Archive for November, 2013

A Romanian in the UK. The first step

Over the last year, 19.000 more Romanians and Bulgarians started to work in the UK. Also, 378.000 new jobs were taken by British nationals. These numbers, which I found in a recent Guardian article, bring some light over the very dark valley lurking with chilling whispers (sometimes sounding more like ghastly screams and shouts) about the Romanian and Bulgarian hordes of 29 millions waiting to invade the British shore, steal jobs from the British, milk the benefit system down, abuse the NHS and live 20 people in a three bedroom house. If it was only for my parents, my nans, their village neighbours and I can assure you some tens of people are NOT going to invade.

The article which I’ve gladly read on the Guardian site manages to shed light on a bigger piece of the puzzle. Nationals of the two countries, one of which is my own home country, took only a small percentage of the jobs available, which in my opinion is not that horrible. Most of the Romanians I know here work in the same industry as me, health and social care, or in construction, they are young and fit people, determined to succeed, to make the most of their own lives. Me and one other Romanian colleague at work have come here to get another qualification which we couldn’t afford back home, as there were no jobs available in the field either. We paid about £2.000 to study for it, we work together with British born and raised colleagues and some other two nationalities, we pay taxes, we are searching for new opportunities to study so we can have better earnings in the future.


My partner as well works in the same field, but with an agency, and I’m telling you they are continuously looking for new employees. He earns even better than me, as he can be paid over £100 a day, but his work is more physically demanding, as well as on the go, today in one residential home, tomorrow in another, which is an option I wouldn’t really be up to. He handles is quite well though, being even fitter than me, very determined, well organised and hard working.

Both me and him chose this field not at random, but because we were always inclined to the social sciences and humanities. I know it sounds a bit pretentious, after all we are both support workers, not the best paid jobs and not necessarily the ones regarded as the most intellectual. But when you go and take your chance in another country you are willing to even start working it from the bottom up, especially if the circumstances force you to change carriers. Back in Romania I used to be a teacher and a journalist, fields which have both been in a lot of trouble during the last 5 years, and he studied Psychology in the University, while being a plumber, trade which he couldn’t practice here so far.


The Guardian article finally gave me the push to get myself to writing what I’ve had in my mind, more or less, over the whole year. At first I was shocked, to an extent, at reading the Daily Fail type of tabloids, which I came to think are more horrible than the Romanian worst quality ones. At least those were filled almost exclusively with cheesy pornographic completely stupid and mind-blocking stuff, such as the X star, who used to be a known singer’s wife, has had another row with her mum after she learnt how to bake, or other such incredible things. I haven’t read much of political dirt, much of racial rant, much of social fear inducing articles, other than the ones about the hurricanes and floods that were to sweep Romania every summer or more-than-heavy snowing we were going to hardly survive. If any articles about Roma people, or Gypsies how they are known even in Britain, they are mostly centred on the successful Roma singers of a popular music style called manele and rooted in the old Ottoman Empire. These singers make lots of money, they display big golden jewellery, outrageously painted expensive cars and have a new secret lover every week. Oh, and they have loads of enemies who either envy them, or try to harm them, or both.

I’m not sure that everybody will see UK tabloids versus Romanian tabloids just the same, but this is my vision of them, compared to each other. And this is what I actually intend to do with this new series of posts on my blog: speak about my Romanian life and my British life, as I wish to share them both with people who would like to find out more than the newspapers can give them, may they be in good will or serving politics and covering the incompetence of today’s leaders.  


Going back to the figures, they look more than normal to me. They display the normality of normality in a country which still attracts migrants, in a Europe which is still struggling to come together after two World Wars that ripped it apart and some social revolutions/changes that happened in just a blink of an eye. For the big history of humanity, I’m not even sure that an almost 100 years makes enough for a blink. British people get new jobs every year, some of them in the company where I work (over the last year and a half, four new local British employees, young people, have joined a small service with about 13 support workers all in all). The oldest employees in the company houses here are British locals. We have colleagues of two other nationalities, if I’m not mistaking, and we all try to provide the best service to the clients we support.


Under these circumstances, I feel reactions such as the one I got on Facebook, when posting a link to the Guardian article, might be rooted in lack of information or fears fed by the mainstream that seems to be overflowing with harmful effects. It might not be physical harm, but let’s not forget that the psychological one can be even worse and most of the times precedes the physical stage. Reading articles that describe Romanians as beggars, scroungers, criminals, people who only come here to take advantage on the social system, to get undeserved benefits, to work illegally, avoid taxes and live in hard to picture conditions got to me, but in a positive way. Yes, at first I was irritated, yes, I felt there can’t be such a thing as a crusade against other people just because they are of a certain nationality, yes, I was a little upset that people let themselves so carried away by negativity, fears, even hatred, violence which seeks just a way to leak out so it doesn’t eat on the inside. Then I realised if I keep reading and complaining about it, to myself or to my partner, if I judge the people who allow themselves to be wound up by such media filth, I’m just making myself part of the plan (and I’m not a conspiracy theories fan).
What I can do better is tell my story, tell people about real Romania, about how my life was and is, and maybe how I think we can all do things better for ourselves. A personal touch and commitment has been known to do wonders. And I’ve actually just started doing it.




, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Anglia. Unde am ajuns


Am venit în UK de mai bine de doi ani și jumătate. Întâi am fost singură, însă cu sprijin puternic din partea unor apropiați care m-au putut susține (și) financiar. Pe ”economiile” mele inexistente aș fi făcut doar o excursie de câteva zile la Londra, ca să văd cum arată un Babel contemporan. Când a venit și el s-au cam încurcat planurile și scocotelile, așa că ne-am luat o lecție amară ca un medicament care să te motiveze să nu te mai îmbolnăvești niciodată.


Să te muți de unul singur într-o țară străină are avantaje și dezavantaje care, puse în balanță, îți pot da un echilibru perfect sau îți pot răsturna castroanele cu susul în jos. În cazul meu avantajele erau evidente: acceptam sprijinul oferit ca o oportunitate de a îmi pune motorașele în mișcare, fără posibilitatea de a trece pe pilot automat.

Dacă vorbim despre dezavantaje, ele pot să nu fie atât de evidente. Normal că-mi lipsea el, normal că m-am concentrat asupra muncii, am făcut overtime cu vârf, mersul la cumpărături mi-a fost paliativ (beția cheltuitului pe țoale și cosmetice, o adevărată binecuvântare în vremuri grele), la fel bântuitul pe interneți (orgasmul murdar al certurilor virtuale, voluptatea perversă a provocărilor fără rost). Aș spune că nimic neprevăzut, nimic surprinzător. Când te extragi dintr-un mediu cunoscut, în care cam știi ce te așteaptă și cum să te miști, accepți ca pe un dat hopurile pe care le ai de trecut, și cel puțin pentru unele dintre ele te pregătești mental. Pui cap la cap piesele unui mecanism de adaptare, combustibilul se presupune că-l ai deja (nu pleci în deșert fără provizii, cu speranța că vei da de o oază care să te salveze), și te miști în direcția dorită.


Norocul meu a fost că foștii colegi de apartament din București făcuseră înaintea mea pasul ăsta. De la ea am luat toate detaliile: datele de contact ale colegiului din Londra unde trebuia să mă înscriu ca să obțin dreptul de muncă și o calificare de început. Profesia în sine, a oferi suport persoanelor cu dizabilități (sindrom Down, autism și altele asemănătoare), nu este ușoară, nici foarte bine plătită, nici dinamică într-un mod deosebit. Să lucrez cu oamenii însă m-a motivat întotdeauna, pe de o parte pentru că-mi place să mă simt utilă în mod direct (din păcate, cititorii articolelor mele de la ”Terra Magazin”, unde mi-a făcut mare plăcere să lucrez, nu aveau chip), pe de altă parte pentru că îmi place să-i observ, să le observ comportamentul, declicurile, serpentinele psihice, nevoile și obstacolele de care se împiedică și pe care, poate, le trec cu bine.


Apoi când am ales să plec la vreo 120 mile de Londra am făcut iarăși o mișcare bună. Aș putea să zic că e vorba iar de noroc. Nu este cea mai ieftină zonă din UK, dar are alte avantaje. Locuiesc în sud-vestul turistic al Angliei, între două puternice orașe universitare, cu toate avantajele care vin de aici. Cu mașina facem până în Londra cam două ore și jumătate, cu tot cu pauză de cafea și gustare pe drum, și mai puțin de jumătate de rezervor dus-întors. Acolo avem unde sta ca musafiri, cât pentru o sesiune de cumpărături, o ieșire la teatru, o plimbare de două zile de vară, sau în drum spre aeroportul Luton, rampa de lansare către ”home, sweet home”.

Locul de muncă pe care îl am este printre cele mai bune în domeniul acesta, cu un singur dezavantaj evident: plata. Am însă o manageră de treabă, un om care stă și își ascultă angajații, care țin cont și de nevoile lor, și face efortul (uneori imposibil) de a împăca și caprele, și verzele (aici nu știu care suntem care, dar trecem peste). Îmi vine ușor să lucrez cu clienții cazați în casele companiei, majoritatea reacționează foarte bine la modul meu de abordare. Sunt pe cale să obțin următorul nivel de calificare în domeniu. Îmi plac majoritatea colegilor mei.


Până aici, nici un gol cu adevărat deranjant, de genul gropilor în carosabil care să-ți întoarcă vehiculul cu roțile în sus. Însă imigrarea te învață și treaba aia cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă, atunci când nu vii la ceva sigur. Din păcate, asta s-a întâmplat când a venit el. Dacă erau toate bune și frumoase, stropite cu apă de trandafiri și căptușite cu puf roz, ar fi însemnat, mai mult ca sigur, că am fost drogați fără știrea noastră și poate deja noi înșine clienți/pacienți într-o instituție cu specific.


Să îți schimbi mediul de viață, profesia, țara, prietenii nu poate fi foarte ușor, poate doar pentru cei care nu au nimic de regretat sau de lăsat în urmă cu adevărat. Voi evita să intru acum în discuția filozofică despre cum toate atașamentele noastre sunt iluzii în care vrem să credem. Însă atunci când faci un asemenea pas, nu poți anticipa cu totul rezultatul decât dacă ești setat pe un anumit scenariu pe care mintea ta să vrea să-l confirme fără abatere. Altfel, vei vedea la fața locului că, o dată urcat în barcă, s-ar putea să ai parte de acalmie sau de o schimbare bruscă a direcției vântului, de o furtună neprognozată, de curenți puternici sau, în cazuri extreme, de un Triunghi al Bermudelor încă nedetectat. Erorile de calcul vor ieși la iveală cam exact când simți că te-ai putea lungi cu burta la soare, convins că scenariul pe care ți l-ai făcut își va urma singur cursul.


Scriu despre astea pentru că sunt acum o lecție învățată. Eram de cam zece luni în sud-vestul Angliei când lucrurile au luat-o hotărât la vale, prin hârtoape. Am închiriat un apartament pentru că povestea din capul meu o cerea. El s-a mutat cu mine pentru că ne era dor unul de altul și credeam că toate se vor rezolva. Ei bine, nu, n-a fost așa. Plecasem în următoarea etapă ca bezmeticii, pe mâna mea, cu prea puține provizii și fără o prea bună planificare sau prospectare a contextului. Ar fi trebuit să mă opresc și să reconsider, dar m-am dus cu capul înainte, și m-am trezit că fug picioarele înaintea mea. Și atunci treaba cu apartamentul, cu proiecțiile fără bază s-a desfăcut ca o machetă prost (sau deloc) gândită.

În ianuarie se împlinește un an de când ne-am mutat din nou împreună, de data asta cu un plan aplicabil și precauțiile necesare pentru eventualele erori de calcul. Încetul cu încetul îmi finisez colțurile pe care mi le-am ascuțit pentru viața de una singură într-un mediu străin. Le rotunjesc ca să nu-l mai înțep pe el atunci când trebuie să ajustăm direcția pe care mergem. În sfârșit, adaptarea mea în două etape se apropie de pista de aterizare, verificare, realimentare și pregătire pentru următoarea decolare.


Avem o viață frumoasă aici, cu mici neplăceri și cu minusuri pe care lucrăm să le facem din ce în ce mai mici. Ne bucurăm de zona în care locuim, aveți idee cât de bună e o cafea pe malul mării, într-o zi perfect însorită, pe faleză? Ieșim la câte un film (urmează ”Gravity”, pe ”Thor: Dark world” l-am văzut cu doar patru ale persoane în ditamai sala de cinema, miercuri la ora 14:00, înainte să merg la al doilea curs de machiaj pe care îl fac, o seară pe săptămână, câte zece săptămâni). Ieșim la un pahar și bunătăți culinare cu colegii de casă sau cu noua mea prietenă de la curs. În ultimele șase luni s-au mutat în casă o portugheză care este medic rezident în zonă și un tip elvețian care face cursul final de calificare ca pilot comercial, amândoi oameni foarte pe inima noastră, de la modul în care ne tachinăm reciproc, până la cum stăm la povești, așa, pe același feeling, de câte ori ne prindem prin bucătărie și avem timp. Mai nou avem și un coleg englez, proaspăt ieșit din facultate, la primul job, un om care, după felul în care vorbește și zâmbește, pare genul educat, foarte deschis și foarte puțin scorțos.


Acum, că am decis unde mă aflu, vreau să pun pe blog și ceea ce mestec în minte de ceva vreme. M-am obișnuit deja și cu spaimele englezilor legate de est europeni și mai ales de români, baubaul preferat al politicienilor și al mass-media. M-am obișnuit și cu senzația de a mă întoarce în țară ca turist, iar intențiile mele de a face ceva pentru situația de acolo chiar și de la distanță nu sunt doar așa, apă de ploaie. Vreau să scriu despre România în engleză și despre Anglia în română, cu postul acesta fiind primul din serie. Se pare că necesitatea de a mă simți utilă intelectual mă împinge de la spate. Cu blogul ca mod hibrid de publicare, chiar și cei care mă citesc pot avea chip (sau ceva de spus).

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: