Archive for April, 2014

Yet just another Bank Holiday

If it wasn’t for the radio yesterday, I wouldn’t have realised it was St. George Day. And thanks to my favourite morning show, I found out St. George is the patron saint of England and his celebration day, National Day of the country. You can see my family name is George as well, and I find this to be a funny coincidence, me having moved to this country.
The fact didn’t come as a surprise. Thinking of his knightly figure, fighting and defeating the dragon, it feels only natural that he became the emblem of England. On the other hand though, the real story of this Christian saint seems to say that his faith was so strong that he gave up his life as a Roman soldier, with all the privileges that came with it, and risked facing the consequences of practising a faith considered dangerous or unacceptable in his times. It’s a life story of passion, dedication and humility.
The roots of the name though are Greek, meaning “the one who works the land”. Georgos is derived from ge = earth and ergon = work.

I can say I celebrated my family name day, England National Day and the patron saint of the church where my father serves as a priest (another happy coincidence) by holy and sacred work search. Not that I mind.
What I haven’t celebrated properly is Easter.

paste 083

Easter Sunday roast, on 2008, with my foster brothers, over dad’s shoulder

While Christmas became such an overwhelming holiday in the whole of the Western world, prone to criticism that it’s more of a commercial happening, a rush to buy, overeat and stress about decorating your house, cooking, organising parties and families getting together, Easter seems to be more of a quiet one. For people who don’t practice the Christian faith or just do it as a family tradition, Easter might not make a lot of sense anyway. Jesus’s story is impressive, for many it might be just fiction, some might not be interested at all, or practice other religions or religious beliefs.
I don’t know so much about how Easter is celebrated in the UK, but some things seem obvious: lamb roast, family meals, chocolate eggs, and chocolate egg hunts or other activities for the kiddies. For me, as a Romanian living in the UK, Easter is something I’ve lost when moving here, but I intend to take it back starting next year.

In Romania, as a country with a population still quite attached to the old Christian Orthodox rituals and traditions, Easter is as much a celebrated and well prepared holiday as Christmas. Respecting a set of rituals and doing things in a certain manner, every year, gives a sense of continuity, builds a feeling of community and meaningfulness.
To fast prior to a sacred day means to prepare yourself by abstaining from the consumption of certain foods, which can only have the psychological effect of enjoying everything even more when the time comes. It’s worth to mention that consumption of more vegetables, while pushing aside meaty and dairy products, is a great way of purifying your body of toxins. Well, it used to be, as people in old times wouldn’t have so much veggies available over winter and had to rely on meat and flour, plus potatoes for the season.

In the week of Christ’s Passions, starting Thursday evening, church services commemorate what happened each day before He was crucified. People go to church for the evening, then next day they start making preparations for the celebration. Friday and Saturday are mostly baking days, preparing the base for the cakes, making cookies, getting the meat ready to be roasted, and dying the eggs.
Talking to mum the Saturday before Easter she told me while she was boiling the 50 eggs to be coloured later she thought of me, as this used to be my preferred task since childhood.

paste 001

Making red eggs for Easter, in 2008, and wearing my mum’s fleece coat, hahaha!

There is another tradition quite dear to me and meaningful, if you think of it. On Easter Sunday people would go and visit relatives, taking with them a gift of sweet bread, red eggs, and cake/cookies, to share. They would stay over for a chat, a drink and a snack, then take home the gift their relatives gave in return. Next thing, they would take another pack of treats from home and go to other close relatives. So they could spend the whole day visiting, chatting, having treats, and getting together with grandparents, cousins, uncles, which also strengthened family bonds and the feeling of community.

A story told and retold in our family involves my father’s second cousin, who used to be a very funny boy, well-loved for his humour, but also quite cheeky at times. After church and Easter roast dinner, he was sent by his nan (they all lived in the family house) to one of his uncle’s family with the packed treats. He left and then she waited for him to get back home bringing the sweet bread, red eggs and cake from uncle’s. And she waited. And she waited. Four hours later she was fuming, when he finally got home.
– What were you thinking, boy? Do you know what time it is? How on Earth are you going to get over to your other uncles now, when it’s so late in the day?
– Nan, don’t worry, I’ve already been to all of them.
The poor old lady’s face must’ve turned ripe tomato red. It was such a shame, unimaginable. The gift from others in the family must always be brought home, where you would have your packed treats cooked and prepared in your house, to be taken to the next relatives. They would probably know what came from whom. So that year nan had to apologise to many in the family for her grandson’s cunny way of sorting out things with less effort, sparing him to go back home every time.

Now reading about this one could ask: right, but if everybody visited everybody, what if you found nobody at home? No, it wasn’t chaotic, everybody took turns, some would wait for visits this year, while returning them the next. It was a cycle that had to be completed, and as we know, completing a cycle gives us a feeling of fulfilment, of security and of belonging.

All of these add to the feeling of a sacred time, of valuing people’s efforts and participation, as well as giving meaning to things beyond just stuffing one’s stomach with food and drink, and mind with entertainment. There are many other rituals and traditions, depending on the part of the country. Some of them involved young people getting together so that young men and women could meet, get a chance to chat and know each other, as a first step towards marriage and new families. But all of it meant they would get involved, organise and, above all, do things themselves. They would prepare the house, themselves and, in the end, family or community meals from scratch.
In contemporary society, buying everything ready-made, even the entertainment, is a source for a feeling of alienation. There is little, if any, direct connection between us and the chocolate Easter egg we’re eating. The only effort put into it ourselves is probably just going in an overcrowded Tesco or Salisbury and cueing long lines to pay for it. Being dependent on comfort has the effect of cutting people from a reality that used to be immediate, touchable, colourful and needed attention, for a virtuality that we are not even sure where it comes from anymore.

Finding again something that can revive those sacred rhythms, that feeling of being part of a meaningful reality, in a meaningful world, structured, beautiful and amazing at the same time, might be crucial for humanity now. It’s probably time for reinventing our relation to everything, which human beings have proven so far they can do so well, with all the challenges and difficulties and even catastrophe in their way.
I will conclude with a greeting I missed this spring, more than before, one being used on Easter Sunday if not for a week in Romania: “Hristos a inviat!” (Christ has risen!).

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Hotel Europa Centrală


Cu ceva săptămâni în urmă planificam o ieșire la film. Al meu, deși e mare amator de filme și seriale, preferă să le vadă acasă, ca ursul în propriul bârlog (mrrrr! – a se introduce mârâit de felină). Eu mor
după cinematografe, întreaga experiență de a te deplasa ca să vezi filmul, împreună cu o masă de alți oameni care se pregătesc, cumpără bilete, se instalează în scaune și îl urmăresc pe același ecran pentru mine e cumva sacră. Poate că vine de la faptul că, prin copilărie și adolescență, filmele de duminică seara (indiene, chinezești sau românești) de la Căminul Cultural din comună erau pe lista obligatorie. Poate datorită faptului că bunicul mă ducea întotdeauna la cinematograf, dar unde NU mă ducea bunicul.

Revenind în trecutul apropiat, de ceva vreme vreau să văd ”12 years a slave”. Până și verii mei englezi, Maggie și Kev, mi l-au recomandat, chiar dacă el unul nu este mare iubitor de Hollywood, iar asta înseamnă ceva. Doar că Meggs a spus că e foarte intens și al meu chiar nu avea nici un chef de chestii deprimante, așa că a trebuit să ma adaptez. Nu de alta, dar nu-mi place să merg de una singură, iar toți ceilalți cunoscuți sau prieteni l-au cam văzut.
Toată experiența cu mersul la cinema își cam pierde farmecul dacă nu au cu cine să râzi, să ieși la o plimbare după, să comentezi și să dezbați la ieșirea din sală.

În locul filmului greu și deprimant, am găsit ”The Grand Budapest Hotel”. De regizor n-aveam habar, dar știam actorul, Ralph Fiennes, care a făcut aici un rol grozav, prezența lui de fapt este chiar condimentul-cheie în reușita filmului. Pe de altă parte, vorbim despre un film de regizor, dar sunt cumva suspicioasă la adresa lui Wes Anderson, probabil și pentru că, deocamdată, nu-l prea cunosc. Poate voi remedia.
Văzând trailerul, deja am avut senzația aceea clară că da, merită, că a prins ceva din teritoriul meu, Europa mea Centrală atât de dragă, de suprarealistă și de tragică într-un mod de-a dreptul umoristic, încât am zis că ar trebui să-i mulțumesc lui A. că nu a vrut deprimăciuni, ceea ce am și făcut, la ieșire. În timpul filmului nu am avut cum să-i mulțumesc discret la ureche, pentru că am ajuns târziu (ne-am moșmondit cu parcarea sau ceva de genul) și între noi stătea un cuplu care nu a avut bunăvoința să se așeze un scaun mai la dreapta sau mai la stânga, oricum nu ar fi contat, ci a trebui să stăm separați unul de altul.

Mă miră în continuare (și rămân suspicioasă) că un american, născut, crescut și educat în Texas, a putut să pună pe peliculă o asemenea poveste despre Europa Centrală. Producția lui are un personaj care e sufletul întregului film, pe domnul Gustave, cu micul Zero drept sidekick, și într-un fel este vorba și despre devenirea celui de-al doilea personaj. Are acțiune sprintenă, de fapt de-a dreptul nebunească, are un umor despre care aș spune că iarăși că este tivit exact pe sufletul central european, are un fundal istoric foarte inspirat luat în derâdere, ca un ultim panaceu împotriva ororilor (războaie, nazism, lumi și vise spulberate). Filmul nu spune cu adevărat povestea unui sau a două personaje, nici evoluția unei situații, ci adoptă suflul unei zone culturale din care mă hrănesc și eu: Europa Centrală (cu riscul de a mă repeta, ceea ce probabil nu mă voi feri să fac).

Trebuie să recunosc că documentându-mă puțin despre, doar nu mă duc la cinema fără să am un mic habar la ce merg, mi-a sărit în ochi că ”The Grand Budapest Hotel” e inspirat de scrierile lui Stefan Zweig. I-am citit ”Suflete zbuciumate” prin liceu, o cumpărasem parcă de la vechea libărie aflată în clădirea de lângă magazinul Bega. Pe atunci îmi dădeam alocația pe cărți și casete audio. Nu sunt însă o foarte bună cunoscătoare de Zweig, așa că trebuie să-l cred pe cuvânt pe domnul Wes.
Bănuiala mea acută este că s-a inspirat și de la alții, Kusturica, Jiri Menzel, și o voi susține cu argumente.

Ce are filmul lui Anderson? Umor, de cea mai bună calitate, cu o interpretare de zile mari a lui Ralph Fiennes, umor care merge de la naivitate la întunecimea hazului greu de necaz.
Are un ritm de te înnebunește, are o poveste-cadru, unde lucrurile nu mai sunt așa roz, de fapt sunt exact așa cum le găsești și pe la noi prin turism: o glorie trecută,  în descompunere atât de lentă și de prăfuită, încât ai impresia că aici nici măcar sfârșitul lumii nu ar mai putea ajunge vreodată.
Are un decor foarte foarte foarte a la Mitteleurope, am recunoscut căzile acelea pentru băi termale de centru balnear de parcă le-aș mai fi văzut la Herculane sau Borsec sau Tușnad. Am recunoscut străduțele pe care merge omul rău (asasinul la îndemâna unui fiu răzbunător de contesă decedată) cu motocicleta de parcă ar fi fost undeva prin Cluj, Sibiu sau Brașov.
Am recunoscut tradiția meșterilor cofetari cum doar în vechiul imperiu Austro-Ungar mai găseai, și respectul tuturor pentru măiestria produselor. Nici măcar gardianul închisorii nu are inima să ciopârțească frumusețe de prăjituri trimise maestrului Gustav de către cofetarul din orășel, al cărui renume rupe granițele și impune respect în toate straturile sociale.
Am recunoscut starea lucrurilor, cum astăzi pleci cu trenul dintr-un orășel în altul și pe drum ești oprit de cine știe ce trupe armate, că de dimineață s-a impus un nou regim, un nou partid, un nou set de reguli. Că dacă astăzi te salvează faptul că până și șeful Poliției din regiune îți cunoaște numele, mâine, în exact aceeași situație, nu te mai ajută nimic. Că ”his world was long gone even before he died” (citat aproximativ). Nu vă sună deloc familiar? Ia gândiți-vă, câte lumi au murit chiar lângă noi, chiar în jurul nostru, chiar în noi de când ne-am născut și până acum? Da, cu voi vorbesc, românilor! (maghiarilor, sârbilor, nemților, și toți ceilalți care împărțim același spațiu cultural, de la rădăcină)

Ce n-am găsit? Oricât de bine a reușit să prindă Wes Anderson, ca regizor și scenarist, umorul, suprarealismul și absurdul istoric al unui spațiu cultural, că o fi fost inspirat de Kusturica (vezi scenele din închisoare, sau fuga lui Gustave și a lui Zero prin munți, sau momentul în care sunt încolțiți în hotelul ocupat deja de naziști) sau de Jiri Menzel (vezi întreaga poveste, la dracu!), i-a scăpat printre degete un ingredient greu de mimat: melancolia. Probabil că ar fi extrem de dificil pentru un american get-beget să găsească resursele acelui tip de melancolie care a devenit o haină purtată pe dinăuntru acolo unde nimic din ce s-a visat vreodată nu s-a împlinit cu adevărat. Cum să înțeleagă, oare, că acea eleganță decadentă, acea poftă de viață, acea veselie explozivă se hrănesc din proiecte și așteptări întotdeauna înșelate? Visul american și visul fantomatic al celor din Europa Centrală, două specii cu totul diferite.
Iar Jiri Menzel, iubitul meu Menzel a făcut ”I Served the King of England”, povestea unui chelner într-un orășel ceh, care ajunge în cele din urmă proprietar de hotel… doar ca să aibă ce-i confisca noul regim comunist. Adevărat, ambele filme sunt inspirate de operele unor scriitori, în cazul lui Menzel vorbim de Bohumil Hrabal. Dar regizorul ceh lucrează cu finețea celui care cunoaște sufletul locului, celui care simte sub propria piele înmormântarea veselă care se repetă la nesfârșit pe ritm de vals vienez. Uitați-vă doar la scena cu oglinzile în care se privește Dite cel bătrân, uitați-vă la finalul care vorbește nu despre resemnare, ci despre renunțare și acceptare, două lucruri mai degrabă de inspirație orientală. Ei, ce zic eu, uitați-vă la ”I Served the King of England”, se găsea într-o vreme în întregime pe Youtube, cu subtitrare, eu l-am văzut pe TVR.
Ca mostră rapidă, încarc eu trailerele ambelor filme.

Trebuie să spun că m-am chinuit să găsesc un trailer pentru filmul lui Anderson care chiar să spună ceva. Cel oficial e de toată jena, face doar paradă de marele cast, da, to die for, nume ca Edward Norton și Adrien Brody și Willem Defoe.
Trailerul al doilea m-a făcut să plâng și să râd în același timp. O fi doar o chestiune de gust și de afinitate? 

Mă bucur mult că am văzut ”The Grand Budapest Hotel”, pentru că e un film bun, pentru că are acel umor care te ajută să mergi mai departe și să iubești viața în continuare, pentru că are absurdul cunoscut, pentru că mă face să mă mândresc cumva că-l înțeleg mai bine decât britanicii cu care l-am văzut în sala de cinema. Dar, mai mult decât orice alt motiv, mă bucur pentru că un film făcut de un american spune ceva lumii (mă rog, celor care pot vedea mai multe decât ce li se pune pe tavă) despre locurile pe care le iubesc, despre moștenirea pe care o port și eu cu mine. Filmul acesta rulează în cinematografe și aduce în prim plan Europa cea uitată, o lume care a murit înaintea oamenilor care o trăiesc și oiubesc. Dar a murit cu hohote de râs până la lacrimi, cu o aură și cu o absurditate care trebuie ținute minte.



, , , , , , , , , , , , ,


%d bloggers like this: