidente: acceptam sprijinul oferit ca o oportunitate de a îmi pune motorașele în mișcare, fără posibilitatea de a trece pe pilot automat.

Dacă vorbim despre dezavantaje, ele pot să nu fie atât de evidente. Normal că-mi lipsea el, normal că m-am concentrat asupra muncii, am făcut overtime cu vârf, mersul la cumpărături mi-a fost paliativ (beția cheltuitului pe țoale și cosmetice, o adevărată binecuvântare în vremuri grele), la fel bântuitul pe interneți (orgasmul murdar al certurilor virtuale, voluptatea perversă a provocărilor fără rost). Aș spune că nimic neprevăzut, nimic surprinzător. Când te extragi dintr-un mediu cunoscut, în care cam știi ce te așteaptă și cum să te miști, accepți ca pe un dat hopurile pe care le ai de trecut, și cel puțin pentru unele dintre ele te pregătești mental. Pui cap la cap piesele unui mecanism de adaptare, combustibilul se presupune că-l ai deja (nu pleci în deșert fără provizii, cu speranța că vei da de o oază care să te salveze), și te miști în direcția dorită.

 

Norocul meu a fost că foștii colegi de apartament din București făcuseră înaintea mea pasul ăsta. De la ea am luat toate detaliile: datele de contact ale colegiului din Londra unde trebuia să mă înscriu ca să obțin dreptul de muncă și o calificare de început. Profesia în sine, a oferi suport persoanelor cu dizabilități (sindrom Down, autism și altele asemănătoare), nu este ușoară, nici foarte bine plătită, nici dinamică într-un mod deosebit. Să lucrez cu oamenii însă m-a motivat întotdeauna, pe de o parte pentru că-mi place să mă simt utilă în mod direct (din păcate, cititorii articolelor mele de la ”Terra Magazin”, unde mi-a făcut mare plăcere să lucrez, nu aveau chip), pe de altă parte pentru că îmi place să-i observ, să le observ comportamentul, declicurile, serpentinele psihice, nevoile și obstacolele de care se împiedică și pe care, poate, le trec cu bine.

 

Apoi când am ales să plec la vreo 120 mile de Londra am făcut iarăși o mișcare bună. Aș putea să zic că e vorba iar de noroc. Nu este cea mai ieftină zonă din UK, dar are alte avantaje. Locuiesc în sud-vestul turistic al Angliei, între două puternice orașe universitare, cu toate avantajele care vin de aici. Cu mașina facem până în Londra cam două ore și jumătate, cu tot cu pauză de cafea și gustare pe drum, și mai puțin de jumătate de rezervor dus-întors. Acolo avem unde sta ca musafiri, cât pentru o sesiune de cumpărături, o ieșire la teatru, o plimbare de două zile de vară, sau în drum spre aeroportul Luton, rampa de lansare către ”home, sweet home”.

Locul de muncă pe care îl am este printre cele mai bune în domeniul acesta, cu un singur dezavantaj evident: plata. Am însă o manageră de treabă, un om care stă și își ascultă angajații, care țin cont și de nevoile lor, și face efortul (uneori imposibil) de a împăca și caprele, și verzele (aici nu știu care suntem care, dar trecem peste). Îmi vine ușor să lucrez cu clienții cazați în casele companiei, majoritatea reacționează foarte bine la modul meu de abordare. Sunt pe cale să obțin următorul nivel de calificare în domeniu. Îmi plac majoritatea colegilor mei.

 

Până aici, nici un gol cu adevărat deranjant, de genul gropilor în carosabil care să-ți întoarcă vehiculul cu roțile în sus. Însă imigrarea te învață și treaba aia cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă, atunci când nu vii la ceva sigur. Din păcate, asta s-a întâmplat când a venit el. Dacă erau toate bune și frumoase, stropite cu apă de trandafiri și căptușite cu puf roz, ar fi însemnat, mai mult ca sigur, că am fost drogați fără știrea noastră și poate deja noi înșine clienți/pacienți într-o instituție cu specific.

 

Să îți schimbi mediul de viață, profesia, țara, prietenii nu poate fi foarte ușor, poate doar pentru cei care nu au nimic de regretat sau de lăsat în urmă cu adevărat. Voi evita să intru acum în discuția filozofică despre cum toate atașamentele noastre sunt iluzii în care vrem să credem. Însă atunci când faci un asemenea pas, nu poți anticipa cu totul rezultatul decât dacă ești setat pe un anumit scenariu pe care mintea ta să vrea să-l confirme fără abatere. Altfel, vei vedea la fața locului că, o dată urcat în barcă, s-ar putea să ai parte de acalmie sau de o schimbare bruscă a direcției vântului, de o furtună neprognozată, de curenți puternici sau, în cazuri extreme, de un Triunghi al Bermudelor încă nedetectat. Erorile de calcul vor ieși la iveală cam exact când simți că te-ai putea lungi cu burta la soare, convins că scenariul pe care ți l-ai făcut își va urma singur cursul.

 

Scriu despre astea pentru că sunt acum o lecție învățată. Eram de cam zece luni în sud-vestul Angliei când lucrurile au luat-o hotărât la vale, prin hârtoape. Am închiriat un apartament pentru că povestea din capul meu o cerea. El s-a mutat cu mine pentru că ne era dor unul de altul și credeam că toate se vor rezolva. Ei bine, nu, n-a fost așa. Plecasem în următoarea etapă ca bezmeticii, pe mâna mea, cu prea puține provizii și fără o prea bună planificare sau prospectare a contextului. Ar fi trebuit să mă opresc și să reconsider, dar m-am dus cu capul înainte, și m-am trezit că fug picioarele înaintea mea. Și atunci treaba cu apartamentul, cu proiecțiile fără bază s-a desfăcut ca o machetă prost (sau deloc) gândită.

În ianuarie se împlinește un an de când ne-am mutat din nou împreună, de data asta cu un plan aplicabil și precauțiile necesare pentru eventualele erori de calcul. Încetul cu încetul îmi finisez colțurile pe care mi le-am ascuțit pentru viața de una singură într-un mediu străin. Le rotunjesc ca să nu-l mai înțep pe el atunci când trebuie să ajustăm direcția pe care mergem. În sfârșit, adaptarea mea în două etape se apropie de pista de aterizare, verificare, realimentare și pregătire pentru următoarea decolare.

 

Avem o viață frumoasă aici, cu mici neplăceri și cu minusuri pe care lucrăm să le facem din ce în ce mai mici. Ne bucurăm de zona în care locuim, aveți idee cât de bună e o cafea pe malul mării, într-o zi perfect însorită, pe faleză? Ieșim la câte un film (urmează ”Gravity”, pe ”Thor: Dark world” l-am văzut cu doar patru ale persoane în ditamai sala de cinema, miercuri la ora 14:00, înainte să merg la al doilea curs de machiaj pe care îl fac, o seară pe săptămână, câte zece săptămâni). Ieșim la un pahar și bunătăți culinare cu colegii de casă sau cu noua mea prietenă de la curs. În ultimele șase luni s-au mutat în casă o portugheză care este medic rezident în zonă și un tip elvețian care face cursul final de calificare ca pilot comercial, amândoi oameni foarte pe inima noastră, de la modul în care ne tachinăm reciproc, până la cum stăm la povești, așa, pe același feeling, de câte ori ne prindem prin bucătărie și avem timp. Mai nou avem și un coleg englez, proaspăt ieșit din facultate, la primul job, un om care, după felul în care vorbește și zâmbește, pare genul educat, foarte deschis și foarte puțin scorțos.

 

Acum, că am decis unde mă aflu, vreau să pun pe blog și ceea ce mestec în minte de ceva vreme. M-am obișnuit deja și cu spaimele englezilor legate de est europeni și mai ales de români, baubaul preferat al politicienilor și al mass-media. M-am obișnuit și cu senzația de a mă întoarce în țară ca turist, iar intențiile mele de a face ceva pentru situația de acolo chiar și de la distanță nu sunt doar așa, apă de ploaie. Vreau să scriu despre România în engleză și despre Anglia în română, cu postul acesta fiind primul din serie. Se pare că necesitatea de a mă simți utilă intelectual mă împinge de la spate. Cu blogul ca mod hibrid de publicare, chiar și cei care mă citesc pot avea chip (sau ceva de spus).

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: