Țara batjocurii

 

Aud din nou de oameni dragi, oameni pe care-i apreciez, oameni care chiar au făcut ceva în țara aia că ajung fie să fie dați la o parte, fie să fie umiliți. Nimic nou sub soare, așa că de ce să mai vorbim despre astea? Simplu, pentru că de fapt nu s-au întâmplat foarte multe lucruri noi cu adevărat cam de pe când o maimuță bipedă a început să vorbească și să mâzgălească pereții peșterilor, și cu toate astea a cunoaște traseul între micile și marile nimicuri care ne fac oameni poate însemna ceva.

Nu voi povesti despre unul dintre cazuri, pentru că tot ceea ce știu mi-a fost mai degrabă dat prin indicii în conversații personale, și oricum alegerea de a face publică o asemenea situație trebuie să-i aparțină celui căruia i s-a întâmplat.
Cealaltă situație însă e ceva mai veche. Cam de câteva săptămâni, de pe când vâjâia România de amenințarea cu chemarea la arme. Am pierdut atunci câteva nopți în fața laptopului, citind în stânga și-n dreapta pe interneți, încercând să-mi dau seama cât de reală e amenințarea rusească de a face vraiște amărâta mea de țară de acasă.

Apoi am dat din întâmplare, pe la știri, de încă o porcărie de-a clovnului care ocupă postul de prim ministru al României. Porcăria asta m-a revoltat pentru că îl batjocorea pe unul dintre oamenii pe care i-am admirat mereu ca personaje publice și cu greutate culturală. Este vorba despre Mircea Mihăieș.
În discuția de față, faptul că omul mi-a fost profesor de literatură engleză, că mi-a publicat primele poeme în revista Orizont și că plecarea mea la București a avut legătură și cu un sfat de-al său nu face vreo diferență. Înseamnă, cel mult, că îl cunosc mai mult decât o face un simplu spectator al știrilor zburătăcite în vânt. Pentru mine este un câștig și nu un minus faptul că, dacă am de spus ceva în apărarea lui, o fac de pe poziția celui care i-a putut aprecia și prezența obișnuită, de zi cu zi, dincolo de scena publică.

În urmă cu câteva săptămâni, președintele Băsescu a propus decorarea lui Mircea Mihăieș, împreună cu restul echipei de la vechea conducere a Institutului Cultural Român, adică Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Maimuțoiul-șef al furtului intelectual în România, Victor Ponta, nu putea rata ocazia să agite agresiv ditamai ciomagul retoric la gura peșterii de guvernare. Întâiul plagiator al țării l-a numit pe Mihăieș nici mai mult, nici mai puțin decât ”fascist bătrân”, și astfel a motivat refuzul de a contrasemna propunerea de decorare înaintată de președinte.
Dacă vreți să vedeți demontată cu cea mai mare ușurință porcăria asta cu ”fascist bătrân”, vă recomand să citiți articolul din România liberă. Eu nu o să mă obosesc acum să parez loviturile de ciomag ale maimuțoiului-șef. România rămâne țara în care oamenii cu adevărat valoroși sunt mătrășiți, scuipați, batjocoriți, pentru că nimeni nu are cu adevărat nevoie de ei: nici cei care vor să tragă toate foloasele, nici cei care acceptă să se hrănească cu fărâmituri și resturi, atâta timp cât primesc ceva.

Dar vreau să aduc în discuție și articolul scris de Costi Rogozanu pe platforma Vox publica. Acum firește că Rogozanu are dreptul la opiniile sale, și poate să-l privească pe Mihăieș așa cum îi vine lui. Spune el, așa, cu jumătate de tastatură, că nu-l consideră fascist, ci ”rasist social”. Ce rahat o mai însemna și asta doar el știe. Am senzația că de fapt el vrea să vorbească despre discriminare socială, dar nu prea știe cum să se joace cu cuvintele ca să dea bine. Și ca să-și susțină teza, citează următorul fragment, dintr-un text de opinie publicat de Mihăieș în Cotidianul:

MIRCEA MIHĂIEŞ

Matusalem votează

[…] Luaţi la bani mărunţi, ei sînt tocmai generaţia care, prin indiferenţă, supuşenie, laşitate şi oportunism la scară naţională, au adus ţara la starea de faliment din 1989. Ei sînt aplaudacii din fabrici şi uzine, ei au patentat feluritele tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecţiune dublul limbaj. Ei ne îndemnau şi pe noi să le urmăm exemplul. I-am avut profesori, ne sînt rude şi vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici, învăţîndu-ne de mici „să nu spunem din casă“, ei ne-au învăţat ce e lenea, neruşinarea şi minciuna. Ei sînt generaţia salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuţi masiv la pensie. Deşi încă în puterea vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demenţializare remote-ul televizorului şi bîrfind pînă la strepezirea dinţilor pe banca din faţa blocului. Deşi ne-au lăsat o ţară în ruină, au pretenţii la pensii mari şi la gratuităţi masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs şi nu produc nimic, dar continuă să fie stăpînii noştri din umbră. Putem noi să ne dăm de ceasul morţii că vrem în Europa, cu toate riscurile presupuse de această opţiune. Nu, ei vor undeva la mijloc: bunăstarea de „acolo“ şi atmosfera de „aici“.

Am ajuns la paradoxul că, deşi vreau din tot sufletul să-i ajut, ei nu mă lasă. Plătesc impozite împovărătoare, dar şansele mele de a cîştiga mai bine descresc dramatic din cauza lor. Ţara arată ca după război şi pentru că toate guvernele au fost puse la zid de obligaţia de-a hrani milioanele de guri înfricoşate şi derutate ale înaintaşilor noştri direcţi. Nu tu autostrăzi pe care să circule camioanele cu marfă ale Europei, nu tu industrie a turismului, nu tu bani pentru convertirea forţei de muncă. Miliarde de dolari au fost virate – legal sau ilegal – spre plata pensiilor, pentru că de acolo venea votul cel gras: votul neputinţei şi-al înapoierii programate.

(publicat în Cotidianul, 14 decembrie 2004)

Discriminează în textul acesta Mihăieș pe cineva? Îndeamnă la ură și violență împotriva vreunui grup social? Nedreptățește generațiile vechi, sau chiar pe a sa proprie, care s-au zbătut până ce-a mutat munții din loc să schimbe soarta acelui spațiu care încă se numește România? Culpabilizează fără temei oameni care, trezindu-se cu 1989 căzut din cer, s-au dat peste cap să găsească soluții, să se scuture de vechii comuniști, să pună mâna, să strângă din dinți și să schimbe dracului un sistem fanariot, mafiot, corupt până la măduvă? A, nu?
Despre cine vorbește omul într-un articol, adevărat, foarte virulent, dar nu fără temei? Are oare dreptate el, Mihăieș, să vorbească așa despre generații întregi care s-au mulțumit cu orice căcat le-a picat de la masa celor care făceau jocurile? Cu ce drept îi acuză pe cei bătrâni, marea masă de votanți pe care s-au sprijinit toate partidele politice de după 89, de minciună, lene și nerușinare?
Simplu ca bună ziua: cu dreptul omului care chiar a făcut ceva în țara aia unde cei mai mulți nu par să vrea să facă nimic. În țara descurcărelii și a micii învârteli, ICR-ul condus de Patapievici și Mircea Mihăieș a facilitat traducerea de literatură română contemporană în străinătate, într-o lume în care România nu există pe harta cultură. Sub conducerea celor doi, tinerii dramaturgi români prezenți peste ocean au făcut subiect de New York Times. Da, tot în timpul celor doi s-a întâmplat și scandalul poneiului roz, dar hei, ce e arta contemporană fără un pic de scandal?
În primăvara dinainte de a pleca la București (2005) am publicat la Timișoara volumul de poezie ”Cât aș atinge ceașca de ceai”. L-am avut ca redactor de carte pe Marcel Tolcea, un timișorean care, deși are un cuvânt bun de spus în teoria jurnalismului, nu a făcut ”greșeala” lui Mihăieș de a se aventura la Bucale. Lucram la volum împreună în cabinetul lui Tolcea de la Universitate, unde se mai întâmpla să treacă și Mihăieș. Țin minte că Marcel mi-a spus că omul a acceptat să fie vicepreședinte ICR la București și că el îi recomandă să-și ia costum de scafandru, să se apere de toți scuipații pe care-i va primi. În mod clar, ”scuipați” era un eufemism pentru ceva mult mai murdar și mai urât mirositor.
Un fost amic scriitor din București îl știa pe cumplitul editorialist, spaima generațiilor pasive ale României, exclusiv din textele sale publicate prin presă. Când a ajuns să-l întâlnească pe viu, a rămas marcat pentru totdeauna: cum, omul ăsta blând, elegant și prietenos e Genghis-Han al textelor de opinie politică?
Ei uite că da. Eu îl cunosc pe Mihăieș ca profesorul la cursurile căruia colegi de-ai mei băieți, studenți la Litere, veneau de la ora 8:00 dimineața doar să-l asculte, fără să ia nici un fel de notițe (de ce ar fi făcut-o, când există xerox-ul?). Îl știu ca pe omul care, într-o după-amiază de început de vară, după ce ne-am salutat în trecere pe lângă Catedrală, în Timișoara, eu mergând spre Piața Operei, el spre podul de trecere către Facultatea de Automatică și Calculatoare, m-a strigat din urmă, întrebându-mă ce texte mai noi am, să i le aduc a doua zi la Orizont, să vedem ce poate intra la publicare. Ca profesor și om de cultură, era dispus să-ți dea o șansă, atâta timp cât și tu munceai pentru șansa asta.

Din păcate, România nu este făcută pentru asemenea oameni. Din păcate, faptul că oameni ca Mihăieș încă trăiesc și sunt activi în țara aia nu pare să conteze prea tare. Mesajele lor drastice, supărătoare, nu fac decât să-i trezească la viață pe veșnicii apărători ai neputințelor populare. Și la ce bun asta?
În timpul facultății, la un curs tot de literatură engleză, Pia Brânzeu, pe atunci șefă de catedră, fiica chirurgului Pius Brânzeu, un profesionist de excepție în domeniul său, și un om cu adevărat de cultură, pasionat de șah și de pictură, ne-a servit un verdict la fel de drastic: ”Voi, tinerii, nu veți reuși să faceți nimic în țara asta până ce generația noastră nu va dispărea cu totul”. Chiar dacă vorbele ei sunau a profeție, nu prea îmi venea să o cred atunci.

Uite că, după16 ani, nu mai cred nici că generația mea ar putea schimba ceva, în lipsa unui cataclism social de anvergură măcar în întreaga Europă, dacă nu în întreaga lume. Prea nu ne pasă unii de alții, prea ne ajunge dacă avem televizorul, bârfa, covrigăria/chinezăria de la colț, prea așteptăm să ne cadă totul din cer, de la niște politicieni care mai de care mai caraghioși, mai manipulativi, mai gata să ne facă pachet și să ne pună fundă, cadou primei corporații care plătește mai gros și pentru mai mult timp.

Din România asta pe care o disecă Mihăieș am plecat noi. Ceea ce probabil nu vede un Rogozanu este că omul o face cu durerea și supărarea celui căruia îi pasă, celui care a vrut să dea ceva și a aruncat în vânt, celui care a vrut să miște munții de nepăsare, indolență și oportunism românesc, ca să primească înapoi rahați aruncați cu polonicul. Știți cum e, dărnicia mâncătorului de căcat: dă și altora, că are de unde.
Am plecat dintr-o țară în care nu contează cât efort ai investit să mai miști puțin lucrurile, să aduci un plus de valoare care să ne facă să existăm și altfel decât simpli rumegători de semințe și de OTV împănat. Atunci când interesele se schimbă, când maimuțoii-șefi la furt și prostie agresivă ajung să dicteze, te vei trezi pașaportat în primul tomberon.

La urmă, stai și te întrebi dacă țara aia a existat cu adevărat vreodată.

 

 

 

 

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , ,

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: