Posts Tagged istorie

Banatul nu vrea neocomuniști!

Ponta primar
Au trecut săptămânile acestea val-vârtej, ca o hoardă de stafii care ne-au suspendat somnul deasupra hăului cu griji și ne-au zgâlțâit zilele din balamale. Nu am reușit să fac mai nimic în săptămâna asta în care am lucrat doar două zile, atenția și energia mi s-au dus pe coclauri de parcă trăgea ceva sau cineva de ele să le smulgă din mine. Și mă întreb cât a avut de a face cu alegerile prezidențiale.

Scriu doar în seara aceasta și v-ați putea gândi că este prea târziu. Până și eu mă gândeam ieri, după ce am ajuns de la serviciu și mi-am dat seama că nu-mi funcționa creierul la capacitatea necesară să pun două texte bine închegate pe blog. Dar nu, dacă aș fi scris ieri sau acum cinci zile nu cred că aș fi reușit să conving oamenii care deja și-au făcut alegerile. Și poate la ceilalți tot n-ar fi ajuns. Poate vor ajunge și acum.
Așa cum vorbeam cu al meu zilele acestea, nici dacă va ieși Ponta președinte nu va fi prea târziu. Perspectiva asta sumbră îmi seamănă oricum a poveste în care orcii și trolii înving, și va avea o forță negativă extrem de descumpănitoare. Indiferent însă cine va fi votat și va ajunge președinte, să nu ne păcălim singuri că lucrurile se vor îndrepta de la sine, nu. Cu un președinte nu se schimbă corupția așa, cât am bate noi alegătorii din gene. Tot noi va trebui să rămânem atenți, treji, să participăm poate prin organizații sau societăți, să scoatem oamenii în stradă de câte ori va fi nevoie, să facem presiuni, să batem cu pumnii la ușile și în geamurile lor, să facem vacarmul de voci și proteste atât de puternic încât nici dracu să nu-l poată ignora.

Acum însă vreau să vă vorbesc despre ceva ce nu am crezut că voi vedea vreodată în Banat, în sate construite de nemți și de români împreună, unde prosperitatea dinainte de plaga comunistă nu a fost nici acum uitată, unde corectitudinea, demnitatea și onoarea, valori mereu promovate în comunitățile germane, rămân și acum admirate.
Nu credeam că în asemenea sate, care ar trebui să păstreze încă memoria unor vremuri ce promiteau mult și au fost spulberate prin deportări, primari comuniști aduși în mod deliberat din alte zone, să-și instituie micul lor regim fanariot cu coloratură bolșevică, spun că nu credeam să văd propagandă agresivă pentru Ponta.
Oameni buni, voi cei din Banat, care ați crescut cu ”ordine ca la neamțu-n șpais”, chiar puteți vota cu neocomuniștii ăștia de statura morală a unor șopârle sau, mai rău, a unor pureci? Supărarea pe regimul Băsescu vă poate face oare să uitați anii 90, când strigam împreună în Piața Unirii ”cine a tras în noi după 22”, când Proclamația de la Timișoara a fost dată la o parte, când orașul nostru bănățean era mereu ignorat la centru pentru că nu a avut niciodată conducere FSN-istă? Brusc, ne gândim că mai bine cu cei mai mincinoși și mai lipsiți de orice scrupule dintre toți, doar-doar ciupim și noi ceva din marele cașcaval la care acum și liderii comunităților voastre se înfig cu guri nesătule mai ceva ca niște bulimici?
Unii dintre voi poate mai știți din poveștile bunicilor că la noi acolo și cei mai săraci dintre țărani erau tratați cu respect, în general, de oamenii cu pământ care aveau nevoie de lucrători. Familia bunicii mele avea ca moștenire pământul pentru care unul dintre stră-străbunici lucrase toată viața și a fost plătit în teren, produse și (mai puțin) bani. Ea îmi povestește mereu cum lucrătorii erau omeniți la sfârșitul zilei cu masă de către proprietar, că nevasta și fetele casei, mai ajutate și de alte femei din sat, găteau să nu rămână oamenii flămânzi. În principiu, dar și în practică, toți se îndreptau prin muncă spre acea prosperitate pe care au și atins-o… doar.
Românii din Banat chiar și sub ocupație au avut un statut mult mai bun și au putut face carieră în armata Austro-Ungară, ba chiar unii dintre ei au ajuns primari ai orașului. Tot ce a fost mai progresist în vechiul imperiu s-a aplicat în Banat, amintiți-vă câte premiere am avut doar la Timișoara (primul oraș cu iluminare stradală electrică de pe continent, prima fabrică de bere, cea mai veche zonă industrială din țară – Fabric, primul canal navigabil din țară – Bega, mai continui?), primul teatru de pe teritoriul României s-a construit la Oravița, astăzi una dintre cele mai sărace și vai de ele zone. Și apoi ne-a căzut în cap Ebola comunistă și ne-a făcut terci.

Mă îngrozește faptul că primari din Banat fac acum o campanie demnă de o țară africană fără democrație sau principii. Am auzit de șantaje și amenințări cu pierderea locului de muncă, am auzit că li se spune oamenilor ”dar votezi cu Ponta, da?” când aceștia au nevoie de servicii, servicii plătite din banii lor, căci acești corupți până în măduva oaselor, care și-au uitat de toate unii chiar la bătrânețe, parcă nu mai știu că ei își iau salariile nu de la Ponta, ci de la cei pe care îi șantajează acum. Bine, într-adevăr, bănuiesc că șpăgile sunt mai importante decât un amărât de salariu, pe cine dracu mai interesează un câștig cinstit în țara lui Papură Vodă?
Mă îngrozesc și mă înfurie toate acestea, cu atât mai mult cu cât le știu întâmplate prea aproape de acasă și oamenii care le practică au chip, nu sunt niște anonimi oarecare.

Ce-i poate oare lipsi unui om care a condus, administrativ, comunitatea locală timp de ani de zile, care are vilă și mașină și copiii aranjați, cu case sau cu meserii bănoase? Nu știu, doar el singur poate știi pe ce își vinde sufletul într-o lume mică și urâtă, sub rânjeala maimuțească și necioplită a unui Ponta.
Eu tot cred că voi, oamenii din Banat, nu ați uitat de șansa bunicilor și părinților voștri și a voastră implicit la o viață prosperă, trăită frumos și cu demnitate, pe care au distrus-o nenorociții de comuniști. Sper că nu ați uitat încă de primărița olteancă (de acolo erau aduși fanarioții regimului) care v-a dat jos de pe scenă formația plătită deja din banii voștri și v-a trimis acasă, stricând toată pregăteala după tradiție și proferând că le scoate ea bănățenilor ruga din cap! Sper că nu ați uitat cum bunicii noștri au fost deportați în Bărăgan pentru singurul păcat de a fi fost oameni harnici și chibzuiți, respectați în comunitate, adevărați lideri, și cum cei care au scăpat ca prin minune au trebuit să dea șpagă să le fie luate pământurile la colectiv, că altfel statul le scotea și pielea de pe ei prin impozite.
Dacă ați uitat toate astea, este posibil să se întoarcă, în formă nouă. Și nu am să pot decât să vă plâng și poate să încerc să pun bazele unei asociații înapoi în țară, ca să se mai poată protesta și striga până nu ne pun botnița tuturor, de voie, de nevoie.
Cât despre propagandiștii fără scrupule ai lui Ponta, zici că li s-au luat mințile, cine îi va mai vota într-o zonă care nu vrea neocomuniști? Își pun singuri piatra de gât și lor nu am să le plâng de milă.

Vreau să fie clar: dacă oamenii de care am aflat eu făceau propagandă murdară și imorală lui Iohannis, la fel aș fi scris despre ei. Mizeria morală nu se justifică prin apartenența la un grup sau altul, decât în cazul unor extrem de reduse capacități intelectuale.

Bănățeni, depinde și de voi acum dacă vă aruncați valorile și trecutul la groapa comună a istoriei, împreună cu eroii voștri împușcați acum 25 de ani, sau dacă faceți în așa fel încât toate jigodiile politice să se teamă de voi!
Mergeți la vot, înlăturați comunismul, amintiți-vă de voi și de ai voștri.
*Poate îmi veți spune că Ponta nu este comunist, ei nu? Ați fost atent la limbajul lui în prima confruntare cu Iohannis, în care l-a făcut pe acesta moșier? Păi mie mi-a trecut uite-așa prin fața ochilor noaptea aia de Rusalii din 1956 când moșierii Banatului erau deportați în Bărăgan cu ce au putut pune într-o căruță, așa cum am văzut-o din povești. Numai eu am văzut negru atunci?

Nedeclarat comunist, dar priviți-i faptele, minciunile, lipsa de orice scrupul, cât de avid este de putere, și vă puteți convinge și singuri.

Advertisements

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Descoperirea Angliei – Exeter

Noi doi ne-am cunoscut datorită pasiunii pentru fotografie, călătorii și natură. După 5 ani jumate, încă ne leagă aceste pasiuni comune, iar una dintre ele prinde contur ca o investiție de viitor și ca afacere personală. Celelalte două au fost pentru mine sursă de venit în ultimii 2 ani petrecuți în țară, dar din păcate cineva a decis că tot ce este bun acolo trebuie să fie făcut praf, așa că asta s-a și ales. Nu-i nimic, mai există National Geographic și, până ca visul acesta să devină realitate, TripAdvisor.

Acum ne-a trecut perioada de adaptare în UK, în care ne-am cam dat seama cum stă treaba pe aici și cât și unde putem mișca. Avem joburi stabile și pe care ne putem baza, chiar dacă nu sar la mai multe mii de lire cum ne-ar plăcea. Ajungem noi și acolo. La urma urmelor, atâta timp cât ne putem bucura de ceea ce ne dorim, care-i necazul?

Și pentru că putem, am început să dăm deocamdată ture prin Anglia, tot prin sudul nostru cel frumos sau chiar și la nord de Londra, în zona Cambridge, unde avem o prietenă. Fata vine tot din Cluj și este veche amică a lui A., iar eu am avut recent ocazia să o cunosc și sunt de-a dreptul cucerită. Neapărat urmează sesiune de shopping de țoale la Londra, să ne întâlnim undeva la mijloc.

Dar revenind la călătorii și fotografie, anul ăsta undeva în februarie au început să ne încolțească idei în cap mai ceva ca grâul pregătit de Paște. A. s-a documentat timp de câteva luni până să decidă ce minunăție de DSLR să-și cumpere. Am scormonit după câteva deal-uri bune de călătorit prin împrejurimi, și am găsit o ofertă pentru Exeter și una pentru Torquay, ambele de pe Groupon. Tot la Exeter a intrat în bagajul nostru tehnic și Nikonul 610, o sculă care poate stârni invidii printre cunoscători

În prima excursie am stat la vreo 10 minute de oraș, într-o zonă superb rurală. Fingle Glen Golf Hotel face parte dintr-un complex care, după cum îi spune și numele, include un mare teren de golf. Noi nu avem nici o treabă cu sporturile englezești, nici măcar A. cu fotbalul, pe fratele meu trebuie să-l aduc aici și să-l duc într-un tur al stadionului echipei favorite, Chelsea. Golful nu ne-ar displăcea, dar nici nu avem o atracție deosebită spre el. Însă terenul din spatele hotelului poate fi folosit și pentru plimbare, iar asta a fost un bonus. Frumos, îngrijit, până și cu fauna aferentă, câteva ciori într-un pâlc de plopi, deloc deranjante, cu narcise înveselind coloritul, pe marginea cărărilor, cu podețe și bineînțeles o bucată serioasă de deal, ne-a dat ocazia să ne trezim plăcut la viață după un mic dejun cu bacon și toate cele.

M-a amuzat să văd, peste gard, o pășune cu oi și am avut un moment, pentru mine simpatic, de holbare reciprocă, eu și o mioriță de-a lor cu fața și urechile negre, eu cu gura la urechi, ea atentă și cumva severă, dreaptă între cei doi miei care o încadrau, nepăsători. Probabil că săracul animal încerca să-și dea seama dacă prezint vreo amenințare, iar eu mă hlizeam la ea ca un orășean care vede lână umblătoare pentru prima oară în viață.

DSCF5110

 

DSCF5123DSCF5089

 

 

 

 

 

 

 

 

(Fotografii facute cu vechiul Fuji,  @Catalina George si Attila Vigh)

Hotelul în sine de afară nu arată cine știe ce, poate fi chiar scary pentru turiști neobișnuiți cu astfel de complexe. Nici înăuntru nu era lux sau ceva caracter, ceva deosebit în materie de amenajări interioare. Dar era curat, practic, plăcut, și ne-a folosit fix cât trebuia să ne folosească: să dormim două nopți câtă vreme am explorat orașul.

De fapt atracția majoră în materie de cazare ar fi căsuțele de lemn ordonate între clădirea principală și terenul de golf. Am aruncat un ochi pe geam în câteva dintre ele, în martie nu prea era nimeni cazat acolo, dar arătau absolut superb, rustic și totuși elegant, curat, plăcut, mi-ar plăcea să merg acolo cu un grup de prieteni într-o vară.

Am zis de zona superb rurală. Într-adevăr, o dată ce te îndepărtezi de Londra, mergând la sud-vest, șansele să dai de așezări frumoase și tradițional englezești, măcar în arhitectură, presărate printre câmpuri cultivate sau pășuni cu oi, vaci, cai sau chiar porci, cresc exponențial. Pentru cei care nu au nici o treabă, de nici un fel, cu viața la țară, nu o înțeleg și o consideră ceva învechit, bineînțeles că asemenea peisaje și așezări pot să nu le spună nimic, iar înșiruirea de turme și cirezi va părea desprinsă dintr-un abecedar ediția 1965. Însă cei care pot aprecia liniștea, lipsa de agitație, familiaritatea și farmecul simplității vor fi acaparați de un drum Bournemouth-Exeter.

Deși a plouat tot drumul încolo, m-am bucurat de perspectiva deschisă pe câte un vârf de deal asupra văilor și pantelor dimprejur, pătate cu oi ca niște mărgele rupte și împrăștiate pe o catifea verde. Ajungând în zona orașului Bridport am avut ocazia pentru prima oară să admir pe viu casele lor tradiționale din piatră, care pe mine mă duc cu gândul la povești din copilărie. Știu că de fapt nu este tocmai asta, că într-un fel am fascinația construcțiilor din materiale naturale, a arhitecturii moștenite de hăt-hăt milenii, a felului în care oamenii s-au descurcat și au făcut ce se putea mai bun cu ce aveau la dispoziție.

Bine bine, dar orașul? Save the best for last.

În prima seară am ajuns târziu, se întuneca, asta era în martie, după cum am zis. Și cu toate astea am dat un tur de recunoaștere. Am lăsat mașina într-o parcare foarte avantajoasă ca loc și ca preț și am pornit la pas către buricul târgului. Catedrala se vedea în spatele clădirilor, masivă și destul de scundă, cu cele două turnuri ale ei care păreau să fie mai degrabă parte dintr-o fortăreață. Strada pe care înaintam nu promitea foarte mult, câteva charity shop-uri prăfuite, hmmmm, mă gândeam deja că Exeterul ăsta o fi un oraș cam mort, ce naiba? Încă nu-mi făcusem super documentarea pe interneți.

Dar numai ce am ajuns la capătul străzii că perspectiva se schimbase cu totul, în asemenea măsură încât ochii puteau liniștiți să înceapă să mi se rostogolească în gură a uimire. La dreapta noastră se deschidea zona de shopping a orașului și de-a lungul următoarelor zile am avut ocazia să admirăm cel mai bine pus la punct proiect urbanistic din câte am văzut eu până acum. Iubesc Clujul cu arterele lui larg deschise circulației, dar și luminii, în zona centrală și cu străduțele contrastând pe margini. Însă Exeterul face parte din altă categorie. Seara, înapoi la hotel, am și căutat și am găsit informații despre proiectul de amenajare.

Ce am putut constata este că pe ceea ce englezii numesc ”high street” și românii… hmmm… bulevardul principal? (nu prea avem noi un asemenea termen) arhitectura istorică și cea nouă, modernă, stăteau atât de firesc una lângă alta încât nu poți decât să admiri rezultatul. Hăt în capătul celălalt tronează un John Lewis de sticlă și metal, pe o parte și pe alta găsești un Next, Dorothy Perkins, apoi dacă pornești pe străduțele laterale descoperi și o zonă acoperită cu cupolă între clădiri, să facă shoppingul mai plăcut atunci când plouă. Dar totul, absolut totul este integrat în peisajul urban, nimic nu pare să facă notă discordantă. Voi lăsa și fotografiile să vă convingă.

 

DSCF5651

DSCF5339

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DSCF5453

 

(Centrul Exeterului, @Attila Vigh)

 

DSCF5367

DSCF5356

 

 

 

 

 

 

 

 

DSCF5440

(Zidul, catedrala si ruinele Alms House si ale capelei St. Catherine, @Attila Vigh)

Tot pe străduțele laterale dai și de vestigii istorice cum ar fi vechea capelă St. Catherine și Alms House (casă de ajutor și refugiu pentru săraci) sau vechiul zid care înconjura această prosperă cetate, fără să fie nevoie vreodată cu adevărat să apere ceva, deoarece Exeterul în calitate de centru comercial situat cât de cât în interior nu a fost vreodată sub reală amenințare de a fi atacat de cineva  (după romani, care au ajuns până aici, limita lor de expansiune în vest). Toate sunt superb conservate, ca să nu mai zic de vechiul Guildhall, a doua clădire istorică din oraș ca importanță, după catedrală, care a servit, conform surselor de pe internet, drept judecătorie, închisoare, arhivă, precum și primărie, concentrând astfel puterea civică în contrabalans cu cea bisericească.

Acum, complexul de clădiri care cuprinde Guildhallul istoric este și centru comercial și în curtea interioară se găsește până și o biserică.

De fapt, acesta este Exeterul: la fiecare colț descoperi o altă priveliște capabilă să te acapareze, să te atragă, să te îmbie să o descoperi, este un oraș care seduce, care te plimbă prin cotloanele și cuferele lui ca printr-un budoar, dar totodată ca printr-un atelier de creație personală. Pornești pe o foarte îngustă străduță laterală și te găsești sub streșinile unui vechi pub, apoi ajungi în piața unde catedrala tronează cu forță matriarhală, în jurul ei se aliniază clădiri care își etalează vechimea, apoi te întorci pe bulevard și descoperi un perete care la un moment dat începuse să se scorojească și cineva s-a gândit să facă o imagine din scorojeală. Iar pe principala arteră perpendiculară clădirea Royal Albert Museum te primește să vizitezi gratuit expozițiile, ceva mai încolo descoperi un parc pe care noi din păcate nu am mai avut timp să-l străbatem, și îndreptându-te către Universitate ajungi într-o intersecție cu un foarte frumos decorat turn cu ceas, unde ne-am înfruptat cu mâncare turcească exact ca la mamele din Istanbulului acasă.

Luând prânzul la turci în cafenea am stat cu ochii în soare frumos până au început să curgă râuri-râuri de tineri în ambele direcții, unii probabil venind de la cursuri, alții mergând la cursuri. Pe mine una m-a bucurat și priveliștea asta, am rămas eu cu mare dragoste pentru mediul universitar, pentru învățământ, o să râdeți dacă vă spun că mă visez în mod constant din nou la școală (culmea, de cele mai multe ori ca elevă/studentă).

 

DSCF5185

DSCF5207

 

 

 

 

 

 

DSCF5255

(Pe chei si pe podul suspendat, @Catalina George si Attila Vigh)

Am scris deja trei pagini și încă nu am ajuns să vorbesc de cheiul râului Exe, iarăși superb amenajat, unde merită să ieși în după-amiezile însorite, să te plimbi prin fața clădirilor istorice și a magazinelor de suveniruri, să te așezi și să te uiți la lebedele care sigur vor veni să cerșească mâncare, să treci podul suspendat și să-l simți cum îți vibrează sub tălpi.

Orașul ăsta a fost cea mai frumoasă descoperire de când am venit în UK, și asta în ciuda faptului că între timp am văzut și Cambridge, mai mult pe repede înainte. Am găsit aici acel amestec perfect de istorie și contemporaneitate, de întortocheli medievale și minimalism modern, încât nu putea decât să-mi rămână la suflet. 

DSCF5566

 

(Artă urbană din scorojeală, @Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Ia mai lăsați-mă cu mândria voastră națională!

A venit și vara în Anglia, în sfârșit, iar țara asta e atât de frumoasă în zilele însorite, de nici nu-ți mai vine să faci altceva decât să te plimbi pe câte o faleză, într-o pădure de-asta molcomă și îmblânzită de-a lor, sau pe un chei cu multe bărci acostate la mal.
Dacă tot a venit vara în Anglia, și dacă tot am un job nou, și dacă tot mă pregătesc de concediu în țară (a mea de acasă) în curând, oare de ce să nu se încingă spiritele din nou pe interneți cu ceva foarte actual? Foarte actual și vechi de când durerea mea, România.

simona halep

Simona Halep a jucat, se pare, magnific în turneul de la Roland Garros, clasificându-se a treia în lume, după ce a pierdut în fața Mariei Sharapova. Cei care au văzut meciurile ei au numai cuvinte de laudă, povestesc cum au urmărit totul cu inima sărindu-le din piept o dată cu fiecare minge decisivă, cum Simona a jucat ”grandios”, ”incitant”, ”tulburător” și ”catarctic”, și a pierdut frumos. Eu îi cred, pentru că nu am urmărit meciurile, din câteva motive: nu am televizor de vreo 8 ani și nu mă prea uit la sport. Singurele sporturi pe care le pot urmări pe ecran sunt patinajul artistic și echitația (obstacole, nu curse).
Nu mă pricep la tenis, nu am gustul de a urmări sport la tv, dacă mi s-ar oferi ocazia să urmăresc live probabil aș accepta, doar pentru experiența în sine.

Dar în valul Halep care a trecut ca un mic tsunami pentru întreaga românitate am prins și eu ceva care m-a atins. Am găsit textul lui Andrei Vulpescu, Nai’gh’Ba de la Da Hood, un tip inteligent, ușor caustic, nu foarte cinic, un hip hoper calm, controlat, mai degrabă cuminte decât supărat. Nu știu dacă el se va regăsi în descrierea asta, dar așa l-am cunoscut eu la FânFest prin 2007, unde eram cu Ovia Herbert. Am stat într-o dimineață cu el la masă în tabăra invitaților, ne-am luat micul dejun într-o atmosferă umedă, posacă, de zi rece și cu ploaie la munte, am fumat și am vorbit despre câteva lucruri, printre care frontul comun de protest pe care ne aflam. Când am revenit în București i-am luat un interviu pentru pagina ”Pe val” a suplimentului de cultură al ziarului Cotidianul, un proiect excelent, dar pe care nu au vrut să-l finanțeze suficient, și a murit prematur. Pagina asta de interviu trebuia să aducă nume calde, tinere, de pe scena artistică, fie din muzică, literatură, sau arte vizuale.

Povestesc astea pentru că înjurătorii ultragiați ai lui Andrei, după articolul său Nu-ți mulțumesc, Simona Halep!, folosesc toată artileria grea a mahalalei internautice românești: omul e fie frustrat sexual, fie invidios, fie și-a făcut doar rating pe spatele tenismenei, fie denigrează (wtf??!!!) o valoare românească, etc etc etc. Mai s-a trezit și un ex-fan, cică, să spună că l-a avut ca model pe Naigh’ba, dar acum gata, s-a terminat, nu mai poate fi nimic între ei, fanul pleacă cu inima zdrobită.
După cum spune chiar în primul rând al postării, Andrei e conștient de risc, și-l asumă chiar. Probabil că mesajul pe care a avut să-l transmită a meritat riscul. Eu zic că a meritat, și uitați de ce.

Am crescut într-o Românie unde ni s-au împănat capetele cu faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, strămoși care, culmea, așa viteji și grozavi cum au fost ei, n-au reușit niciodată să fie suverani. Teritoriul pe care azi îl numim România nu a avut niciodată unitate, și să o lăsăm mai moale cu Burebista și istoria comunistă.
Întreaga mea copilărie am fost cititoare pasionată de ”Cutezătorii” și de cărți de-alea mari cu povestiri istorice cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare și alți iluștrii domnitori români (sic!). Nu zic, unii dintre ei au fost cu adevărat remarcabili. Vlad Țepeș, cel mult plâns și invocat astăzi, era fără doar și poate un sadic, explicabil, ținând cont de istoricul vieții sale. Toate poveștile astea cu care am crescut și în care cumva credeam s-au dovedit a fi, în bună parte, pompozități comuniste. O populație care împărțea aceeași limbă (mai mult sau mai puțin), același fond cultural, aceleași zbateri istorice, a avut câțiva conducători care au reușit să se opună dominației străine. Wow, ungurii, austriecii și rușii trebuie că se simt undeva pe niște mega-piedestaluri comparativ cu aceste mari realizări.  

Îmi mai aduc aminte de toată parada de calități atribuite românilor de regimul comunist, un nou popor ales sub soare, nu alta! Și harnici, și dedicați, pasionați, plini de entuziast, optimiști, loiali, veseli, primitori și iubitori de tradiție și cultură, oricând gata să-și pună viața pentru semenii lor și pentru patrie. Și toate astea ni se băgau în căpșoarele noastre de pionieri, cu atât mai mult celor care aveam ceva talent la scris și eram pregătiți asiduu de profesoarele de română să putem scrie la olimpiade povești despre patriotism și frumusețile țării, încât contradicția flagrantă cu realitatea nu avea cum să nu ne otrăvească.
În realitate, părinții, unchii și mătușile, vecinii noștri și părinții colegilor noștri de la școală furau cu toții de la serviciu și se ascundeau, că nu se știe cine te putea da în gât și ajungeai exemplu negativ. Așa a fost de prin anii 50, când oameni ca străbunicul, scăpați de la deportare, mai făceau câte o lună, două de pușcărie pentru o plasă de porumb luată din avutul CAP-ului ca să ducă acasă la păsări, și asta pentru că nu au acceptat ofertele făcute de a se alătura regimului. Restul CAP-iștilor furau fără probleme. Bine, alții au sfârșit și mai rău, dacă știu bine o rudă de-a lui Alex Potcoavă, amic și coleg scriitor din Timișoara, a plecat la Craiova să i se ofere post în sistemul comunist și s-a întors cu o gaură în cap.

Nu am scris o singură poezie/pagină dedicată conducătorului ilustru. Ca fată, nepoată și strănepoată de preot în Banat, o regiune întotdeauna periculoasă pentru regimul comunist, nu mă atingeau deloc căcaturile propagandistice de la tv, din școli, de pe toate fațadele. Știam că totul e minciună, știam bancuri cu Ceaușescu spuse la lumina lumânării când luau curentul, în perioada de economie, știam că mama, la fel ca majoritatea femeilor din sat, născocea metode ingenioase ca să ducă lenjerie și alte mărfuri căutate la sârbi, să le treacă ilegal granița, și să ne aducă ciocolată, Eurocrem, Cipiripi, caramele, muzică și blugi. Ascultam Europa Liberă cu bunicul la un radio vechi în bucătărie și ne întrebam dacă Securitatea ne ascultă prin gaura de aerisire din cămară.
Și totuși nu știam. Am crezut toate poveștile despre o istorie care nu e a noastră, toate născocirile cu poporul român cel care excelează la toate, minunea lumii, cei mai buni între cei mai buni. Asta am crezut și mi-a otrăvit sufletul. Cum să cazi din asta la ”românul e hoț”, spus cu necaz în anii 90 la o vorbă după slujba de duminică, în curtea bisericii? Tata obișnuia să atragă atenția oamenilor că ”te rog frumos, nea Vasile, și eu sunt român și nu sunt hoț”. Bineînțeles, veșnica, jalnica și ipocrita scuză ”persoanele de față se exclud”.

Am fost printre cei care credeam că vom putea schimba țara, pentru că am luat toate examenele pe merit, pentru că am avut cea mai mare notă de intrare la facultate și am încheiat prima din an, rămânând cu cea mai mare medie pe fiecare dintre cei patru ani de studiu. Asta mă gândeam că fac când am participat la studiile culturale ale Fundației ”A Treia Europă”, când am lucrat ca profesoară în liceu și încercam să-i fac pe puști să gândescă, să înțeleagă și să accepte că, fără să-și dezvolte mintea, toată șmecheria și descurcăreala din lume sunt nimic murdar și măturat sub preș. Am zis că eu nu voi pleca niciodată din țara aia.

Apoi am ajuns în UK. Am ales să venim aici pentru că nu mai credem într-o posibilitate de a face ceva, pentru noi sau pentru alții, stând în România cea care există doar printr-o minune geopolitică. Poate de aici reușim chiar să facem ceva, și ca dovadă eu una acum știu clar ce urăsc și ce iubesc la ceea ce am lăsat în urmă, m-am putut desprinde cumva de povestea românească, iubesc România ca moștenire culturală și urăsc România ca entitate socio-politică azi.
Aici am putut vedea, cu ochii mei, că tehnicile de manipulare sunt aceleași, că acel capitalism, opusul comunismului, nu este decât o altă mână a aceleiași puteri, că democrația este un fel de a încerca să-i împaci (prostești) pe cât mai mulți, în timp ce tu îți vezi de ale tale sau de fapt n-ai nici mai vagă idee ce dracu faci acolo unde cică ar trebui să fii leader. Urmărind de peste un an presa englească, cu nopți pierdute grămadă și cu taste tocite pe interneți, am văzut cum omul de rând, frustrat și prea comod să facă ceva pentru el însuși, se aruncă în brațele primul oportunist politic de cea mai joasă speță care promite că-l va scăpa de bau-bau (românii, bulgarii, imigranții în general, și bineînțeles că vorbesc de Farage și UKIP).

 

658x0_viteazul

  Și așa, după toate astea, am ajuns să cred că noțiunea de nație și cele derivate din ea, naționalism, mândrie națională, sunt niște chestiuni induse, care să ne facă mai proști, mai manipulabili, mai ușor de ținut în lesă, să ne facă masă de manevră pentru orice li se va năzări lor. Uitați-vă la succesul tuturor partidelor de extremă dreapta din Europa, TOATE NAȚIONALISTE. Vedeți ce promovează ei: MÂNDRIA NAȚIONALĂ. Acea mândrie națională de a face parte dintr-un popor special, care uite ce vârfuri dă, și toți ceilalți merită ce-i mai bun pe lumea asta, doar pentru că au părul și ochii de aceeași culoare cu Simona Halep, că vorbesc aceeași limbă și că în pașapoartele lor scrie România.
Da, ca un om iluzionat și deziluzionat de atâtea ori cu naționalismul ăsta gol de tinichea, copil care scriam despre sentimentele patriotice și eroismul unui popor care a înfruntat hoarde și hoarde de dușmani (”dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea” – hai că ați auzit și voi versurile astea prin piețe, măcar), tânăr pregătit să pună umărul la saltul pe care țara lui avea să-l facă înainte, acum, acum, mai puțin, of, poate la anul, îmi vine să spun tuturor așa, lipsit de orice reținere și eleganță, cam ce să facă ei cu mândria aia a lor națională.
Ce? Ștreang, aia să-și facă, să poată muri mândri, liniștiți și împăcați. Poate ajung și ei în raiul românilor de pretutindeni, prezidat de sfânta adunare a conducătorilor iluștrii: Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (”eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” – se aude, da? nu MÂNDRIA NAȚIONALĂ), și, de ce nu, Vodă Împușcatu, că a făcut locuințe și a dat de muncă și biletele la mare la oameni.

Așa că să nu mai aud pe nimeni cu spoiala asta de mândrie națională atâta timp cât, ca nație, suntem nimeni, un popor adunat de pe drumuri, care s-a agregat și a fost capabil cu adevărat de ceva doar sub conducere străină. Să nu uitați că niște capete încoronate germane au făcut pentru țara aia mai mult decât toți conducătorii voștri locali laolaltă.
Până nu văd că vă lucrați voi pământurile, și nu americanii sau italienii care v-au cumpărat jumătate de terenuri agrare, până nu văd că vă mai scuturați de taxele care vi se îndeasă pe gât mai rău decât unei prostituate la un gang-bang, până nu văd că stațiunile românești sunt repuse în circuitul turistic internațional și începeți să scoateți țara din rahat cu veniturile aduse de turiștii străini (da, da, se poate, la ce resurse naturale și balneare avem, fir-ar ea să fie a naibii de treabă!), până atunci să mă lăsați cu mândria voastră națională.
Simona Halep a jucat bine, e tânără, poate ajunge numărul unu în lume. Voi între timp încercați să faceți și altceva decât ce face neamul ăla de când este el, nesigur, supus, oportunist, prietenos și gata să bată oricând în retragere.

Între timp, eu fac ceea ce fac eu mai bine: scriu, critic, supăr, stârnesc ceva ape, încerc să mișc ceva prin instrumentele cu care pot eu opera. Dacă fiecare își face treaba sa, vom ajunge undeva, poate altundeva decât în raiul românilor de pretutindeni.
Sau poate e nevoie ca întreaga lume să se schimbe înainte ca România să ajungă să însemne ceva. Dar, despre asta, altă dată.

 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

1 Comment

Hotel Europa Centrală

 grand-budapest-hotel2

Cu ceva săptămâni în urmă planificam o ieșire la film. Al meu, deși e mare amator de filme și seriale, preferă să le vadă acasă, ca ursul în propriul bârlog (mrrrr! – a se introduce mârâit de felină). Eu mor
după cinematografe, întreaga experiență de a te deplasa ca să vezi filmul, împreună cu o masă de alți oameni care se pregătesc, cumpără bilete, se instalează în scaune și îl urmăresc pe același ecran pentru mine e cumva sacră. Poate că vine de la faptul că, prin copilărie și adolescență, filmele de duminică seara (indiene, chinezești sau românești) de la Căminul Cultural din comună erau pe lista obligatorie. Poate datorită faptului că bunicul mă ducea întotdeauna la cinematograf, dar unde NU mă ducea bunicul.

Revenind în trecutul apropiat, de ceva vreme vreau să văd ”12 years a slave”. Până și verii mei englezi, Maggie și Kev, mi l-au recomandat, chiar dacă el unul nu este mare iubitor de Hollywood, iar asta înseamnă ceva. Doar că Meggs a spus că e foarte intens și al meu chiar nu avea nici un chef de chestii deprimante, așa că a trebuit să ma adaptez. Nu de alta, dar nu-mi place să merg de una singură, iar toți ceilalți cunoscuți sau prieteni l-au cam văzut.
Toată experiența cu mersul la cinema își cam pierde farmecul dacă nu au cu cine să râzi, să ieși la o plimbare după, să comentezi și să dezbați la ieșirea din sală.

În locul filmului greu și deprimant, am găsit ”The Grand Budapest Hotel”. De regizor n-aveam habar, dar știam actorul, Ralph Fiennes, care a făcut aici un rol grozav, prezența lui de fapt este chiar condimentul-cheie în reușita filmului. Pe de altă parte, vorbim despre un film de regizor, dar sunt cumva suspicioasă la adresa lui Wes Anderson, probabil și pentru că, deocamdată, nu-l prea cunosc. Poate voi remedia.
Văzând trailerul, deja am avut senzația aceea clară că da, merită, că a prins ceva din teritoriul meu, Europa mea Centrală atât de dragă, de suprarealistă și de tragică într-un mod de-a dreptul umoristic, încât am zis că ar trebui să-i mulțumesc lui A. că nu a vrut deprimăciuni, ceea ce am și făcut, la ieșire. În timpul filmului nu am avut cum să-i mulțumesc discret la ureche, pentru că am ajuns târziu (ne-am moșmondit cu parcarea sau ceva de genul) și între noi stătea un cuplu care nu a avut bunăvoința să se așeze un scaun mai la dreapta sau mai la stânga, oricum nu ar fi contat, ci a trebui să stăm separați unul de altul.

Mă miră în continuare (și rămân suspicioasă) că un american, născut, crescut și educat în Texas, a putut să pună pe peliculă o asemenea poveste despre Europa Centrală. Producția lui are un personaj care e sufletul întregului film, pe domnul Gustave, cu micul Zero drept sidekick, și într-un fel este vorba și despre devenirea celui de-al doilea personaj. Are acțiune sprintenă, de fapt de-a dreptul nebunească, are un umor despre care aș spune că iarăși că este tivit exact pe sufletul central european, are un fundal istoric foarte inspirat luat în derâdere, ca un ultim panaceu împotriva ororilor (războaie, nazism, lumi și vise spulberate). Filmul nu spune cu adevărat povestea unui sau a două personaje, nici evoluția unei situații, ci adoptă suflul unei zone culturale din care mă hrănesc și eu: Europa Centrală (cu riscul de a mă repeta, ceea ce probabil nu mă voi feri să fac).

Trebuie să recunosc că documentându-mă puțin despre, doar nu mă duc la cinema fără să am un mic habar la ce merg, mi-a sărit în ochi că ”The Grand Budapest Hotel” e inspirat de scrierile lui Stefan Zweig. I-am citit ”Suflete zbuciumate” prin liceu, o cumpărasem parcă de la vechea libărie aflată în clădirea de lângă magazinul Bega. Pe atunci îmi dădeam alocația pe cărți și casete audio. Nu sunt însă o foarte bună cunoscătoare de Zweig, așa că trebuie să-l cred pe cuvânt pe domnul Wes.
Bănuiala mea acută este că s-a inspirat și de la alții, Kusturica, Jiri Menzel, și o voi susține cu argumente.

Ce are filmul lui Anderson? Umor, de cea mai bună calitate, cu o interpretare de zile mari a lui Ralph Fiennes, umor care merge de la naivitate la întunecimea hazului greu de necaz.
Are un ritm de te înnebunește, are o poveste-cadru, unde lucrurile nu mai sunt așa roz, de fapt sunt exact așa cum le găsești și pe la noi prin turism: o glorie trecută,  în descompunere atât de lentă și de prăfuită, încât ai impresia că aici nici măcar sfârșitul lumii nu ar mai putea ajunge vreodată.
Are un decor foarte foarte foarte a la Mitteleurope, am recunoscut căzile acelea pentru băi termale de centru balnear de parcă le-aș mai fi văzut la Herculane sau Borsec sau Tușnad. Am recunoscut străduțele pe care merge omul rău (asasinul la îndemâna unui fiu răzbunător de contesă decedată) cu motocicleta de parcă ar fi fost undeva prin Cluj, Sibiu sau Brașov.
Am recunoscut tradiția meșterilor cofetari cum doar în vechiul imperiu Austro-Ungar mai găseai, și respectul tuturor pentru măiestria produselor. Nici măcar gardianul închisorii nu are inima să ciopârțească frumusețe de prăjituri trimise maestrului Gustav de către cofetarul din orășel, al cărui renume rupe granițele și impune respect în toate straturile sociale.
Am recunoscut starea lucrurilor, cum astăzi pleci cu trenul dintr-un orășel în altul și pe drum ești oprit de cine știe ce trupe armate, că de dimineață s-a impus un nou regim, un nou partid, un nou set de reguli. Că dacă astăzi te salvează faptul că până și șeful Poliției din regiune îți cunoaște numele, mâine, în exact aceeași situație, nu te mai ajută nimic. Că ”his world was long gone even before he died” (citat aproximativ). Nu vă sună deloc familiar? Ia gândiți-vă, câte lumi au murit chiar lângă noi, chiar în jurul nostru, chiar în noi de când ne-am născut și până acum? Da, cu voi vorbesc, românilor! (maghiarilor, sârbilor, nemților, și toți ceilalți care împărțim același spațiu cultural, de la rădăcină)

Ce n-am găsit? Oricât de bine a reușit să prindă Wes Anderson, ca regizor și scenarist, umorul, suprarealismul și absurdul istoric al unui spațiu cultural, că o fi fost inspirat de Kusturica (vezi scenele din închisoare, sau fuga lui Gustave și a lui Zero prin munți, sau momentul în care sunt încolțiți în hotelul ocupat deja de naziști) sau de Jiri Menzel (vezi întreaga poveste, la dracu!), i-a scăpat printre degete un ingredient greu de mimat: melancolia. Probabil că ar fi extrem de dificil pentru un american get-beget să găsească resursele acelui tip de melancolie care a devenit o haină purtată pe dinăuntru acolo unde nimic din ce s-a visat vreodată nu s-a împlinit cu adevărat. Cum să înțeleagă, oare, că acea eleganță decadentă, acea poftă de viață, acea veselie explozivă se hrănesc din proiecte și așteptări întotdeauna înșelate? Visul american și visul fantomatic al celor din Europa Centrală, două specii cu totul diferite.
Iar Jiri Menzel, iubitul meu Menzel a făcut ”I Served the King of England”, povestea unui chelner într-un orășel ceh, care ajunge în cele din urmă proprietar de hotel… doar ca să aibă ce-i confisca noul regim comunist. Adevărat, ambele filme sunt inspirate de operele unor scriitori, în cazul lui Menzel vorbim de Bohumil Hrabal. Dar regizorul ceh lucrează cu finețea celui care cunoaște sufletul locului, celui care simte sub propria piele înmormântarea veselă care se repetă la nesfârșit pe ritm de vals vienez. Uitați-vă doar la scena cu oglinzile în care se privește Dite cel bătrân, uitați-vă la finalul care vorbește nu despre resemnare, ci despre renunțare și acceptare, două lucruri mai degrabă de inspirație orientală. Ei, ce zic eu, uitați-vă la ”I Served the King of England”, se găsea într-o vreme în întregime pe Youtube, cu subtitrare, eu l-am văzut pe TVR.
Ca mostră rapidă, încarc eu trailerele ambelor filme.

Trebuie să spun că m-am chinuit să găsesc un trailer pentru filmul lui Anderson care chiar să spună ceva. Cel oficial e de toată jena, face doar paradă de marele cast, da, to die for, nume ca Edward Norton și Adrien Brody și Willem Defoe.
Trailerul al doilea m-a făcut să plâng și să râd în același timp. O fi doar o chestiune de gust și de afinitate? 

Mă bucur mult că am văzut ”The Grand Budapest Hotel”, pentru că e un film bun, pentru că are acel umor care te ajută să mergi mai departe și să iubești viața în continuare, pentru că are absurdul cunoscut, pentru că mă face să mă mândresc cumva că-l înțeleg mai bine decât britanicii cu care l-am văzut în sala de cinema. Dar, mai mult decât orice alt motiv, mă bucur pentru că un film făcut de un american spune ceva lumii (mă rog, celor care pot vedea mai multe decât ce li se pune pe tavă) despre locurile pe care le iubesc, despre moștenirea pe care o port și eu cu mine. Filmul acesta rulează în cinematografe și aduce în prim plan Europa cea uitată, o lume care a murit înaintea oamenilor care o trăiesc și oiubesc. Dar a murit cu hohote de râs până la lacrimi, cu o aură și cu o absurditate care trebuie ținute minte.

 

 

, , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

Cât poți cuprinde

DSCF0495

Am fost iarăși acasă, în Banat. Printr-o îmbinare de împrejurări, am ratat vizita de Paște, așa cum îmi doream inițial, ca să pot merge la slujba de Înviere, să fiu în Duminica Învierii acasă, în biserica unde slujește tatăl meu. Alți colegi și-au luat, din nou, aceiași colegi, concediu și anul acesta de Paște. Nu e vorba despre englezi, că ei sărbătoresc (și nu prea

 sărbătoresc) în rând cu lumea catolică. Imediat ce am aflat am intrat pe net și mi-am rezervat bilete de avion pentru sfârșitul lui mai.

Ratând Paștele, am ratat și vremea aceea superbă, vara prematură, când mi-aș fi putut întinde pielea la soare, să câștig o nuanță mai potrivită cu sezonul cald, în locul galantarului de brânzeturi pe care-l reprezint cu succes. N-am avut ocazia să asist la construirea cuibului pentru iepuraș, să merg în procesiune prin sat, cântând ”Hristos a înviat” și nici să particip la slujbele din Săptămâna Patimilor.

În afară de asta, n-am pierdut nimic.

DSCF1256

Anul trecut am fost în țară în concediul din septembrie, când am prins ruga din Banat în comuna părinților, iar înainte de asta, la începutul lui decembrie 2011. Fiecare dintre vizitele astea a avut altă nuanță, în fiecare dintre cele trei ocazii m-am apropiat de rădăcini în alt fel, cu altă parte a mea. Și nu e deloc exagerat să spun că, cu cât mă îndepărtez mai mult de rădăcini, cu atât mă apropii de ele mai mult. Exact ca un copac. Cu cât îi sporește mai mult coroana, cu atât mai importante sunt acele încrengături ascunse, care-l țin ancorat în pământ, care-l hrănesc și-i dau punctul de sprijin, de plecare, de înălțare.

 

Am regăsit Banatul mai proaspăt ca oricând în ultimii ani. Probabil că el e cam la fel, cu excepția silozurilor ridicate de străinii care au cumpărat pământurile de la șes, am înțeles că majoritatea ar fi ale americanilor, cei ce dețin și vechiul Comtim. Au mai dispărut sau au mai apărut elemente în peisaj, cum ar fi plopii tăiați de pe șoseaua care duce spre Birda, venind dinspre Timișoara, sau pensiunile crescute din piatră seacă, aș putea zice, în Bocșa. De ce din piatră seacă? Din ce altceva, când fostul combinat arată ca un craniu fără mormânt, complet descârnat și lăsat să se subțieze și mai tare în ploaie?

Ironia face ca destule pensiuni să fi fost ridicate chiar în fața halelor care dau impresia că stau să cadă.

 

După doi ani în UK, blândețea șesului bănățean, întindere de un verde vesel, cuminte, din loc în loc pătat de pâlcuri de copaci sau chiar îmbrăcat într-un colț de pădure, mi-a făcut bine. Aici ochiul nu prea cunoaște opreliști, până și în localități dispunerea caselor oferă perspectivă, protejând în același timp intimitatea a ceea ce se află dincolo de gardurile ce nu expun prea mult vederii. În schimb, o dată aflat pe stradă, zidurile nu te agresează, spațiile verzi din fața clădirilor te lasă să te plimbi liniștit, fără să îți înghesuiească privirea între colțuri și umbre. Pe șosele poți depăși fără probleme, de cele mai multe ori vezi până hăt departe. Dacă vremea e frumoasă, însorită, senină, apare la orizont, înspre sud-vest, linia munților, întunecată și curbată ca o spinare de bivol întins să-și facă siesta.

La un moment dat cred că postasem pe blogul vechi un text de-al lui Ion Monoran despre ”Banat, Brabant românesc”. În cele 9 zile petrecute acolo cred că l-am înțeles/simțit mai bine decât oricând. Asta s-a văzut și din afară, pentru că albumul meu cu fotografii făcute pe acasă, la ai mei, se pare că a atras cei mai mulți privitori acolo unde l-am postat.

 DSCF0490

Banatul pe care-l cunosc eu are de toate. S-ar putea spune că n-are nimic radical, că e prea cuminte, prea așezat, că prea sunt toate dozate și nimic nu excelează. Criticii cei mai aspri ai zonei mele natale așa ar zice. Eu însămi am plecat de acolo pentru că am vrut mai mult, întâi în State pentru un an, apoi în București pentru cinci și acum în UK, for God knows how long.

Totuși, rădăcinile mele se simt foarte bine în solul bănățean, pe care dansurile bunicilor mei sunt încă jucate de tineri care poartă același costum popular, cu mândrie, că bănățanu-i mândru. Prăjiturile mamei sunt neegalate, chiar dacă am, în orașul unde locuiesc, o cofetărie unde mi-am făcut ritual să merg. Timișoara mi-e la fel de dragă, arhitectura austro-ungară rămâne la fel de impetuoasă și pătrunsă de propria importanță, fără să-ți dea peste ochi cu asta. Am găsit orașul năpădit de vegetație frumos îngrijită și de trandafiri, de o adunare înnebunitoare de trandafiri. În viața vieților mele n-am văzut atâția trandafiri, chiar dacă am crescut, pentru o bună parte, și în ”orașul florilor”, și nu doar în Timișoara am dat de ei la tot pasul, ci inclusiv în Deta și în Caransebeș.

 

Banatul montan stă în aceeași paragină, dar are aceeași oameni mândri, care păstrează ce-i al lor chiar dacă vremurile par să-i fi uitat. Pădurea din zona Reșiței, deloc aspră, are o dulceață a ei aparte, îmbrăcând peisajul într-o umbră răcoroasă și primitoare. Dar despre ocazia cu care am fost acolo am să vorbesc altă dată.  Urmează mai multe și despre Timișoara.

Cine nu înțelege de ce ”Banatu-i fruncea”, poate să sară cu arțag, cu ironii și înjurături și tot felul de exemple supărate, despre eu știu întâmplări înfiorătoare, cum ar fi niște unii care se băteau sau un grup de fuste colorate care făcea mizerie pe stradă. Mizerii și porcării se întâmplă oriunde. Suflul unei regiuni nu-l simți însă așa, băgându-ți nasul în cele mai infecte pivnițe și scărmănând în haznale, ca să rânjești apoi cu rahat sub unghii și pe gingii. Dacă vrei să cunoști un spațiu și un timp caști bine ochii, nu prea tare că s-ar putea să-ți provoci singur vedenii, dar suficient cât să cuprinzi ce e de cuprins. Apoi te dai câțiva pași înapoi, pentru perspectivă. Și, după ce ai cântărit detaliile, încerci să cuprinzi întregul cadru. De obicei, asta nu se poate face când ai venit cu lecția gata știută de acasă.

Respect Banatul în care am crescut, cu atât mai mult cu cât îi simt suflul în propria mea respirație, îi înțeleg istoria și nu aștept să facă nimic pentru mine. 

, , , , , , , , , , , ,

4 Comments

%d bloggers like this: