Archive for category Sounds

Cel mai bun job

Cu vreo doi ani în urmă, petreceam ore întregi cu căștile pe urechi la birou, fie că editam texte, le scriam sau eram cu ochii după știri/prin presa online. Aveam cu cine vorbi și mai ales despre ce, însă era mai plăcut și poate mai ușor să mă bag în sfera mea de cuvinte și sunete atunci când lucram. Și astăzi, cât am stat în bucătărie scriind la un proiect, am trecut pe căști și playlist.

 

 

Nu-mi lipsește munca de birou, nu duc dorul statului pe scaun ore întregi, a durerilor de gât înțepenit și de spate, a datului pe net, de care în mare măsură m-am cam săturat. Dar pot să spun fără nici un dubiu că locul de muncă de redactor la ”Terra Magazin” a fost cel mai bun pe care l-am avut până acum, și asta în ciuda faptului că nu câștigam foarte mult. Adevărat, nici puțin, pentru presa scrisă, dar nici cât un salariu de tabloid, cu care am avut o tentativă eșuată chiar înainte de asta.

Nu plâng după fostul serviciu, nu stau pierdută cu mucii-n șervețel și ochii pe site-ul revistei, smiorcăind și văitându-mă în gând că a trebuit să plec. Îmi pare rău că n-am mai ajuns deloc să trec pe la redacție, să-mi vizitez foștii colegi, care mi-au fost chiar dragi. Mișu, care era responsabilă (și cred că încă este) cu imaginea revistei ne punea tot felul de muzici și ne dădeam câte o strigare să mai reducem din text că-i strangulăm fotografiile. Și merita să facem asta, oricât țineam la cuvintele noastre cele prețioase. Cu Emi am avut nu o dată discuții după discuții, care de care mai filozofice sau sociale. Țin minte când am vorbit (haios, nu?) despre sinucidere, când descoperisem Joy Division și povestea lui Ian Curtis. Amândoi cu studii de teologie, vedeam situația cam la fel: nu e locul nostru, creștini fiind, să judecăm oamenii disperați, care ajung la gestul ultim fără speranță sau total eliberator.  

Apoi de la Bogdan, fotoreporterul nostru cel de toate zilele, am învățat câte ceva despre fotografie. Cu el și cu Alin Totorean, un nebun și jumătate, în sensul cel bun, explorator solitar care doar la dracu-n praznic nu s-a dus (nici în Antarctica), am mers în toate deplasările prin stațiunile din țară, pentru seria ”Deșertul balnear românesc”. Diferiți între ei, pe cât de echilibrat Bogdan, pe atât de pătimaș Alin, m-am plimbat cu ei de la Herculane până la Vatra Dornei, și am lucrat bine împreună. Am râs, am mâncat fie pe la restaurante surprinzător de bune, fie conserve și suple la plic, am pornit pe coclauri și am fotografiat grămadă, de la peisaje la care să tot stai să te uiți până la clădiri în ruină.

 

Dar cel mai apropiat mi-a fost Johny, oficial cunoscut ca Ionuț Popa, acum doctor în geografie, redactorul șef, de fapt cel mai bun șef direct pe care l-am avut ever. De la interviu mi-a dat o stare bună, de om căruia nu trebuie să-i împachetez în șapte straturi de staniol colorat ceea ce am de zis, pentru că vede și înțelege dintr-o privire. Iar treaba asta a fost reciprocă. Discuțiile despre ce avem de făcut erau clare, concise, nu aveam ce lălăi, nu aveam probleme și tensiuni. Cât despre cele prietenești sau pur și simplu dezbătut pe teme savante, hehe, pot să spun că-mi lipsește stilul lui de a te pune pe gânduri, de a te face să ieși din zona de confort, în care crezi că cunoști și faci și dregi, și asta fără să te simți ”înjurat” sau ”maltratat”. Cred că Johny este unul dintre cei câțiva oameni, foarte puțini, a cărui critică nu m-a pus niciodată, dar niciodată în gardă. L-am ascultat, am înțeles, am dat rewind și am schimbat ce era de schimbat. Simplu.

 

Exista ceva în redacția aia pe care nu-l găsești pe toate drumurile: încredere și prietenie. Adevărat că era și un birou mic, în care lucram un pumn de oameni, nu mai mult. Dar până și disputele de viziune se duceau tot prietenește, chiar și despre gafe vorbeam fără ranchiună. Țin minte că uneori, editând textele unor colegi, mă trezeam vorbindu-le peste ecran că ”X, vezi că acolo ai zis așa și e cam…”, până a venit unul dintre ei și mi-a zis că ar prefera să-i dau feedback personal și nu ”nechezând” prin redacție (termenul îmi aparține mie, acum). Avea dreptate.

Și că vorbim de prietenie, Johny era sursa noastră de muzică și filme, de multe ori. De la el m-am ales cu o grămadă de muzică electro și de ”cilău”, vorba celor de la Guerrilla (chill out, pentru publicul larg), pe care o ascult și acum. Pe Apparat nu știu de unde l-am agățat, dar îl ascultam pe la birou, și de acolo de fapt și postarea asta de azi.

 

Dimineață, la prima oră (9:00, se înțelege), eu și Johny eram deja la birourile noastre. Ajunge și Bogdan, grăbit și ușor întârziat: ”bună dimineața”. Johny își ridică privirile încruntate din spatele ecranului masiv de Mac, ediția 1999: ”bună dimineața ești tu”.

Altă dimineață, tot prima oră, toamnă. Ajung și eu îmbrăcată într-o fustă de catifea neagră, cu volan și broderie deasupra genunchilor, cămașă neagră cu turcuaz, volănașe pe la mâneci, pălărie clasică pe cap, sacou cu blană falsă și ceva inserturi de dantelă. Se uită Johny la mine și îmi spune liniștit ”tu ești prea elegantă pentru orașul ăsta”.

În fiecare an, în ianuarie, când ne întorceam la muncă, aveam săptămână de chefuit. De cele mai multe ori erau cam toate materialele terminate pentru numărul de februarie deja, deci nici o presiune. Întâi bineînțeles că aducea fiecare câte ceva de acasă, de la pomana porcului, de pe platoul de prăjituri, o sarmauă, o măslină, o sticlă de răchie. Aveam dezlegare de la conducere ca pe la ora 3-4, după ocazie, să sărbătorim (zile de naștere, Bobotează, ce-o mai fi fost). Și sărbătoream întâi întoarcerea la serviciu, apoi Sfântul Ion, apoi ziua mea de naștere, încă o săptămână de ghiftuială.

 

Dintre toți, cu Johny țin în continuare legătura și ne mai scriem pe facebook. A venit la lansarea mea de carte din București, anul trecut, acum mi-a trimis cartea lui ”Baikal, un ochi adânc albastru” să o citesc. Voi scrie despre ea, pentru că este literatură trăită și chiar merită să o citiți. Mi-a făcut cadou și DVD-urile lui cu Star Wars, pe care le împrumutasem înainte să plec în UK și am uitat să le duc înapoi la București.

 

Tot prin jobul meu de la ”Terra Magazin” am și cunoscut o grămadă de oameni care fac lucruri pe care mulți doar ni le imaginăm: un producător de filme documentare, care a călătorit împreună cu câțiva colegi la izvoarele Amazonului și a primit permisiunea (nici nu o mai așteptau, la patru ani de la depunerea cererii) să viziteze unul dintre triburile din jungla amazoniană, exploratori, alpiniști, speologi care intrau în peșteri virgine de prin Asia, pe domnul Alexandru Marinescu, zoolog și oceanolog, singurul român care a ajuns la bordul vasului Calypso al lui Cousteau, la cei 70+ ani ai săi umbla mereu sprinten, cu o servietă casual pe umăr, și ne scria niște articole de mai mare frumusețea, pe care de cele mai multe ori le scurtam fără nici o tragere de inimă (de obicei păstram pentru site fragmentele scoase).

Și tot în perioada aceea l-am cunoscut și pe partenerul meu, despre care spuneau colegii că nu mă bate suficient când trăncăneam pe fast-forward la birou. Trecând peste glumă, perioada cât am lucrat la revistă a fost cea mai bună pentru mine în presă. Și acum, singura presă în care mai am încrede rămâne cea de nișă: National Geographic+Traveller, și un Glamour pentru informații de beauty și lectură ușoară, de relaxare.

Să pot scrie pentru un National Geographic ar fi un vis pe care deocamdată l-aș atribui doar norocului.

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Tiberiu Ceia, Modern Talking și The Doors, la pachet

Dacă vă întrebați de ce am început să scriu în engleză (probabil că nu vă întrebați), am să vă dau un motiv simplu: am prieteni, colegi, familie care citesc în engleză.

Să revenim la română.

Am scris în postările anterioare despre muzica veche la care sunt încă abonată cu urechile și cu feelingu (pardon, dar n-am promis că las de tot englezismele, nu vă supărați). Încă n-am terminat cu subiectul ăsta, și probabil că va fi unul recurent. Poate unii dintre cei care dați pe blogul ăsta în tăcere și plecați tot în tăcere și pe furiș sunteți și voi prinși în aceleași mreje muzicale. Sau ați fost.

Prima muzică de care-mi aduc aminte este cea cântată de mama. Mă legăna când nu puteam să dorm și îmi aduc foarte bine aminte asta, eram destul de mare cât să-mi aduc aminte ce se întâmpla, dar nu mai știu de ce nu puteam să dorm (boală? insomnie? agitație? no idea). Nu mă mai putea ține pe brațe vreme îndelungată, așa că țin minte că așeza o pernă pe picioare și mă întindea cu capul pe ea și-mi cânta ”Luceafărul”. Cred că pot cânta la orice oră din zi și din noapte primele strofe, pe melodia aia.

Tot prin perioada aia mă gândesc că ar fi fost când stăteam cu urechea lipită de magnetofon și muzica populară din Banat. Eram mare fană Tiberiu Ceia și făceam karaoke după cântecele lui. Dacă știu eu bine, Ceia a fost unul dintre interpreții care au păstrat muzica tradițională și n-au prea ”îmbunătățit-o” cu nimic. Îți dă cumva un sentiment de continuitate să știi că pe aceeași muzică dansau bunicii tăi la sărbători în sat.

Primul interpret sârb pe care l-am iubit a fost Laza Knezevic. Nu mai țin minte astăzi nici unul dintre cântecele lui, dar omul a fost și în casa părinților mei. Cânta cu trupa lui la rugă, pe 8 septembrie, și ai mei i-au invitat să-i omenească, să-i pună la masă între cântări (jocul în sat, de după-amiază până pe la ora 22:00, și balul, care începea la miezul nopții). Băiatul lui Laza, Vlady Cnejevici, a cântat cu Phoenix, la clape.

Mă gândesc acum că acel magnetofon a fost cel cu care ținea tata discotecile în Politehnică, pe vremea când credea că se va face inginer și avea arhivă Rolling Stones, Beatles, Donovan&co. Habar n-am ce s-a întâmplat cu el, cu înregistrările de când eram eu o gogoașă de copil (da, eram grăsuță la 2 ani) cu voce groasă, sau de mai târziu, când i-am stricat câteva benzi lui tata înregistrând prostii pe ele.

Mai târziu, când am mers la școală, muzica sârbească de peste graniță era la mare prețuire. Pop-dance-ul lor cu accente tradiționale avea mare priză la public, iar Lepa Brena, yugo-starul prin excelență, a avut în 1984 un mega-concert la Timișoara. Primul film văzut pe casetă video a fost al ei, tot prin anii 80.

Au mai fost, desigur, Neda Ukraden, Magazin și alții, ale căror cântece erau, pentru puștimea din Banat, repere mult mai clare decât cele ale Angelei Similea și cine o mai fi cântat pe la București la vremea aia.

Într-o noapte, când n-aveam somn la job, m-am apucat să caut cântece sârbești de când aveam eu 8-12 ani. Poate într-o zi voi scoate câteva de la naftalină și pe blog.

Tot din Yugo au venit și discurile cu Modern Talking, cred că am avut cam toate albumele lor. În vacanța dintre a V-a și a VI-a mă jucam tenis de câmp cu peretele în curtea bisericii, iar în boxele așezate pe treptele casei triluiau vocile celor doi cântăreți germani. Câte o partidă de-asta de tenis de-a mea ținea cât albumul, vreo oră, așa, vreme în care visam tot felul de povești, pe malul mării cu un puști de care mă îndrăgosteam sau cine mai știe ce alți gărgăuni copilărești.

Mai târziu lucrurile s-au complicat, opțiunile s-au diversificat, am ascultat și Azur, pe la 15 ani, când eram la Păltiniș cu o familie de prieteni și el, un domn foarte distins, de o erudiție care se impunea de la sine, cu un discurs care te reducea la tăcere și te obliga să-l asculți până aveai ceva de spus cu adevărat, surprinzător că era autodidact, din păcate a murit anul trecut, domnul ăsta ne-a cam muștruluit cu blândețe pe mine și pe fiică-sa, că asta e muzică primitivă și nu aduce nimic. Mamele au intervenit, că eram copii încă și aveam timp să ne rafinăm gusturile muzicale.

Bine, dar nu era doar Azur. Tipul care ținea discoteca pe atunci, unul dintre etnicii germani din sat, aducea muzică din Germania. Așa a ajuns tot tineretul satului să fie punkiști, să poarte părul zburlit măciucă și să asculte DAF și Sex Pistols, bine, împreună cu ”Boys”, megahitul Sandrei, pe care le plăcea gagicilor să danseze. Și eu eram mare amatoare de muzică punk și într-o bună zi mi-am sfâșiat o pereche mai veche de blugi și am desenat-o artistic cu pixul: un craniu cu creastă, numele formațiilor, și alte chestiuni care probabil că au îngrozit-o pe mama. Când am ieșit din cameră îmbrăcată așa, să merg la discotecă, mama m-a trimis înapoi să mă schimb sau nu plecam nicăieri. M-am resemnat, trebuia să păstrez preferința pentru punk doar la muzică.

Despre Depeche Mode am vorbit deja.

Tot în anii 90 am descoperit The Doors. Jim Morrison mi-a rămas moștenire de la un fost iubit, din facultate, prima îndrăgosteală cu lacrimi mari și amare.

De-a lungul anilor, a rămas preferința pentru electro și accentele etno, pe care le găsești oricând în playlistul meu.

Voi cu ce muzică ați crescut? Ați mai asculta aceleași lucruri sau azi sau le renegați? Credeți că v-au influențat în vreun fel sau altul?

Zilele trecute făceam curat și aveam nevoie de o muzică veselă, deloc obositoare, cu un ritm stimulant. Mi-am pus ceva Eurodance. Al meu, cu căștile în urechi, asculta altceva. La un moment dat și-a scos căștile și, râzând, mi-a spus că ascultăm lucruri complet diferite. M-a luat și pe mine râsul: eu cu muzica mea ușurică de făcut curățenie, el cu ”Traviata” cântată de Angela Gheorghiu.

Dacă e să mă iau după mama, opera a fost de fapt prima muzică absolut fascinantă pentru mine. Când eram bebe mă lăsa pe canapea, sprijinită pe pernă, cu muzică de operă, uneori mai dădeam o fugă până dincolo, în bucătărie. Eu nu mișcam, stăteam cu ochii căscați, aparent în transă.

În facultate mergeam deseori la Operă, în Timișoara nu se prea juca nimic bun la teatru atunci. În București, cum nu eram jurnalist pe operă, mi-a cam sărit rândul, în schimb am scris despre teatru la greu. Acum îmi lipsesc amândouă.

Nu uitați întrebările, mi-ar face plăcere să vă citesc și eu, asta dacă nu cumva treceți doar în fugă și pe furiș și nu vreți să știu că ați fost pe aici.

, , , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

The Not Awarded ones

 

One morning recently, heading home from work, I heard Depeche Mode again on the radio after a long time. It was “Everything counts”, on one of our favourite radio stations, Jack FM. On this station I’ve heard the best joke since I came to the UK: “How many bankers does it take to screw a light bulb? None, they’re too busy screwing us all”. But I’m diverting.

Depeche Mode has been the first band I fell in love with. Ok, when I say fell in love I don’t mean like I fancied one of the guys, none of them really ever seemed my type, physically at least, although I liked the rebel look of Dave Gahan when he came to be more of a leather jacket guy. But I fell for their music, it was the most familiar tune to sound in my head all throughout my teenage years. I remember this afternoon when I took a nap in my old bedroom, in my parents’ house, and I played the “World in my eyes” album throughout my sleep, which I didn’t use to do, as I could only fall asleep back then if the surroundings were very quiet.

 

We could say no wonder they stuck to my ears, as there was such a lot of bad music, to put it nicely, in the ‘90s, all that Euro dance, starting with Haddaway and DJ Bobo and carrying on with the bands, Fun Factory, Ace of Bace and 2 Unlimited. I do have something to say in defending it all, it was fun, really unpretentious fun, just for the joy of it and just to keep the rhythm going.  Remember “Rhythm of the Night”?

 

But Depeche Mode was different, and they stayed different. They made “music for the masses”, and they became the biggest electro band ever. I kind of always knew they were, even before checking this on the internet.
According to EMI, the New Wave boys sold over 100 million albums around the world. Also, Q magazine called them “the most popular electronic band the world has ever known”. Despite this, they never got any award for their achievement at this level, until 2013, when they refused to be part of the BRIT Awards. To tell you the truth, I kind of understand them. It’s been more than 20 years since they started having this mad success and became an icon for the electro stage, still it took so long for the people giving out the awards to acknowledge it. On top of that, the award offered to them would have been called something like Most Influential Band In The Last 20 Years. No, not Lifetime Achievement Award, like it wasn’t their lifetime work and success. They refused and Dave was quite pissed off with BRITs, they wouldn’t be featured in the award broadcast when handed out the award. As such, there was no award for lifetime achievement this year. It seems a bit weird, doesn’t it?

 

What’s with “Everything counts” and why did it bring me to writing this post? It’s not the best of their songs, the lyrics are ok-ish, but they don’t strike as their finest, they kind of loose me with being insincere in Korea, poor rhyme.  But “Everything counts” was one of the DM first songs about society, with good criticism towards consumerism.

 I can say without blinking that “People are people” really set the standard for Depeche Mode socially involved lyrics, on a topic still so hot in the UK and just all around the world today. And that’s exactly what I meant to talk about today (or rather tonight, as it seems). What still keeps me love Depeche Mode is the way they packed everything together: electro music for the masses, good dance rhythm, some romantic intensity and some social message. They managed to do this in the 80’s and early 90’s, to criticize racism and ferocious materialism in a decade when the UK has known prosperity and there wasn’t so much to complain of as nowadays, as it seems.

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: