Posts Tagged Ponta

Banatul nu vrea neocomuniști!

Ponta primar
Au trecut săptămânile acestea val-vârtej, ca o hoardă de stafii care ne-au suspendat somnul deasupra hăului cu griji și ne-au zgâlțâit zilele din balamale. Nu am reușit să fac mai nimic în săptămâna asta în care am lucrat doar două zile, atenția și energia mi s-au dus pe coclauri de parcă trăgea ceva sau cineva de ele să le smulgă din mine. Și mă întreb cât a avut de a face cu alegerile prezidențiale.

Scriu doar în seara aceasta și v-ați putea gândi că este prea târziu. Până și eu mă gândeam ieri, după ce am ajuns de la serviciu și mi-am dat seama că nu-mi funcționa creierul la capacitatea necesară să pun două texte bine închegate pe blog. Dar nu, dacă aș fi scris ieri sau acum cinci zile nu cred că aș fi reușit să conving oamenii care deja și-au făcut alegerile. Și poate la ceilalți tot n-ar fi ajuns. Poate vor ajunge și acum.
Așa cum vorbeam cu al meu zilele acestea, nici dacă va ieși Ponta președinte nu va fi prea târziu. Perspectiva asta sumbră îmi seamănă oricum a poveste în care orcii și trolii înving, și va avea o forță negativă extrem de descumpănitoare. Indiferent însă cine va fi votat și va ajunge președinte, să nu ne păcălim singuri că lucrurile se vor îndrepta de la sine, nu. Cu un președinte nu se schimbă corupția așa, cât am bate noi alegătorii din gene. Tot noi va trebui să rămânem atenți, treji, să participăm poate prin organizații sau societăți, să scoatem oamenii în stradă de câte ori va fi nevoie, să facem presiuni, să batem cu pumnii la ușile și în geamurile lor, să facem vacarmul de voci și proteste atât de puternic încât nici dracu să nu-l poată ignora.

Acum însă vreau să vă vorbesc despre ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată în Banat, în sate construite de nemți și de români împreună, unde prosperitatea dinainte de plaga comunistă nu a fost nici acum uitată, unde corectitudinea, demnitatea și onoarea, valori mereu promovate în comunitățile germane, rămân și acum admirate.
Nu credeam că în asemenea sate, care ar trebui să păstreze încă memoria unor vremuri ce promiteau mult și au fost spulberate prin deportări, primari comuniști aduși în mod deliberat din alte zone, să-și instituie micul lor regim fanariot cu coloratură bolșevică, spun că nu credeam să văd propagandă agresivă pentru Ponta.
Oameni buni, voi cei din Banat, care ați crescut cu ”ordine ca la neamțu-n șpais”, chiar puteți vota cu neocomuniștii ăștia de statura morală a unor șopârle sau, mai rău, a unor pureci? Supărarea pe regimul Băsescu vă poate face oare să uitați anii 90, când strigam împreună în Piața Unirii ”cine a tras în noi după 22”, când Proclamația de la Timișoara a fost dată la o parte, când orașul nostru bănățean era mereu ignorat la centru pentru că nu a avut niciodată conducere FSN-istă? Brusc, ne gândim că mai bine cu cei mai mincinoși și mai lipsiți de orice scrupule dintre toți, doar-doar ciupim și noi ceva din marele cașcaval la care acum și liderii comunităților voastre se înfig cu guri nesătule mai ceva ca niște bulimici?
Unii dintre voi poate mai știți din poveștile bunicilor că la noi acolo și cei mai săraci dintre țărani erau tratați cu respect, în general, de oamenii cu pământ care aveau nevoie de lucrători. Familia bunicii mele avea ca moștenire pământul pentru care unul dintre stră-străbunici lucrase toată viața și a fost plătit în teren, produse și (mai puțin) bani. Ea îmi povestește mereu cum lucrătorii erau omeniți la sfârșitul zilei cu masă de către proprietar, că nevasta și fetele casei, mai ajutate și de alte femei din sat, găteau să nu rămână oamenii flămânzi. În principiu, dar și în practică, toți se îndreptau prin muncă spre acea prosperitate pe care au și atins-o… doar.
Românii din Banat chiar și sub ocupație au avut un statut mult mai bun și au putut face carieră în armata Austro-Ungară, ba chiar unii dintre ei au ajuns primari ai orașului. Tot ce a fost mai progresist în vechiul imperiu s-a aplicat în Banat, amintiți-vă câte premiere am avut doar la Timișoara (primul oraș cu iluminare stradală electrică de pe continent, prima fabrică de bere, cea mai veche zonă industrială din țară – Fabric, primul canal navigabil din țară – Bega, mai continui?), primul teatru de pe teritoriul României s-a construit la Oravița, astăzi una dintre cele mai sărace și vai de ele zone. Și apoi ne-a căzut în cap Ebola comunistă și ne-a făcut terci.

Mă îngrozește faptul că primari din Banat fac acum o campanie demnă de o țară africană fără democrație sau principii. Am auzit de șantaje și amenințări cu pierderea locului de muncă, am auzit că li se spune oamenilor ”dar votezi cu Ponta, da?” când aceștia au nevoie de servicii, servicii plătite din banii lor, căci acești corupți până în măduva oaselor, care și-au uitat de toate unii chiar la bătrânețe, parcă nu mai știu că ei își iau salariile nu de la Ponta, ci de la cei pe care îi șantajează acum. Bine, într-adevăr, bănuiesc că șpăgile sunt mai importante decât un amărât de salariu, pe cine dracu mai interesează un câștig cinstit în țara lui Papură Vodă?
Mă îngrozesc și mă înfurie toate acestea, cu atât mai mult cu cât le știu întâmplate prea aproape de acasă și oamenii care le practică au chip, nu sunt niște anonimi oarecare.

Ce-i poate oare lipsi unui om care a condus, administrativ, comunitatea locală timp de ani de zile, care are vilă și mașină și copiii aranjați, cu case sau cu meserii bănoase? Nu știu, doar el singur poate știi pe ce își vinde sufletul într-o lume mică și urâtă, sub rânjeala maimuțească și necioplită a unui Ponta.
Eu tot cred că voi, oamenii din Banat, nu ați uitat de șansa bunicilor și părinților voștri și a voastră implicit la o viață prosperă, trăită frumos și cu demnitate, pe care au distrus-o nenorociții de comuniști. Sper că nu ați uitat încă de primărița olteancă (de acolo erau aduși fanarioții regimului) care v-a dat jos de pe scenă formația plătită deja din banii voștri și v-a trimis acasă, stricând toată pregăteala după tradiție și proferând că le scoate ea bănățenilor ruga din cap! Sper că nu ați uitat cum bunicii noștri au fost deportați în Bărăgan pentru singurul păcat de a fi fost oameni harnici și chibzuiți, respectați în comunitate, adevărați lideri, și cum cei care au scăpat ca prin minune au trebuit să dea șpagă să le fie luate pământurile la colectiv, că altfel statul le scotea și pielea de pe ei prin impozite.
Dacă ați uitat toate astea, este posibil să se întoarcă, în formă nouă. Și nu am să pot decât să vă plâng și poate să încerc să pun bazele unei asociații înapoi în țară, ca să se mai poată protesta și striga până nu ne pun botnița tuturor, de voie, de nevoie.
Cât despre propagandiștii fără scrupule ai lui Ponta, zici că li s-au luat mințile, cine îi va mai vota într-o zonă care nu vrea neocomuniști? Își pun singuri piatra de gât și lor nu am să le plâng de milă.

Vreau să fie clar: dacă oamenii de care am aflat eu făceau propagandă murdară și imorală lui Iohannis, la fel aș fi scris despre ei. Mizeria morală nu se justifică prin apartenența la un grup sau altul, decât în cazul unor extrem de reduse capacități intelectuale.

Bănățeni, depinde și de voi acum dacă vă aruncați valorile și trecutul la groapa comună a istoriei, împreună cu eroii voștri împușcați acum 25 de ani, sau dacă faceți în așa fel încât toate jigodiile politice să se teamă de voi!
Mergeți la vot, înlăturați comunismul, amintiți-vă de voi și de ai voștri.
*Poate îmi veți spune că Ponta nu este comunist, ei nu? Ați fost atent la limbajul lui în prima confruntare cu Iohannis, în care l-a făcut pe acesta moșier? Păi mie mi-a trecut uite-așa prin fața ochilor noaptea aia de Rusalii din 1956 când moșierii Banatului erau deportați în Bărăgan cu ce au putut pune într-o căruță, așa cum am văzut-o din povești. Numai eu am văzut negru atunci?

Nedeclarat comunist, dar priviți-i faptele, minciunile, lipsa de orice scrupul, cât de avid este de putere, și vă puteți convinge și singuri.

Advertisements

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Țara batjocurii

 

Aud din nou de oameni dragi, oameni pe care-i apreciez, oameni care chiar au făcut ceva în țara aia că ajung fie să fie dați la o parte, fie să fie umiliți. Nimic nou sub soare, așa că de ce să mai vorbim despre astea? Simplu, pentru că de fapt nu s-au întâmplat foarte multe lucruri noi cu adevărat cam de pe când o maimuță bipedă a început să vorbească și să mâzgălească pereții peșterilor, și cu toate astea a cunoaște traseul între micile și marile nimicuri care ne fac oameni poate însemna ceva.

Nu voi povesti despre unul dintre cazuri, pentru că tot ceea ce știu mi-a fost mai degrabă dat prin indicii în conversații personale, și oricum alegerea de a face publică o asemenea situație trebuie să-i aparțină celui căruia i s-a întâmplat.
Cealaltă situație însă e ceva mai veche. Cam de câteva săptămâni, de pe când vâjâia România de amenințarea cu chemarea la arme. Am pierdut atunci câteva nopți în fața laptopului, citind în stânga și-n dreapta pe interneți, încercând să-mi dau seama cât de reală e amenințarea rusească de a face vraiște amărâta mea de țară de acasă.

Apoi am dat din întâmplare, pe la știri, de încă o porcărie de-a clovnului care ocupă postul de prim ministru al României. Porcăria asta m-a revoltat pentru că îl batjocorea pe unul dintre oamenii pe care i-am admirat mereu ca personaje publice și cu greutate culturală. Este vorba despre Mircea Mihăieș.
În discuția de față, faptul că omul mi-a fost profesor de literatură engleză, că mi-a publicat primele poeme în revista Orizont și că plecarea mea la București a avut legătură și cu un sfat de-al său nu face vreo diferență. Înseamnă, cel mult, că îl cunosc mai mult decât o face un simplu spectator al știrilor zburătăcite în vânt. Pentru mine este un câștig și nu un minus faptul că, dacă am de spus ceva în apărarea lui, o fac de pe poziția celui care i-a putut aprecia și prezența obișnuită, de zi cu zi, dincolo de scena publică.

În urmă cu câteva săptămâni, președintele Băsescu a propus decorarea lui Mircea Mihăieș, împreună cu restul echipei de la vechea conducere a Institutului Cultural Român, adică Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Maimuțoiul-șef al furtului intelectual în România, Victor Ponta, nu putea rata ocazia să agite agresiv ditamai ciomagul retoric la gura peșterii de guvernare. Întâiul plagiator al țării l-a numit pe Mihăieș nici mai mult, nici mai puțin decât ”fascist bătrân”, și astfel a motivat refuzul de a contrasemna propunerea de decorare înaintată de președinte.
Dacă vreți să vedeți demontată cu cea mai mare ușurință porcăria asta cu ”fascist bătrân”, vă recomand să citiți articolul din România liberă. Eu nu o să mă obosesc acum să parez loviturile de ciomag ale maimuțoiului-șef. România rămâne țara în care oamenii cu adevărat valoroși sunt mătrășiți, scuipați, batjocoriți, pentru că nimeni nu are cu adevărat nevoie de ei: nici cei care vor să tragă toate foloasele, nici cei care acceptă să se hrănească cu fărâmituri și resturi, atâta timp cât primesc ceva.

Dar vreau să aduc în discuție și articolul scris de Costi Rogozanu pe platforma Vox publica. Acum firește că Rogozanu are dreptul la opiniile sale, și poate să-l privească pe Mihăieș așa cum îi vine lui. Spune el, așa, cu jumătate de tastatură, că nu-l consideră fascist, ci ”rasist social”. Ce rahat o mai însemna și asta doar el știe. Am senzația că de fapt el vrea să vorbească despre discriminare socială, dar nu prea știe cum să se joace cu cuvintele ca să dea bine. Și ca să-și susțină teza, citează următorul fragment, dintr-un text de opinie publicat de Mihăieș în Cotidianul:

MIRCEA MIHĂIEŞ

Matusalem votează

[…] Luaţi la bani mărunţi, ei sînt tocmai generaţia care, prin indiferenţă, supuşenie, laşitate şi oportunism la scară naţională, au adus ţara la starea de faliment din 1989. Ei sînt aplaudacii din fabrici şi uzine, ei au patentat feluritele tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecţiune dublul limbaj. Ei ne îndemnau şi pe noi să le urmăm exemplul. I-am avut profesori, ne sînt rude şi vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici, învăţîndu-ne de mici „să nu spunem din casă“, ei ne-au învăţat ce e lenea, neruşinarea şi minciuna. Ei sînt generaţia salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuţi masiv la pensie. Deşi încă în puterea vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demenţializare remote-ul televizorului şi bîrfind pînă la strepezirea dinţilor pe banca din faţa blocului. Deşi ne-au lăsat o ţară în ruină, au pretenţii la pensii mari şi la gratuităţi masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs şi nu produc nimic, dar continuă să fie stăpînii noştri din umbră. Putem noi să ne dăm de ceasul morţii că vrem în Europa, cu toate riscurile presupuse de această opţiune. Nu, ei vor undeva la mijloc: bunăstarea de „acolo“ şi atmosfera de „aici“.

Am ajuns la paradoxul că, deşi vreau din tot sufletul să-i ajut, ei nu mă lasă. Plătesc impozite împovărătoare, dar şansele mele de a cîştiga mai bine descresc dramatic din cauza lor. Ţara arată ca după război şi pentru că toate guvernele au fost puse la zid de obligaţia de-a hrani milioanele de guri înfricoşate şi derutate ale înaintaşilor noştri direcţi. Nu tu autostrăzi pe care să circule camioanele cu marfă ale Europei, nu tu industrie a turismului, nu tu bani pentru convertirea forţei de muncă. Miliarde de dolari au fost virate – legal sau ilegal – spre plata pensiilor, pentru că de acolo venea votul cel gras: votul neputinţei şi-al înapoierii programate.

(publicat în Cotidianul, 14 decembrie 2004)

Discriminează în textul acesta Mihăieș pe cineva? Îndeamnă la ură și violență împotriva vreunui grup social? Nedreptățește generațiile vechi, sau chiar pe a sa proprie, care s-au zbătut până ce-a mutat munții din loc să schimbe soarta acelui spațiu care încă se numește România? Culpabilizează fără temei oameni care, trezindu-se cu 1989 căzut din cer, s-au dat peste cap să găsească soluții, să se scuture de vechii comuniști, să pună mâna, să strângă din dinți și să schimbe dracului un sistem fanariot, mafiot, corupt până la măduvă? A, nu?
Despre cine vorbește omul într-un articol, adevărat, foarte virulent, dar nu fără temei? Are oare dreptate el, Mihăieș, să vorbească așa despre generații întregi care s-au mulțumit cu orice căcat le-a picat de la masa celor care făceau jocurile? Cu ce drept îi acuză pe cei bătrâni, marea masă de votanți pe care s-au sprijinit toate partidele politice de după 89, de minciună, lene și nerușinare?
Simplu ca bună ziua: cu dreptul omului care chiar a făcut ceva în țara aia unde cei mai mulți nu par să vrea să facă nimic. În țara descurcărelii și a micii învârteli, ICR-ul condus de Patapievici și Mircea Mihăieș a facilitat traducerea de literatură română contemporană în străinătate, într-o lume în care România nu există pe harta cultură. Sub conducerea celor doi, tinerii dramaturgi români prezenți peste ocean au făcut subiect de New York Times. Da, tot în timpul celor doi s-a întâmplat și scandalul poneiului roz, dar hei, ce e arta contemporană fără un pic de scandal?
În primăvara dinainte de a pleca la București (2005) am publicat la Timișoara volumul de poezie ”Cât aș atinge ceașca de ceai”. L-am avut ca redactor de carte pe Marcel Tolcea, un timișorean care, deși are un cuvânt bun de spus în teoria jurnalismului, nu a făcut ”greșeala” lui Mihăieș de a se aventura la Bucale. Lucram la volum împreună în cabinetul lui Tolcea de la Universitate, unde se mai întâmpla să treacă și Mihăieș. Țin minte că Marcel mi-a spus că omul a acceptat să fie vicepreședinte ICR la București și că el îi recomandă să-și ia costum de scafandru, să se apere de toți scuipații pe care-i va primi. În mod clar, ”scuipați” era un eufemism pentru ceva mult mai murdar și mai urât mirositor.
Un fost amic scriitor din București îl știa pe cumplitul editorialist, spaima generațiilor pasive ale României, exclusiv din textele sale publicate prin presă. Când a ajuns să-l întâlnească pe viu, a rămas marcat pentru totdeauna: cum, omul ăsta blând, elegant și prietenos e Genghis-Han al textelor de opinie politică?
Ei uite că da. Eu îl cunosc pe Mihăieș ca profesorul la cursurile căruia colegi de-ai mei băieți, studenți la Litere, veneau de la ora 8:00 dimineața doar să-l asculte, fără să ia nici un fel de notițe (de ce ar fi făcut-o, când există xerox-ul?). Îl știu ca pe omul care, într-o după-amiază de început de vară, după ce ne-am salutat în trecere pe lângă Catedrală, în Timișoara, eu mergând spre Piața Operei, el spre podul de trecere către Facultatea de Automatică și Calculatoare, m-a strigat din urmă, întrebându-mă ce texte mai noi am, să i le aduc a doua zi la Orizont, să vedem ce poate intra la publicare. Ca profesor și om de cultură, era dispus să-ți dea o șansă, atâta timp cât și tu munceai pentru șansa asta.

Din păcate, România nu este făcută pentru asemenea oameni. Din păcate, faptul că oameni ca Mihăieș încă trăiesc și sunt activi în țara aia nu pare să conteze prea tare. Mesajele lor drastice, supărătoare, nu fac decât să-i trezească la viață pe veșnicii apărători ai neputințelor populare. Și la ce bun asta?
În timpul facultății, la un curs tot de literatură engleză, Pia Brânzeu, pe atunci șefă de catedră, fiica chirurgului Pius Brânzeu, un profesionist de excepție în domeniul său, și un om cu adevărat de cultură, pasionat de șah și de pictură, ne-a servit un verdict la fel de drastic: ”Voi, tinerii, nu veți reuși să faceți nimic în țara asta până ce generația noastră nu va dispărea cu totul”. Chiar dacă vorbele ei sunau a profeție, nu prea îmi venea să o cred atunci.

Uite că, după16 ani, nu mai cred nici că generația mea ar putea schimba ceva, în lipsa unui cataclism social de anvergură măcar în întreaga Europă, dacă nu în întreaga lume. Prea nu ne pasă unii de alții, prea ne ajunge dacă avem televizorul, bârfa, covrigăria/chinezăria de la colț, prea așteptăm să ne cadă totul din cer, de la niște politicieni care mai de care mai caraghioși, mai manipulativi, mai gata să ne facă pachet și să ne pună fundă, cadou primei corporații care plătește mai gros și pentru mai mult timp.

Din România asta pe care o disecă Mihăieș am plecat noi. Ceea ce probabil nu vede un Rogozanu este că omul o face cu durerea și supărarea celui căruia îi pasă, celui care a vrut să dea ceva și a aruncat în vânt, celui care a vrut să miște munții de nepăsare, indolență și oportunism românesc, ca să primească înapoi rahați aruncați cu polonicul. Știți cum e, dărnicia mâncătorului de căcat: dă și altora, că are de unde.
Am plecat dintr-o țară în care nu contează cât efort ai investit să mai miști puțin lucrurile, să aduci un plus de valoare care să ne facă să existăm și altfel decât simpli rumegători de semințe și de OTV împănat. Atunci când interesele se schimbă, când maimuțoii-șefi la furt și prostie agresivă ajung să dicteze, te vei trezi pașaportat în primul tomberon.

La urmă, stai și te întrebi dacă țara aia a existat cu adevărat vreodată.

 

 

 

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: