Archive for August, 2014

Why I left Romania

If anybody asks me why I have left my country, Romania, I think the best answer I could give is by showing them the following video. It all happened in Bucharest just a couple of weeks ago, on the 10th of August, and if you are not a Romanian you won’t, of course, understand what they say. Be patient enough and watch it through, pay attention at what age group the people in this video are, the aggressors especially, and you might get a good impression on what I am also going to tell you.

The video is filmed at the so-called “Sunday walk” initiated by the most popular journalists (they do not really deserve to be called such, but never mind) of the television channel Antena 3. They had been broadcasting like mad hours and hours of a talk show after the owner of the media trust had been found guilty of fraud and prosecuted to go to jail, on the 8th of August 2014. They were inciting people to go out in the streets and protest because their beloved mogul is being condemned on political reasons and without real grounds, of course while being clean as a new born baby’s mind. They were clearly stating that this was all the work of the Romanian President, that the court was acting as a puppet and there was no justice in what they ruled.
In other words, one of the major television channels in Romania was making serious accusations regarding the Romanian President and the Romanian court. I wonder if any of them made a formal complaint to any superior forums, such as the European Court of Human Rights. If not, I wonder why.

The news about this Romanian mogul has made it even into British media, as far as I know in one newspaper I would not like to link to. His name is Dan Voiculescu, his wealth rising to approximately 350 million euros, and he is now in jail for the fraudulent purchase of the Romanian Institute for Food Research. He was prosecuted to 10 years in jail, for money laundering and buying the institute for 60 million euros under its worth, by fraudulent side agreement and paperwork, thus causing the Romanian state to lose these money.

Now let me tell you a few things about this “charming” pensioner, a media mogul with such an impressive fortune, and the founding president of the Conservative Party, who twice initiated the procedure for the dismissal of the Romanian President. Both attempts failed, as not enough Romanians came to vote. Anyhow, I am not a supporter of any of the current political parties in Romania and I am certainly not a supporter of any particular politician there. The only thing I can say in this matter is that, while they have tried twice to cause the dismissal of Traian Basescu, the still acting President, they have failed.
Also, Voiculescu is not the first wealthy Romanian politician to go to jail during the President’s mandate. A prominent figure in the Social-Democratic Party (the old Communist Party with a new name, a political group which has ruined Romania after the hasted execution of the former dictator), the named Adrian Nastase had been jailed for the first time in 2012, as being found guilty of acts of corruption while being the Prime Minister. He got out of jail under parole just a year later.
Then, at the beginning of this year, according to the Romanian media, another case was built against him, regarding bribery, usage of fake documents with the Romanian Border Agency and blackmailing. He got another 2 years in jail, but funny enough, got out of jail again just last Thursday, on the 22nd of August, as he had served a third of his sentence.

The good part is that these people have been jailed. The bad part is they are getting out of jail so soon. It really enrages me to know that a friend of mine, from my parents village, has spent about 2-3 years in jail (if I remember correctly) for helping some of his mates transport and sell big bags of flour they had stolen from their work place. The story is that these boys, all in their late teenage years or early twenties, were working at a food depot. Their employer was exploiting them, failing on a continuous basis to pay them their salary. Meanwhile, they were struggling back home, as they all came from families facing financial difficulties. The employer and owner of the depot kept saying that they will get their money next week, when next week came he never paid them their whole salary, so the boys decided to take their part by stealing and selling some flour bags.
While I do not commend what they have done, I do understand the circumstances. I had visited this friend when he was in jail and after he got out I understand he did well. Now we are not in touch anymore, he started working as a lorry driver and I think currently lives in Italy. I knew this boy and he is not your common thief. He came from a family struggling, with a drunkard father whom his mother finally divorced, had to pay him his part of the flat so that she can still live there with the two boys, and then lost her job due to the factory she worked in not doing so well.
To see that the wealthy and corrupted people in Romania, leading figures in politics, get out of prison in no time while young boys from struggling families get to spend years as inmates does enrage me.

But now let’s get back to Dan Voiculescu.
I am blessed to have amazing friends back in Romania, whom I miss, but whom I am also very glad to know. Nowadays Facebook and blogging helps us keep in touch and, while we are miles apart, I can still appreciate their friendship, all that I learn from them and all that we share. One of them is Mugur Grosu, an amazing artist and Romanian journalist (a species in peril) who has worked, with a whole team, on investigating what happened to Ceausescu’s money. While it was known that the dictator had an impressive fortune for himself and his wife, it has never been truly found and claimed back by the Romanian government. That money should have come back to the people, as they have been gathered through the people’s work and misery.
Guess what: as evidence suggests, evidence investigated by my good friend and amazing journalist and artist Mugur Grosu and the team he worked with, Ceausescu’s money has never been deposited in personal accounts with foreign banks. The accounts were opened under the name of the trusted Securitate officers (political police) or other high ranked officials working under the command of the dictator. One of the most trusted and most successful ones was Dan Voiculescu. He led the operations of the Romanian company “Crescent”, which was responsible for massive exports for the construction industry, and apparently made a profit of 1.5 billion dollars.

Now it really becomes clear why Ceausescu was shot after a very rushed trial. He had to be put down before he could talk about the money. His trusted directors, such as Dan Voiculescu, had to be able to keep the fortune and live happily ever after, as successful businessmen in a country where people like me could not work as journalists anymore. A country where the elderly go to protest in the streets against the “unjust” prosecution of the media mogul, and they attack the young journalists from other television channels. What the young lady in the above video asked the pensioners was why they protest against the prosecution of a person found to have stolen from the Romanian state. Have they been with him when he did it? Have they shared his fraudulent profit with him? And then a disgustingly coward man with grey hair kicks the journalist from behind. And later in the video we see an old man lifting his clutch as if to hit the cameraman with it.

Yes, Romania is unfortunately a very young country with no real set of values at the moment. The older generation either regrets Ceausescu’s time, or support today’s big thieves, successful businessman who have profited from the money they got into accounts for the old Communist regime. These are the people who vote massively and whose vote can be bought with a bag of flour and couple of bottles of oil. These are the people who have voted for the former President Iliescu, after he summoned the miners from Jiu Valley to come and restore order in the capital, where young people, mainly students and intellectuals, where PEACEFULLY protesting in the University Square against the government composed mainly of ex-communists. They voted for Iliescu again after people were killed in the streets by these miners, after the opposition parties head offices had been raided and destroyed by these brutes, some of which were suspected not to be real working class after all. And the older generations still voted for him.

And, after all, they are the generation who brought up many people my age, who have learnt the same lesson: know your place and, if you have the opportunity, go on and make your fortune with monkey business. Everybody does the same anyway. What, do you think these journalists and intellectuals are not being paid to claim they mean what they say? Come on, don’t be a fool, they are paid and they just do what they are told to.

Yes, my generation and the younger ones had their own University Square protests, against the government austerity measures and against mining with cyanides for big foreign profit in the Western Carpathian Mountains. They have won, so far, but who knows for how long? Meanwhile, people like me are not needed, after all, how many young intellectuals who don’t like or practice monkey business can one corrupt country accommodate? And not to forget that you might get attacked by enraged 50+ men if you dare do your job and report on how people ask for one of the wealthiest man in the country, with communist money, to be released from prison. Or for part of his wealth not to be confiscated, so that their beloved television channel can still broadcast and fill their empty lives with filthy circus.

I think this kind of sums it all up why I am no longer in Romania, but trying to live a peaceful life while earning a decent salary, travelling, doing my writing and getting ready to help my parents when they have to retire on pitiful pensions. However, I intend to write more about the matter and even, in a future article, explain the cultural and historical differences between the provinces, which make the whole country not to stick well together. These days I have read a very good material about how Transylvania, where I come from, was brought down and has not benefited at all from being part of Romania, and, in a way, my feelings agree with it.



, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Fotografii făcute în somn


acas 074Te-ai băgat la somn cu vreo oră,două înaintea lui. El mai stă pe laptop, la un serial, la un joc, mai lucrează ceva sau citește (acum dacă se uită la porn, treaba lui). Când vine să-și revendice locul în pat, întâmpină ceva dificultăți: tu te-ai lățit fain-frumos pe diagonală, întinsă pe burtă, cu brațul drept pe lângă corp și celălalt adunat la nivelul umărului, cu cotul în afară. Piciorul stâng ocupă grațios un colț al patului, în timp ce dreptul atentează în mod autoritar spre celălalt colț. Pletele cam ciufulite ți se revarsă pe ambele perne, ba chiar ai reușit să ocupi câte un sfert din fiecare cu maiestuosul tău cap.
Așa, și acum el unde se mai culcă?

Există probabil o mulțime de variante la întâmplarea asta, dar eu am să mă rezum la trei.
Să zicem varianta 1: tu oricum dormi ca un butuc, ca un urs în hibernare, sforâind profund în timp ce dintre buzele adunate botic pe fața de pernă se scurge un firișor drăgălaș de salivă. Păi nu-i rămâne decât să te împingă fin mai încolo, că tu oricum n-ai să simți, eventual ai să horcăi de vreo două ori în sforăitu-ți dulce și ai să reiei simfonia cu și mai multă dedicație.  
După ce se instalează și el pe jumătatea lui de pat, eventual te întorci pe spate și-i arzi un dos de palmă involuntar peste falcă.

Varianta 2: tu dormi ca un iepuraș fricos, gata să sară din pat la fiecare scârțâială a podelii sau pocnitură a mobilei de prin casă. Ca să poți adormi, ai nevoie de niște dopuri de urechi foarte eficiente. Din nefericire, încă nu s-au invetat cele care să-ți acopere etanș canalele auditive, așa că tot reușești să auzi că s-a deschis ușa, că își târșâiește el șlapii pe podele, cum se împiedică de șlapii tăi, dibuind pe întuneric, pentru că dacă aprinde lumina e Jale, așa, cu J mare. Așa că de cum ajunge și el în dormitor începi să te vaieți jumătate adormită ca și cum te-ar fi pocnit cineva pe tine în somn și toată treaba nu se încheie până când nu se strecoară și el, cumva, în pat.
Aici fie te împingi cu fundul în el, ca să te simți în siguranță, fie te ia el în brațe, fie te întorci și-l acaparezi ca un păianjen drăgăstos.

Varianta 3: vine în dormitor, vede cum te-ai lățit iar ca vaca, și se gândește că până aici. Ia aparatul foto, îți trântește câteva poze din cele mai nasoale unghiuri, una care să facă părul abia mijit pe picioare să arate ca jungla amazoniană, alta care să-ți facă fundul să pară cât un camion, a treia cu focus pe gura căscată și dinții care parcă mușcă dintr-un măr imaginar, și ultima în care se vede clar gaura de la umăr, din tricoul în care dormi. Bingo! Răzbunarea ajuge imediat pe internet, după care omul se așează pe pat, te împinge cu piciorul, tu mormăi deranjată, se bagă și el la somn satisfăcut.

Nu știu câți dintre voi vă gândiți că până și în somn sunteți zei și zeițe desprinse din Soare, din Lună și din minunile nevăzute ale Universului. Eu personal am convingerea că atunci când dormim nu arătăm nici a etaloane de frumusețe, dar nici a creaturile pădurile, sau mai rău, ale iadului. Probabil că arătăm doar total relaxați (discutabil și asta). Dacă chiar vrei să-ți bați joc de cineva, îl pozezi după ce l-ai  trezit brutal și cu siguranță vei obține o imagine deloc măgulitoare. Bine, s-ar putea să obții și un pumn în plină față, dar na, cine nu riscă nu câștigă și nu ajunge să aibă falca umflată.
Mă gândesc la întâmplarea cu Katy Perry și bărbat-su, fost, Russel Brand. Ăsta s-a găsit la un moment dat să o pozeze cu ochii abia mijiți din somn, de arăta săraca femeie ca o mâță jigărită, chinuită, cum a și postat-o pe Twitter. Normal că gagica l-a lăsat, de la mine cred că se trezea într-o bună dimineață cu o găleată de geață aruncată peste el în pat, sau o oală de supă fierbinte. Sau, de ce nu, drogat, apoi dezbrăcat în curul gol și chemat niște prieteni să-l transporte cu o pătură așa în fața blocului.

De unde știu povestea cu cântăreața?
Nu, nu sunt mare consumtoare de știri cu vedete. M-am abonat anul ăsta la revista Glamour, pentru că îmi prinde bine să mă țin la curent cu tendințele  la modă nu atât vestimentare, cât de machiaj. E o revistă glossy destul de ok, mai și cu un articol pe stil de viață sănătos (de la alimentație la mișcare și stare de bine), mai cu câte un articol pe social sau poveștile unor persoane care au trecut prin lucruri deloc comune (cum a fost americanca închisă cu prietenul ei vreo 2-3 ani pe la arabi, trecuseră granița undeva în munți cu câțiva metri în partea… parcă irakiană?). O citesc la serviciu, ca să nu am doar lecturi serioase.
Aici am aflat și de povestea lui Ketty Perry și apoi i-am văzut poza pe internet. Săraca.

Eu și cu el lucrăm după programe diferite, deși în același domeniu. El face doar ture de noapte, așa-numitele wake-in, din mai multe motive, printre care și că noaptea nu prea are bătaie de cap, în afară de 2 ore la început de program, 2 la sfârșit și câteva solicitări pe parcurs. Eu am program cu sleep-in, adică atunci când rămân la serviciu peste noapte pot dormi de la 22:00 la 7:00, ceea ce și fac.
Bineînțeles că el doarme peste zi, uneori chiar și în zilele noastre libere comune (pe care ni le-am rezervat așa) îi e greu să doarmă noaptea, face eforturi să stea cu mine cât se poate, până cedează. De exemplu astăzi după ce am fost la prăjitură, apoi la plimbare câteva ore după-amiază prin Poole, ne-am întors acasă, am mâncat și acum el doarme ca un motan, de vreo oră jumătate.

N-o să vă descriu cum își ține brațele, capul, picioarele, ce sunele produce sau cât de adânc îi e somnul. Am glumit, am făcut haz, am râs, dar mie una mi-e foarte drag să mă uit la el cum doarme. E liniștitor. Plus că e o minunăție de bărbat chiar și adormit. Cum poartă barbă și are obrajii frumoși, arată chiar ca un motan care tronează maiestuos între perne și plapumă.
Este și asta o măsură a afecțiunii și intimității dintre doi oameni. Dacă găsești compania celuilalt plăcută, caldă, atrăgătoare și în somn, înseamnă că într-adevăr aveți o legătură care merită păstrată.


, , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Descoperirea Angliei – Exeter

Noi doi ne-am cunoscut datorită pasiunii pentru fotografie, călătorii și natură. După 5 ani jumate, încă ne leagă aceste pasiuni comune, iar una dintre ele prinde contur ca o investiție de viitor și ca afacere personală. Celelalte două au fost pentru mine sursă de venit în ultimii 2 ani petrecuți în țară, dar din păcate cineva a decis că tot ce este bun acolo trebuie să fie făcut praf, așa că asta s-a și ales. Nu-i nimic, mai există National Geographic și, până ca visul acesta să devină realitate, TripAdvisor.

Acum ne-a trecut perioada de adaptare în UK, în care ne-am cam dat seama cum stă treaba pe aici și cât și unde putem mișca. Avem joburi stabile și pe care ne putem baza, chiar dacă nu sar la mai multe mii de lire cum ne-ar plăcea. Ajungem noi și acolo. La urma urmelor, atâta timp cât ne putem bucura de ceea ce ne dorim, care-i necazul?

Și pentru că putem, am început să dăm deocamdată ture prin Anglia, tot prin sudul nostru cel frumos sau chiar și la nord de Londra, în zona Cambridge, unde avem o prietenă. Fata vine tot din Cluj și este veche amică a lui A., iar eu am avut recent ocazia să o cunosc și sunt de-a dreptul cucerită. Neapărat urmează sesiune de shopping de țoale la Londra, să ne întâlnim undeva la mijloc.

Dar revenind la călătorii și fotografie, anul ăsta undeva în februarie au început să ne încolțească idei în cap mai ceva ca grâul pregătit de Paște. A. s-a documentat timp de câteva luni până să decidă ce minunăție de DSLR să-și cumpere. Am scormonit după câteva deal-uri bune de călătorit prin împrejurimi, și am găsit o ofertă pentru Exeter și una pentru Torquay, ambele de pe Groupon. Tot la Exeter a intrat în bagajul nostru tehnic și Nikonul 610, o sculă care poate stârni invidii printre cunoscători

În prima excursie am stat la vreo 10 minute de oraș, într-o zonă superb rurală. Fingle Glen Golf Hotel face parte dintr-un complex care, după cum îi spune și numele, include un mare teren de golf. Noi nu avem nici o treabă cu sporturile englezești, nici măcar A. cu fotbalul, pe fratele meu trebuie să-l aduc aici și să-l duc într-un tur al stadionului echipei favorite, Chelsea. Golful nu ne-ar displăcea, dar nici nu avem o atracție deosebită spre el. Însă terenul din spatele hotelului poate fi folosit și pentru plimbare, iar asta a fost un bonus. Frumos, îngrijit, până și cu fauna aferentă, câteva ciori într-un pâlc de plopi, deloc deranjante, cu narcise înveselind coloritul, pe marginea cărărilor, cu podețe și bineînțeles o bucată serioasă de deal, ne-a dat ocazia să ne trezim plăcut la viață după un mic dejun cu bacon și toate cele.

M-a amuzat să văd, peste gard, o pășune cu oi și am avut un moment, pentru mine simpatic, de holbare reciprocă, eu și o mioriță de-a lor cu fața și urechile negre, eu cu gura la urechi, ea atentă și cumva severă, dreaptă între cei doi miei care o încadrau, nepăsători. Probabil că săracul animal încerca să-și dea seama dacă prezint vreo amenințare, iar eu mă hlizeam la ea ca un orășean care vede lână umblătoare pentru prima oară în viață.












(Fotografii facute cu vechiul Fuji,  @Catalina George si Attila Vigh)

Hotelul în sine de afară nu arată cine știe ce, poate fi chiar scary pentru turiști neobișnuiți cu astfel de complexe. Nici înăuntru nu era lux sau ceva caracter, ceva deosebit în materie de amenajări interioare. Dar era curat, practic, plăcut, și ne-a folosit fix cât trebuia să ne folosească: să dormim două nopți câtă vreme am explorat orașul.

De fapt atracția majoră în materie de cazare ar fi căsuțele de lemn ordonate între clădirea principală și terenul de golf. Am aruncat un ochi pe geam în câteva dintre ele, în martie nu prea era nimeni cazat acolo, dar arătau absolut superb, rustic și totuși elegant, curat, plăcut, mi-ar plăcea să merg acolo cu un grup de prieteni într-o vară.

Am zis de zona superb rurală. Într-adevăr, o dată ce te îndepărtezi de Londra, mergând la sud-vest, șansele să dai de așezări frumoase și tradițional englezești, măcar în arhitectură, presărate printre câmpuri cultivate sau pășuni cu oi, vaci, cai sau chiar porci, cresc exponențial. Pentru cei care nu au nici o treabă, de nici un fel, cu viața la țară, nu o înțeleg și o consideră ceva învechit, bineînțeles că asemenea peisaje și așezări pot să nu le spună nimic, iar înșiruirea de turme și cirezi va părea desprinsă dintr-un abecedar ediția 1965. Însă cei care pot aprecia liniștea, lipsa de agitație, familiaritatea și farmecul simplității vor fi acaparați de un drum Bournemouth-Exeter.

Deși a plouat tot drumul încolo, m-am bucurat de perspectiva deschisă pe câte un vârf de deal asupra văilor și pantelor dimprejur, pătate cu oi ca niște mărgele rupte și împrăștiate pe o catifea verde. Ajungând în zona orașului Bridport am avut ocazia pentru prima oară să admir pe viu casele lor tradiționale din piatră, care pe mine mă duc cu gândul la povești din copilărie. Știu că de fapt nu este tocmai asta, că într-un fel am fascinația construcțiilor din materiale naturale, a arhitecturii moștenite de hăt-hăt milenii, a felului în care oamenii s-au descurcat și au făcut ce se putea mai bun cu ce aveau la dispoziție.

Bine bine, dar orașul? Save the best for last.

În prima seară am ajuns târziu, se întuneca, asta era în martie, după cum am zis. Și cu toate astea am dat un tur de recunoaștere. Am lăsat mașina într-o parcare foarte avantajoasă ca loc și ca preț și am pornit la pas către buricul târgului. Catedrala se vedea în spatele clădirilor, masivă și destul de scundă, cu cele două turnuri ale ei care păreau să fie mai degrabă parte dintr-o fortăreață. Strada pe care înaintam nu promitea foarte mult, câteva charity shop-uri prăfuite, hmmmm, mă gândeam deja că Exeterul ăsta o fi un oraș cam mort, ce naiba? Încă nu-mi făcusem super documentarea pe interneți.

Dar numai ce am ajuns la capătul străzii că perspectiva se schimbase cu totul, în asemenea măsură încât ochii puteau liniștiți să înceapă să mi se rostogolească în gură a uimire. La dreapta noastră se deschidea zona de shopping a orașului și de-a lungul următoarelor zile am avut ocazia să admirăm cel mai bine pus la punct proiect urbanistic din câte am văzut eu până acum. Iubesc Clujul cu arterele lui larg deschise circulației, dar și luminii, în zona centrală și cu străduțele contrastând pe margini. Însă Exeterul face parte din altă categorie. Seara, înapoi la hotel, am și căutat și am găsit informații despre proiectul de amenajare.

Ce am putut constata este că pe ceea ce englezii numesc ”high street” și românii… hmmm… bulevardul principal? (nu prea avem noi un asemenea termen) arhitectura istorică și cea nouă, modernă, stăteau atât de firesc una lângă alta încât nu poți decât să admiri rezultatul. Hăt în capătul celălalt tronează un John Lewis de sticlă și metal, pe o parte și pe alta găsești un Next, Dorothy Perkins, apoi dacă pornești pe străduțele laterale descoperi și o zonă acoperită cu cupolă între clădiri, să facă shoppingul mai plăcut atunci când plouă. Dar totul, absolut totul este integrat în peisajul urban, nimic nu pare să facă notă discordantă. Voi lăsa și fotografiile să vă convingă.















(Centrul Exeterului, @Attila Vigh)













(Zidul, catedrala si ruinele Alms House si ale capelei St. Catherine, @Attila Vigh)

Tot pe străduțele laterale dai și de vestigii istorice cum ar fi vechea capelă St. Catherine și Alms House (casă de ajutor și refugiu pentru săraci) sau vechiul zid care înconjura această prosperă cetate, fără să fie nevoie vreodată cu adevărat să apere ceva, deoarece Exeterul în calitate de centru comercial situat cât de cât în interior nu a fost vreodată sub reală amenințare de a fi atacat de cineva  (după romani, care au ajuns până aici, limita lor de expansiune în vest). Toate sunt superb conservate, ca să nu mai zic de vechiul Guildhall, a doua clădire istorică din oraș ca importanță, după catedrală, care a servit, conform surselor de pe internet, drept judecătorie, închisoare, arhivă, precum și primărie, concentrând astfel puterea civică în contrabalans cu cea bisericească.

Acum, complexul de clădiri care cuprinde Guildhallul istoric este și centru comercial și în curtea interioară se găsește până și o biserică.

De fapt, acesta este Exeterul: la fiecare colț descoperi o altă priveliște capabilă să te acapareze, să te atragă, să te îmbie să o descoperi, este un oraș care seduce, care te plimbă prin cotloanele și cuferele lui ca printr-un budoar, dar totodată ca printr-un atelier de creație personală. Pornești pe o foarte îngustă străduță laterală și te găsești sub streșinile unui vechi pub, apoi ajungi în piața unde catedrala tronează cu forță matriarhală, în jurul ei se aliniază clădiri care își etalează vechimea, apoi te întorci pe bulevard și descoperi un perete care la un moment dat începuse să se scorojească și cineva s-a gândit să facă o imagine din scorojeală. Iar pe principala arteră perpendiculară clădirea Royal Albert Museum te primește să vizitezi gratuit expozițiile, ceva mai încolo descoperi un parc pe care noi din păcate nu am mai avut timp să-l străbatem, și îndreptându-te către Universitate ajungi într-o intersecție cu un foarte frumos decorat turn cu ceas, unde ne-am înfruptat cu mâncare turcească exact ca la mamele din Istanbulului acasă.

Luând prânzul la turci în cafenea am stat cu ochii în soare frumos până au început să curgă râuri-râuri de tineri în ambele direcții, unii probabil venind de la cursuri, alții mergând la cursuri. Pe mine una m-a bucurat și priveliștea asta, am rămas eu cu mare dragoste pentru mediul universitar, pentru învățământ, o să râdeți dacă vă spun că mă visez în mod constant din nou la școală (culmea, de cele mai multe ori ca elevă/studentă).











(Pe chei si pe podul suspendat, @Catalina George si Attila Vigh)

Am scris deja trei pagini și încă nu am ajuns să vorbesc de cheiul râului Exe, iarăși superb amenajat, unde merită să ieși în după-amiezile însorite, să te plimbi prin fața clădirilor istorice și a magazinelor de suveniruri, să te așezi și să te uiți la lebedele care sigur vor veni să cerșească mâncare, să treci podul suspendat și să-l simți cum îți vibrează sub tălpi.

Orașul ăsta a fost cea mai frumoasă descoperire de când am venit în UK, și asta în ciuda faptului că între timp am văzut și Cambridge, mai mult pe repede înainte. Am găsit aici acel amestec perfect de istorie și contemporaneitate, de întortocheli medievale și minimalism modern, încât nu putea decât să-mi rămână la suflet. 



(Artă urbană din scorojeală, @Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Not so American beauty

Întâi am văzut filmul și l-am iubit. În vara asta, intrând într-o librărie din Cluj, am găsit cartea și tare m-am bucurat. Tot ce vreau să fac acum vreau să dau mai departe o porție ca o felie de tort cremos, pufos, și cu surpriză la mijloc.
În contextul în care vorbim despre mârșavii profitori, egocentrici și credincioși doar propriului ego-dumnezeu, care fac și desfac și învârt pe degete o lume a banului, surpriza micului fragment de mai jos vine ca o bomboană de ciocolată dulce și plină de savoare, care are însă în miez ironia înțepătoare a unui bulgăre de mucegai.

Pe urmă, în timp ce zăceam despuiați unul lângă altul, amândoi cu ochii ațintiți în plafon, am sărit deodată în picioare și, scoțând din vază un fir de bujor, am început să rup petală după petală, și le-am presărat pe pântecele blondei, apoi încă un fir și încă un fir, garnisind cu petalele câtorva fire de bujor tot pântecele domnișoarei, și priveliștea mi se părea atât de frumoasă, încât stăteam și-mi desfătam privirea, iar domnișoara s-a săltat și, sprijinindu-se în coate, admira și ea acest spectacol minunat, dar mișcarea ei făcea să alunece jos petalele, drept care am împins-o cu gingășie înapoi, ca să stea lungită pe spate, și m-am dus să scot oglinda din cui și am întins-o în așa fel, ca domnișoara să poată vedea splendoarea pântecelui ei presărat cu petalele de bujor și eu i-am spus: Ce minunat o să fie de câte ori o să vin aici și în această cămăruță se va găsi o vază cu flori, și eu o să-ți împodobesc pântecele cu petale – și ea mi-a răspuns că așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată – o asemenea cinstire adusă frumuseții sale -, că datorită acestor flori s-a îndrăgostit de mine, iar eu i-am spus ce frumos va fi de Crăciun când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de vâsc, dar cel mai bine ar fi, și de asta va avea ea grijă, ca în plafon să fie instalată o oglindă, chiar deasupra divanului, ca să ne putem vedea lungiți unul lângă altul în pielea goală și, mai cu seamă, s-o pot admira cât e de frumoasă în toată goliciunea ei, cu o coroană de flori în jurul ”blăniței”, coroană ce va fi schimbată de fiecare dată după sezon și după florile specifice fiecărei luni, și ce frumos va fi când o voi împodobi, rând pe rând, cu margarete, cu lăcrămioarele Sfintei Fecioare, cu anemone, cu dalii, cu crizanteme, cu frunze de clematite în culorile toamnei… și eu m-am ridicat și am îmbrățișat-o, și mă simțeam mare, și înainte de a pleca i-am întins două sute de coroane pe care ea n-a vrut să le primească, dar eu i le-am lăsat pe masă, și, ieșind de la Paradisu’, aveam senzația că măsor, pe puțin, un metru optzeci și i-am mai strecurat o hârtie de o sută și doamnei Paradisu’, care scosese capul din spatele ferestruicii sale și se uita la mine prin sticlele ochelarilor, să mă vadă cât mai bine… și, în toiul nopții, am părăsit locanta și peste străduțele întunecate și pustii ale orașului coborau de sus toate luminile scânteietoare ale boltei înstelate, dar eu nu vedea nimic altceva decât toate florile pământului – gălbenele și ghiocei și toporași și ciuboțica-cucului și pintenul-cocoșului – toate florile pământului împletite împrejurul pântecelui domnișoarei cu părul bălai, și pe măsură ce înaintam eram tot mai uimit de această idee năstrușnică, întrebându-mă cum de mi-a venit să garnisesc atât de frumos, cu o cunună de flori, plăpânda moviliță de păr ce mijea pe acel pântec drăgălaș de femeie, de parcă aș fi garnisit, cu foi de salată verde, un platou cu șuncă în aspic și, cum mă pricepeam la flori, continuam s-o îmbrac pe blonda despuiată în toate florile ce-mi treceau prin minte – în mănușa-Maicii Domnului și-n petale de lalele și de stânjenei… și eram hotărât să merg cu povestea asta până la capăt, să-i adaug mereu alte flori, putând să mă amuz în felul acesta un an întreg, căci banii îți permit să cumperi nu doar o fată frumoasă, ci și un pic de poezie. 

Bohumil Hrabal – L-am servit pe regele Angliei

Și imaginea din film, care este la fel de frumoasă, dar are suflul ei:

, , , , , , ,

Leave a comment

Disappointing, but still loved

Two days in Bucharest, then we took a very early train to Timisoara, my home city, the place where I had spent almost 20 years of my life. How I loved it and thought I would never, but never move away! Still, I first decided to move to Bucharest, after my first big step out of my planned life story, out of my comfort zone – spending one year as an Au Pair in the US, an experience which to this day seems somehow surreal to me. Then it was the UK, thousands of kilometres away and a life experience which I never really thought I would have, even considering my unrealistic dreams of being a volunteer working with children in Africa (I could never have afforded it, nor could I today, still).
Back in Romania the best option for traveling, other than to rent a car (which costs just as much as it would here, in the UK), is the train. Flights are too expensive. By train you also get to actually see the country, although it is a long journey from Bucharest to Timisoara, about 600 km in 8 hours. I would not really recommend a coach, as they take almost the same time and you don’t get much more comfort sitting on the same narrow chair. On the train, as not all the seats are taken, you can stretch your feet, put them up on the one in front of you or next to you, and even take a good nap if you are able to. Luckily I can always sleep in trains, and sometimes in the most difficult postures, like crouching on one seat with my head on the back or arm rest. I probably look very silly, but don’t quite care about it.
On this travel I did take advantage of the rain and slept for a good 3 hours. Unbelievable, but true: Romania turned for one summer into England and the other way around, at least weather wise. We had some very rainy days there, and although I am not very up to date with the news, according to Facebook it seems the rain recently caused some floods all over the country, including in the area where my parents live (close by, they are on higher ground) and in Cluj, where my partner is from.

A very rainy morning, but no loss, passing through the fields in the South, not much to see, the landscape gets exciting as you approach Drobeta, the city situated on the Danube river, on the Eastern end of the defile where it pierces the Carpathian mountains. While we were getting closer to this city, I woke up. I must have my inner clock set to wake me at about this point of the journey. Seeing the big river that defines Central Europe, its waters mirroring the greatness of the kaiserlich und koninglich  power of the old Austro-Hungarian Empire, its flow mirrored in Strauss’ waltzes, is always a must. And not for the history it has seen, but for the natural beauty. In the area called Cazane all you can see is the mountains slopes covered by dense forest, the slightly wavy waters of the river, the viaducts built for the railway and roads, the Portile de Fier (Iron Gates) Dam, and the town of Orsova spread up the hill at the end of the defile. In its narrowest place, this crossing dug by water through the mountains measures 230 m in width (about 250 yards).

Our five days in Timisoara have been thoroughly planned, but the weather and some other factors made us change part of these plans. We haven’t managed to see my friend Liana Toma and her family, this amazing lady who is a house mum, a poet and an independent chef at the same time, and who keeps the loveliest of the loveliest cooking blog. It is in Romanian, but you can activate a translation function and trust me, it’s worth it. Once you have went on translation mode, however, your only worry would be keeping things in control and not diving completely into the culinary heaven it inspires.
Those of you who tasted my spinach and salmon roll, the biscuits I served on my good bye day at work with Allied Care in New Milton, or the almond rolled cookies I served on our Secret Santa day last year would be pleased to know the recipes are now available. This way, I’m trying to make up for my sins of forever postponing sharing them with you. Shame on me.



What we managed to do is visit my cousin’s family in a typical village for Banat region, with big gardens and large backyards with lots of poultry and other such animals which don’t come as pets, but for consumption. On Sunday we got in my brother’s car and went on to have a barbecue afternoon, which lasted for some good 5 hours. 
I won’t bore you with all the family stories, although Anka, this cousin of mine, is quite amazing, a recent mum to two adopted brothers and a passionate biker, only about a week after we left she completed the Transalpine trip in Romania, riding her bike on the serpentines  high in the mountains of Fagaras. But what I will say is that visiting for the first time their old house in the countryside (the family used to live in the city until the grandparents passed away) I found a piece of my childhood there.
The scent of a typical traditional house in Banat was the sweet perfume of the day. If I were to describe it, I would say it’s the combined whiff of old wooden floors and furniture, of local dish
es and pork products smoked in the household, of homemade jams and compotes and drinks, and the gentle scent coming from the gardens and fields. It’s the flavour of calcimine inside accompanying the coolness of the walls in the summer and the engulfing warmth in the winter days. It’s the smell of hay, of straw, of vines and of vegetables. The smell of new cement and of old bricks.

It’s probably how I can best describe my home region at this time.


And this brings something else into mind. One lazy afternoon I took my foster brothers out in the back yard to lay down in the sun and play cards while catching a tan. They lasted for a bit out there with me, but I guess after half an hour they got bored and left me to it. As I was laying there in the blazing light, sweat all over me like a second, liquid skin, I could hear and see the world from the height of the grass blades. Some bees were buzzing around the tiny wild flowers, some pigeons were lazily cooing, chicken were walking around in their yard faintly cackling of boredom as well, sweet nothing to do on a summer afternoon in the Romanian countryside. The sun rays were sweeping over the roof of the house, framed by the trees’ green, the whole world seemed to purr softly, half asleep, and still so vibrant, pulsating alive through its every pore.

After all the delights of the countryside, which I deeply cherish, as being raised there, we did take two trips to Timisoara. This time I was slightly disappointed with the city I hold so dear. First, the most beautiful square in the city, Piata Unirii (Union Square) is dead for this summer. They have closed it all, replacing the old sewage and plumbing systems, which is a positive thing. However, the way they have done it, killing completely for the season a place which used to be the heart of the whole historical centre, full of restaurant and terraces, buzzing every evening with the sounds of the people sitting around with a drink or some sweet treat to enjoy, was probably not the best idea. It almost makes you wonder if there is any economic personal interest to bankrupt some local businesses.



Our old pizzeria, Cora, located on one of the streets coming from Piata Unirii, by the most beautiful    and still functional synagogue in the city, is still there, still pretty and they still make great food. It’s a   shame, however, that while in Timisoara, if one wanted to find a fine restaurant with local cuisine they might face an uncomfortable challenge. Who goes to Timisoara to have pizza and pasta?
There are Casa Bunicii restaurants (Nana’s House), easy to find on Tripadvisor. On our first evening in the city we went to one and enjoyed a meal on the terrace, late at night. Still, I was slightly disappointed: while my pork chop and sauce were tasty, it came cold. I was so hungry I didn’t send it back. My partner’s skewers like in Bucovina, set on fire under our own eyes, for a deep pleasant chargrilled flavour, were just as good as the ones I tasted in the winter. The sour cherry liquor hit the spot as a dessert drink.





Then we took the kids to the city, a trip which has become tradition. Going around in the Children’s Park, a place I used to visit a lot in my own childhood, well decorated and arranged, with lots of small rides, swings and slides and fancy objects, was very enjoyable. For years the park had been partly abandoned, in the way that there was no new investment, but recently they have renovated it all.
After the kids had a good play and climb and jump around, we went to have lunch just across the big Intercontinental Hotel, the first building with automatic sliding doors in the 70s, if I’m not mistaking (a story I know from my father). The restaurant Curtea Berarilor (Beer Brewer’s Court) had been recommended to us, and as we entered the inner yard it looked really nice. We had a sit and waited forever to be served, so we started to play a word game with the kids as we were all starving and bored to death. When the food came… my chicken wings were the blandest thing I have ever eaten, the soured cream and garlic sauce had no garlic in it. Not nice at all. We tried not to make a big thing out of it as it was a day for the kids to enjoy out in the city. The dessert we had at Cofetaria Trandafirul (The Rose Cake Shop), another place I used to go regularly to since a child, made up for the bad experience with the restaurant.

It could have been better. We could have enjoyed Timisoara more, if only Piata Unirii and the streets around it didn’t look like a war landscape, if only the restaurants were better, if only. But then my old city can still make it up to us next time when we go to visit.

I left Banat with the feeling that it is all still there, just as I knew it, content that everybody at home is doing well, my grandmothers are still in good health, and everything is as I used to know. On the other hand, it doesn’t seem to have more to discover for me, all as expected, nothing fresh and unexpected.
I still love my home region and would recommend people to visit it. When they are going to finish with renovating the streets and the square, it will be much better. As for restaurants, Tripadvisor should help. And if you haven’t been so used to how everything is around there, the risk of being bored dissipates as well. It’s a region full of history, and an inquisitive eye and mind would most certainly be happy to explore it.

(Foto 1: made by me. Fotos 2 and 3: Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: