Archive for category Act now

Abused women and children – too close to home


After going through some of the most recent media coverage on rape and women abuse, I will talk today of what I know from my own experience or from other ladies. Following accounts which went through court, as well as statistics on women abuse, real life stories come as raw scraps of this gruesome reality many live through, are scared of and even too terrified to do anything about it.

Growing up in a family where no such abuse was present, I might have been inclined to thinks it doesn’t happen too often. But then, while a teenager, I was told by older girls to always stick with a group if I go to the local disco, to avoid the risk of being dragged somewhere and forced to have sex by older boys. A very good friend of mine in my High School years was raped when she was 14. Another Romanian lady I know left her house and lived in a shelter, while she filed for divorce from a drunken abusive husband who’d threatened to kill her.
And then there were the rumors whispered at corners about young girls being touched in inappropriate ways by older men. I heard them occasionally while growing up, and I can confess that I am no stranger to such an unpleasant experience.

Possibly one of the most disturbing such accounts I have overheard growing up was about a girl in our village, never knew whom exactly. A neighbour, an older man, apparently held her in his arms so she could reach and grab an apple from his tree. While doing this, though, apparently he started to touch her vagina through her panties. The girl wore a skirt. He must have done it long enough for her to wet herself, get scared and go home crying as she did not understand what was happening to her. She was of an age when urinating in her underwear was considered embarrassing.
Now I can say I was never intimately touched against my will by anybody so far. Well, that is if you take out that summer day, at 13, when I came back to my grandparents flat from the city and a foreign guy, seemingly a student (or of that age) followed me after I got off the bus and started to touch my breasts on the street, in full daylight. I cannot remember how I reacted on that occasion, my memories are completely blanked from that point on.

But I can say I was once kissed in the train by an elderly man at a younger age, and that a distant relative, then in his twenties, undressed and touched my bottom, then tried to persuade me to let him teach me how to French kiss. I did not allow him, so he gave up and left.
On the train I was with my grandad and my brother, whom both just went to the toilet at the end of the carriage. The elderly, seemingly a very nice person, having played with both of us earlier on the journey, caressed my calf and asked me if I liked playing like that. Then, shortly, he asked if he could kiss me. I took it as a sign of affection from an older person, and agreed. He then pressed his lips against mine and tried to stick his tongue in my mouth. Puzzled by all this, I left and stayed on the carriage hallway with my family. Not much later, when we got off the train, I started to realise what just happened and rage grew inside of me. However, I did not mention anything to my grandad or back home as I felt I was stupid, I should have known better and should not have allowed that horrible old man touch me in any way.

The male relative asked me, before leaving, not to tell anybody about our “game”, it was our secret. Unlucky for him, I was a very talkative and intelligent child, so right away as my mum got home from the neighbours’, I told her. He was never allowed to come again to our house or be in touch with me in any way. Possibly my parents did not report it as in communist Romania of the 80s the case would not have been taken too seriously.

I was 7, if I remember correctly, when the subject of the “secret game” suggested by the man in his twenties. My father was at home, but busy in the garden, I was playing in the lounge with the telly on, and the aggressor was sitting on the sofa, where he managed to drag me as well for a short while.
On the train, I was 8. Fact is I realised what had just happened because in my foggy memory laid that bit of “instruction” about French kissing using your tongue. Otherwise, I might have been confused, but oblivious to the fact I was being sexually kissed.

While in High School, I felt the floor breaking with the heaviness of the news just being dropped on me. My friend was telling me she’d just been raped, by a stranger. She, 14, went to meet her then first boyfriend, a few years older. Actually, I think he was at least 18. She did not see him in the pub where he was meant to be and asked around, so a benevolent stranger, possibly even older than 20, offered to show her to her boyfriend’s. She followed and was lured inside a house where the door was locked behind, and she was raped with a knife at her throat and the threat he’d bring another 5 young men if she didn’t submit to it.
True, my friend did not fight. She was too afraid, not necessarily of the knife used to assault her, but of being then beaten up and punished by her father, then an alcoholic. So there was no bruising or any other evidence she had been raped. When I encouraged her to however go with me and ask for advice personally from one of our neighbours, a policeman, in his off work time, she agreed. First, she was deterred by being told that, considering her age, her parents would have to know. Then, without physical evidence or witnesses on her side, unfortunately there wasn’t much to be done. At most, the man would be accused of sex with an underaged girl, but her parents would have to be present in any investigation.
She gave up on doing anything about it. Our neighbour, the policeman, said he felt like giving a good beating to the rapist himself, but that would not help, in the end.

Most of these stories I know closely have one element in common: the perpetrators were not strangers, but in fact people the victims knew. I am thinking of the lady who went to stay in a shelter, and I do not know how long the abuse was going on in her house. Did she wait for years so their child could grow up and go to University before she did anything decisively? All I know was the husband did not abuse the child. She did not give me much more detail and I did not press on to find out.
I am thinking of my friend who did not proceed with reporting it to the police because she was afraid of her father.

From information I have read last year in Glamour , statistics in the UK show as well that most women are raped or sexually assaulted by someone they know: friend, family member, husband, boyfriend, neighbour. It only makes abuse so much uglier and scaring. Being treated like an object of violent sexuality against your will by somebody you trusted can leave your life in pieces never to be picked up again completely.

At the same time, British media reported on how it has been suggested that a person accused of rape would need to show they had the consent of their sexual partner. It does make sense. True, on one to one accounts, without physical evidence or any witness, a new regulations like this introduced in the law would not make much difference. However, it could make the case if somebody was deliberately given alcohol or drugs so that they could not object later to whatever was done to them. And this would be a
step forward.

A small step, which would leave a lot of work to be done: acknowledgement, awareness, education, solidarity. Still a long way to go to make this world better for women and, unfortunately, even children.




, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Rape IS a hate crime

Yesterday I read and left a comment to a post on Facebook about a woman being assaulted (touched without consent) in the Romanian subway and nobody intervening, but an old lady. Everybody else watched and did nothing. Today, I am reading an excellent opinion article on the same kind of topic: how rape is a hate crime against women.


(photo: Shutterstock, via
Over the last month or so the Romanian Facebook caught on fire with #violulecrima, a hashtag initiated after a central newspaper uncovered and thoroughly reported on a case of rape by seven young men in a Romanian Eastern village (Valeni), against a High School girl (18 years old). They raped her for three hours, on a field, last November. They walked out of court first, and were only sentenced to “house arrest”, a joke, not a real consequence for sexual assault. The seven perpetrators’ families are well off, and the boys themselves are quite popular amongst the locals (four of them are football players in the village team). But all these do not explain or serve as excuses for the heavy support they got from the locals, who considered them victims and the girl just a slutty young female.

Apparently, as the case was uncovered and gained increasingly more media coverage, as well as wide support for the girl and more and more voices in society asking for the rapists to be sent to prison, the sympathy the seven of them gained became increasingly embarrassing. For the perpetrators, for their village, for that part of society which still cannot see the harm in such abuse against women.

According to reports in Adevarul newspaper and Realitatea TV, villagers in Valeni were saying things like:

– “Why should they go to prison for 5 years, for only 5 minutes of pleasure? This girl is ruining seven good families in our village, good people”

– “She did it on herself. She had it coming, why did she get in the car with seven young men? Had she been a good girl, nothing would have happened to her.”
She didn’t, according to media reports, she was picked up from the bus stop in the nearby city by one of the boys, whom she knew and who offered to give her a lift. On the way, he said he needed to pick up another friend. And then she was taken to this field, where others were waiting, was raped for three hours, sprinkled with alcohol when she fainted and threatened she’d be badly beaten up if she faked it again.

– The girl was not raped, but treated to a session of “surprise sex”.

After one month of Romania media roaring with information on this rape case, and after even the Romanian Prime Minister asked the Supreme Court to treat it with extreme seriousness, this Monday, the 17th of August, the seven young men, aged between 18 and 24, were finally sentenced to good years in prison, from 5 years and 5 month the shortest sentence, to 8 years the longest. They also have to pay the victim the equivalent of about £10000 moral damages, in Romanian currency.

On the day of the final trail session, expecting for the judge to reach the verdict, about 300 people gathered in front of the Court House in the city of Vaslui. Also, more than 400000 people have signed an online petition over the last month which asked for the seven to be re-trailed and condemned.
However, the court decision in not final this time either. The young men can still appeal for the case to be brought again to court. The first two judges decided, earlier this year, that, as the perpetrators partly admitted to the assault, they could be left to walk away and be “arrested” at home (meaning they could not freely walk around, but who would inforce this in a village with so many supporting them?).

As previously mentioned, the parents of these boys are mostly well off. The mother of one of them has, apparently, told other locals she had spent a lot of money to keep the boy out of prison. Probably, due to the media coverage being so high that the Prime Minister (himself actually on trial, but this is of no importance to the subject) felt he had to take action over the case, no matter what money their families would want to push as a bribe from now, it won’t work.

This outrageous story, with many dirty hands involved in it, reminds in a way of the Indian girl killed after being gruesomely attacked in 2012, in a bus, after going to an evening screening of Life of Pi. Similarities? The perpetrators “excuses”: a good girl would not be in that situation, and she should cooperate, not “ruin” the aggressors’ lives. To be honest, I clinched my fist after typing this.
Both stories got wide media coverage, as well as becoming the source of social protests. I must admit, however, that while the Romanian case was unfolding, I started to feel more outraged of the lack of serious civil action other than furious posting on Facebook. I sighed in relief when the petition and a few protests were announced. There are still so many cases of rape and women being abused in Romania that more civil action, ranging from peaceful protests to sustained long-term campaigns, are needed in order to start to make a difference.

To get back to where I started, today I come across that excellent piece of journalism exposing evidence from well-known cases, as well as personal experience of how women are still abused even as they are the victims or just rejecting men hitting on them. With all the social progress and the laws set to protect and deter perpetrators, this world still does not seem, many times, as a very happy place for women to be in.
Some women though find their way out of abuse and set an example  even in remote and economically disadvantaged places. A touching and motivating example, the story of the ladies living in the village of Umoja, Kenya, where men are banned, shines through all the grim pieces of news which can overwhelm you. These African women have all escaped either forced marriage, abuse in mariage or being raped by British soldiers and then beaten up by their own husbands, who considered them to blame. The village came to exist about 25 years ago, and the women here still meet men, have children (there are about 200 kids around), but live in an exclusive female community. They say they could never share their life again with a man. They support and empower each other, and life in Umoja can be easily described in a few sentences:
Mary shows me a handful of dried beans that she will be cooking soon for dinner. “We don’t have much, but in Umoja I have everything I need.”

So is women empowerment and independence, as well as good education all we need to change the most rotten strains of this society we live in? Does it all start with raising awareness?
I personally believe so, as I believe in what media can do in this respect. Looking at the Valeni rape case in Romania, as well as the Indian girl killed three years ago, I can say media reports played an important role. The facts could not be buried, there was no excuse for the rapists, for the criminals. And there is still a lot to know, to bring to attention, to act upon, until more people acknowledge that yes, rape is a hate crime.

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Banatul nu vrea neocomuniști!

Ponta primar
Au trecut săptămânile acestea val-vârtej, ca o hoardă de stafii care ne-au suspendat somnul deasupra hăului cu griji și ne-au zgâlțâit zilele din balamale. Nu am reușit să fac mai nimic în săptămâna asta în care am lucrat doar două zile, atenția și energia mi s-au dus pe coclauri de parcă trăgea ceva sau cineva de ele să le smulgă din mine. Și mă întreb cât a avut de a face cu alegerile prezidențiale.

Scriu doar în seara aceasta și v-ați putea gândi că este prea târziu. Până și eu mă gândeam ieri, după ce am ajuns de la serviciu și mi-am dat seama că nu-mi funcționa creierul la capacitatea necesară să pun două texte bine închegate pe blog. Dar nu, dacă aș fi scris ieri sau acum cinci zile nu cred că aș fi reușit să conving oamenii care deja și-au făcut alegerile. Și poate la ceilalți tot n-ar fi ajuns. Poate vor ajunge și acum.
Așa cum vorbeam cu al meu zilele acestea, nici dacă va ieși Ponta președinte nu va fi prea târziu. Perspectiva asta sumbră îmi seamănă oricum a poveste în care orcii și trolii înving, și va avea o forță negativă extrem de descumpănitoare. Indiferent însă cine va fi votat și va ajunge președinte, să nu ne păcălim singuri că lucrurile se vor îndrepta de la sine, nu. Cu un președinte nu se schimbă corupția așa, cât am bate noi alegătorii din gene. Tot noi va trebui să rămânem atenți, treji, să participăm poate prin organizații sau societăți, să scoatem oamenii în stradă de câte ori va fi nevoie, să facem presiuni, să batem cu pumnii la ușile și în geamurile lor, să facem vacarmul de voci și proteste atât de puternic încât nici dracu să nu-l poată ignora.

Acum însă vreau să vă vorbesc despre ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată în Banat, în sate construite de nemți și de români împreună, unde prosperitatea dinainte de plaga comunistă nu a fost nici acum uitată, unde corectitudinea, demnitatea și onoarea, valori mereu promovate în comunitățile germane, rămân și acum admirate.
Nu credeam că în asemenea sate, care ar trebui să păstreze încă memoria unor vremuri ce promiteau mult și au fost spulberate prin deportări, primari comuniști aduși în mod deliberat din alte zone, să-și instituie micul lor regim fanariot cu coloratură bolșevică, spun că nu credeam să văd propagandă agresivă pentru Ponta.
Oameni buni, voi cei din Banat, care ați crescut cu ”ordine ca la neamțu-n șpais”, chiar puteți vota cu neocomuniștii ăștia de statura morală a unor șopârle sau, mai rău, a unor pureci? Supărarea pe regimul Băsescu vă poate face oare să uitați anii 90, când strigam împreună în Piața Unirii ”cine a tras în noi după 22”, când Proclamația de la Timișoara a fost dată la o parte, când orașul nostru bănățean era mereu ignorat la centru pentru că nu a avut niciodată conducere FSN-istă? Brusc, ne gândim că mai bine cu cei mai mincinoși și mai lipsiți de orice scrupule dintre toți, doar-doar ciupim și noi ceva din marele cașcaval la care acum și liderii comunităților voastre se înfig cu guri nesătule mai ceva ca niște bulimici?
Unii dintre voi poate mai știți din poveștile bunicilor că la noi acolo și cei mai săraci dintre țărani erau tratați cu respect, în general, de oamenii cu pământ care aveau nevoie de lucrători. Familia bunicii mele avea ca moștenire pământul pentru care unul dintre stră-străbunici lucrase toată viața și a fost plătit în teren, produse și (mai puțin) bani. Ea îmi povestește mereu cum lucrătorii erau omeniți la sfârșitul zilei cu masă de către proprietar, că nevasta și fetele casei, mai ajutate și de alte femei din sat, găteau să nu rămână oamenii flămânzi. În principiu, dar și în practică, toți se îndreptau prin muncă spre acea prosperitate pe care au și atins-o… doar.
Românii din Banat chiar și sub ocupație au avut un statut mult mai bun și au putut face carieră în armata Austro-Ungară, ba chiar unii dintre ei au ajuns primari ai orașului. Tot ce a fost mai progresist în vechiul imperiu s-a aplicat în Banat, amintiți-vă câte premiere am avut doar la Timișoara (primul oraș cu iluminare stradală electrică de pe continent, prima fabrică de bere, cea mai veche zonă industrială din țară – Fabric, primul canal navigabil din țară – Bega, mai continui?), primul teatru de pe teritoriul României s-a construit la Oravița, astăzi una dintre cele mai sărace și vai de ele zone. Și apoi ne-a căzut în cap Ebola comunistă și ne-a făcut terci.

Mă îngrozește faptul că primari din Banat fac acum o campanie demnă de o țară africană fără democrație sau principii. Am auzit de șantaje și amenințări cu pierderea locului de muncă, am auzit că li se spune oamenilor ”dar votezi cu Ponta, da?” când aceștia au nevoie de servicii, servicii plătite din banii lor, căci acești corupți până în măduva oaselor, care și-au uitat de toate unii chiar la bătrânețe, parcă nu mai știu că ei își iau salariile nu de la Ponta, ci de la cei pe care îi șantajează acum. Bine, într-adevăr, bănuiesc că șpăgile sunt mai importante decât un amărât de salariu, pe cine dracu mai interesează un câștig cinstit în țara lui Papură Vodă?
Mă îngrozesc și mă înfurie toate acestea, cu atât mai mult cu cât le știu întâmplate prea aproape de acasă și oamenii care le practică au chip, nu sunt niște anonimi oarecare.

Ce-i poate oare lipsi unui om care a condus, administrativ, comunitatea locală timp de ani de zile, care are vilă și mașină și copiii aranjați, cu case sau cu meserii bănoase? Nu știu, doar el singur poate știi pe ce își vinde sufletul într-o lume mică și urâtă, sub rânjeala maimuțească și necioplită a unui Ponta.
Eu tot cred că voi, oamenii din Banat, nu ați uitat de șansa bunicilor și părinților voștri și a voastră implicit la o viață prosperă, trăită frumos și cu demnitate, pe care au distrus-o nenorociții de comuniști. Sper că nu ați uitat încă de primărița olteancă (de acolo erau aduși fanarioții regimului) care v-a dat jos de pe scenă formația plătită deja din banii voștri și v-a trimis acasă, stricând toată pregăteala după tradiție și proferând că le scoate ea bănățenilor ruga din cap! Sper că nu ați uitat cum bunicii noștri au fost deportați în Bărăgan pentru singurul păcat de a fi fost oameni harnici și chibzuiți, respectați în comunitate, adevărați lideri, și cum cei care au scăpat ca prin minune au trebuit să dea șpagă să le fie luate pământurile la colectiv, că altfel statul le scotea și pielea de pe ei prin impozite.
Dacă ați uitat toate astea, este posibil să se întoarcă, în formă nouă. Și nu am să pot decât să vă plâng și poate să încerc să pun bazele unei asociații înapoi în țară, ca să se mai poată protesta și striga până nu ne pun botnița tuturor, de voie, de nevoie.
Cât despre propagandiștii fără scrupule ai lui Ponta, zici că li s-au luat mințile, cine îi va mai vota într-o zonă care nu vrea neocomuniști? Își pun singuri piatra de gât și lor nu am să le plâng de milă.

Vreau să fie clar: dacă oamenii de care am aflat eu făceau propagandă murdară și imorală lui Iohannis, la fel aș fi scris despre ei. Mizeria morală nu se justifică prin apartenența la un grup sau altul, decât în cazul unor extrem de reduse capacități intelectuale.

Bănățeni, depinde și de voi acum dacă vă aruncați valorile și trecutul la groapa comună a istoriei, împreună cu eroii voștri împușcați acum 25 de ani, sau dacă faceți în așa fel încât toate jigodiile politice să se teamă de voi!
Mergeți la vot, înlăturați comunismul, amintiți-vă de voi și de ai voștri.
*Poate îmi veți spune că Ponta nu este comunist, ei nu? Ați fost atent la limbajul lui în prima confruntare cu Iohannis, în care l-a făcut pe acesta moșier? Păi mie mi-a trecut uite-așa prin fața ochilor noaptea aia de Rusalii din 1956 când moșierii Banatului erau deportați în Bărăgan cu ce au putut pune într-o căruță, așa cum am văzut-o din povești. Numai eu am văzut negru atunci?

Nedeclarat comunist, dar priviți-i faptele, minciunile, lipsa de orice scrupul, cât de avid este de putere, și vă puteți convinge și singuri.

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

A început la Roșia Montană

De mai bine de o săptămână oamenii protestează la București, la Cluj, Timișoara, și în câteva dintre marile orașe ale Europei, pentru a nu permite demararea unui proiect criminal în România. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei din capitală au ieșit în stradă, mulți postează  pe facebook fotografii și materiale despre dezastrul ecologic și uman care se pregătește, dar și despre mișcările din stradă. Mugur Grosu spunea, ajuns acasă târziu după prima noapte de protest, ”cei mai frumoşi şi mai curaţi oameni pe care i-am întâlnit, la cel mai emoţionant şi mai lung protest de până acum”. Nu mă miră deloc, pentru că, așa cum văd eu lucrurile, cei care ies în stradă astăzi în București, Cluj, Timișoara, Praga, Londra, Bruxelle sunt mânați de respectul pentru natură și pentru viața omenească.

Cei care rămân acasă, dacă nu sunt susținători ai exploatării cu cianuri, nu știu ce motive au să ignore situația. Poate au copii, familie, pisici, căței, poate sunt bolnavi, au proiecte de terminat, sunt la muncă, au diverse probleme. Sau poate că pur și simplu nu le pasă că Guvernul propune o lege care să permită exproprierea forțată, de către Gabriel Resources, a oricărui locuitor din cele trei sate afectate de exploatarea minieră, care să încalce prevederile Uniunii Europene, care să transforme România în țara cu bombă ecologică, pe care nu știu cine ar mai vrea să o viziteze după ce va fi înfierată cu sigla cianurii.


Am tot stat cu ochii pe facebook și pe site-uri, de când am aflat de noua lege propusă de Guvern și înaintată Parlamentului. Vineri, pe 31 august, și duminică, pe 2 septembrie, eram la muncă, unde fac ceea ce se numește ”sleep in”, dar nu am putut dormi, uitându-mă la imagini, comentarii, filmulețe, căutând ce s-a scris despre proteste. M-am gândit la ce pot face eu și, în sfârșit, încep să fac ce pot.

Cunoșteam situația Roșiei Montane, de la conferințele de presă și materialele pe care le citisem cu ani în urmă, când eram jurnalist pe cultură în mass-media centrală. Pentru prima oară am ajuns la FânFest în 2006, împreună cu Ovia Herbert, ca jurnalistă pe cultură din partea ziarului Cotidianul și ca invitată de Răzvan Țupa pentru lectură de poezie în cadrul Poeticilor Cotidianului (haioasă coincidență, dar nici o legătură directă sau indirectă între cele două). Ca invitată, am citit din textele mele și am stat la discuții cu tinerii care s-au adunat în cortul pentru literatură și teatru și care ne-au ascultat.


Am mers la FânFest doi ani la rând, și am scris cu ambele ocazii în presa centrală. Încă se mai găsește pe net, aici, articolul publicat în ”Cotidianul”, din care poate aș mai schimba astăzi câte o exprimare-două, dar pentru un an de experiență în presă cred că nu e rău deloc. Am cunoscut pe platoul de la Roșia Montană oameni grozavi, culmea, unii concitadini cu mine, din orașul meu bănățean, și anume băieții de la Blazzaj. Cu ei și cu tipul de la Da Hood am făcut interviuri, pentru două materiale publicate în suplimentul de cultură al ziarului ”Cotidianul”, în secțiunea ”Pe val”.

În al doilea an când am fost acolo, 2007, veneam și cu Efectul de Seară, un proiect inițiat de Ovia Herbert pe ideea discuțiilor libere între cei ce fac artă și public. Am avut trei seri la cortul de cultură, unde i-am adus pe Miruna Vlada și Octavian Soviany, pe tipii de la Blazzaj, care au fost foarte simpatici și ne-au oferit o mostră de muzică unplugged, și pe AG Weinberger. Cu bluesmanul crossover am făcut și un interviu publicat în Evenimentul zilei.


Înșir toate astea pentru că sunt amintiri frumoase, legate de un loc cocoțat în inima Apusenilor, pe un platou unde nu există nici picior de turism organizat și urbanizat, cu toate acestea mii de oameni vin vară de vară la concerte și tot restul. Ca lucrul ăsta să fie posibil, o mână de voluntari lucrează la fiecare ediție. Cel puțin prin 2006-2007, când eram și eu acolo, nu cred să fi fost mai mult de 200 de voluntari, iar lor li se datorează faptul că organizarea a funcționat, că s-au putut ține concertele, spectacolele de teatru și activitățile de peste zi, că platoul a rămas și după festival așa cum era înainte, adică natură și nimic altceva.

Ca să ajungem acolo, în 2006 am mers cu trenul și am fost culeși de la gară de voluntari/organizatori. Sus pe platou am ajuns după ce se întunecase, în seara de joi, înainte să se deschidă festivalul. Cortul pe care trebuiau să ni-l instaleze doi voluntari se pare că avea un defect, așa că, după vreo zece minute în care s-a stat și s-a cugetat, dacă să fim cazați în podul adăpostului de acolo, în fân, unul dintre băieți ne-a cedat, scurt și hotărât, cortul lui, și s-a dus să doarmă într-o căpiță de fân, cu alți voluntari. Culmea e că nici nu l-am mai prea văzut în următoarele zile, bine, nu era ca și cum am fi fugit la vale cu cortul lui în spate.


În al doilea an deveniserăm deja de-ai casei, așa că am fost transportați cu microbuz direct din București, împreună cu doi dj care au mixat la cortul de țopăială. Excursia a pornit cu un sughiț de vreo oră jumătate, cred că unul dintre băieții ăștia se trezise cam târziu, așa că am ajuns acolo pe la 10:30 pm. De data asta aveam cortul nostru și pot spune cu mândrie, pentru o tipă care ține (ocazional) la manichiura ei și care n-a fost nici măcar în vreo tabără până la 16 ani că eu am fost cea care a instalat cortul, cu participare obedientă (hehe) din partea lui Ovia.

Am mai citit comentarii spuse pe sub mustață cum că cine să facă turism acolo unde nici măcar nu ai cum ajunge, unde singurii turiști sunt eventual rătăciți prin zonă, unde nu există transport și nici oferte turistice adevărate. Și oamenii ăștia nu-și dau seama că avem acolo și nu doar un adevărat El Dorado verde: tocmai locurile astea virgine și neinvadate de turiști fac astăzi deliciul în lumea întreagă. Dacă nu mă credeți, citiți vă rog National Geographic Traveler. Turismul ecologic astăzi poate fi de nișă, dar aș zice că este și de viitor.


La ediția asta am moderat întâlnirile Efectul de Seară la cort și pot spune fără reținere că au fost unele dintre cele mai calde, mai autentice și mai spontane pe care le-am avut. Nu ne-am făcut vreo grijă că dacă nu avem public, că ce-o fi, ce-om păți, se supără invitații, se simt stânjeniți. Am fost cu toții relaxați și nu am simțit nici un fel de presiune.

Îi adusesem ca invitați exclusivi pentru Efectul de Seară pe Miruna Vlada și Octavian Soviany. Zilele acelea de august 2007 au fost atât de călduroase încât după-amiezile ne găseau trântiți sub câte un copac, deasupra văii, la umbră, pălăvrăgind literare și non-literare.


Ce îmi amintesc mai amintesc de la FânFest? Ei bine, nu concertele, nu evenimentele, ci oamenii. În tabăra de voluntari și invitați aveam două adăposturi, într-unul dintre ele se gătea și se servea masa. Îmi amintesc aburii mâncării gătite acolo și cafeaua sorbită din plastic pe o bancă de lemn brut, la o vorbă cu Nai’gh’ba, MC la Da Hood, (alias jurnalistul Andrei Vulpescu ), despre supărarea lui pe ipocrizia politică românească, despre cum ne-am reîntâlnit pe o terasă din București în toamnă, pentru interviu, și am aflat, fără uimire, că era proaspăt tătic și coleg de breaslă cu mine.

Ne-am luat câte o după amiază, de fiecare dată, să coborâm în sat. Cu aparatul de gât, în 2007 făceam fotografii caselor lăsate în paragină. A ieșit un nene nervos la gard, din curtea unei clădiri cu sigla RMGC, o gospodărie vândută, încercând să mă intimideze că n-am voie să fac poze. Și-a găsit cu cine să se pună. Eram pe domeniu public și puteam face câte fotografii pofteam eu, iar ca jurnalist îmi știam drepturile.

Ceva mai târziu ne-a prins ploaia prin sat. Am bătut la ușa unei gospodării fără siglă. Ne-a primit o tanti care ne-a așezat la masă și ne-a ținut acolo până s-a mai înseninat. Și-a dat seama că eram dintre ce de la festival și, femeie simplă, înțelegea și sensul FânFestului, dar și probleme consătenilor. Nu aproba minieritul cu cianură.


Când ne trezeam, dimineața, în corturile noastre cocoțate pe deal și ieșeam la aer, aveam parte de una dintre cele mai plăcute imagini cu care să îți începi ziua. Desigur, imaginea asta o poți da jos și poți chiar găsi tot felul de alte fotografii paradisiace cu care să îți umpli ecranul. Și totuși, pixelii sunt doar pixeli, oricât de frumoși ar fi. Să sperăm că nu vom ajunge curând să fie tot ce avem, și afară, deșert toxic.

Imaginea asta, cu valea scufundată sub nori, cu soarele strălucind pe coamele munților din jur, cu verdele vegetației ademenind privirea, cu corturile întinse cuminți pe pășune, nu o uiți ușor. Datorită ei ne-am cunoscut eu și partenerul meu, omul cu care sunt împreună de câțiva ani buni. El avea postate fotografiile de la FânFest pe un site de socializare, eu scrolam într-o iarnă, la ceva ani după. Am văzut exact imaginea cu care mă trezeam la Roșia Montană și i-am lăsat un comentariu. Era și el online, așa că am început să vorbim. După sărbători, petrecute acasă de amândoi, eu în Banat și el în Ardeal, am reluat legătura și ne-am întâlnit.

Până și astăzi avem în comun Roșia Montană. Citim amândoi despre ce se întâmplă și sperăm ca dorința oamenilor de a păstra ce este bun în țara aia, de a conserva adevăratul patrimoniu, atât cel natural, cât și sănătatea oamenilor, pe lângă depozitul de aur în sine, să se impună în fața uniunii criminale a politicienilor cu afaceriștii, și unii, și ceilalți fără scrupule și fără verticalitate, atâta timp cât cred că au ceva consistent de câștigat.


De fapt, toți avem în comun Roșia Montană și nu mă refer doar la români. Prețul toxic cu care plătim, fără să fim neapărat conștienți, setea de putere, de control și de posesiune a celor care se presupune că ar conduce lume asta îl plătim cu toții, de la Washington la Manilla. Asta și face protestele românilor să fie astăzi atât de puternice, atât de frumoase și atât de curate. Fără politică, fără rivalități, fără bălăcăreală și furii. Oamenii astăzi nu ies pentru a li se da ceva, nu cerșesc de la politicienii cocoțați în turnurile lor, ci protestează pentru a-și proteja ceea ce au. Cred că majoritatea celor care sunt în stradă la Universitate, în București, apoi la Cluj, Sibiu, Timișoara, Londra, Bruxelles, știu că România mai poate fi mișcată cu ceea ce ÎNCĂ are. Da, acest încă e cu litere cât se poate de capitale, pentru că o dată dus, ne lasă pe toți fără rădăcină, fără axă, fără altă perspectivă decât firimiturile de la masa celor care ne cântăresc în tone de cianură.

Eu însă cred (și văd, 15.000 de protestanți adunați pe 8 septembrie!) că oamenii se trezesc, că oamenii simt, că oamenii știu. Este vremea să protejăm și să folosim ce avem, să folosim cu cap, să îngrijim și să creștem.

Roșia Montană este doar începutul.

Rosia Montana vale

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: