Archive for category Memories

Despre umbre și ancore

DSCF0585

După patru ani de Anglia, am petrecut Paștele pentru prima oară acasă la părinți. Deși am venit în vizită o dată sau chiar de două ori în fiecare an, au fost primele sărbători creștine pentru care am reușit să fiu aici, din varii motive, pe care nu le voi discuta acum.
Nu s-au întâmplat foarte multe de când sunt la ai mei, nu în exterior, lucrurile au avut curgerea firească acestor zile, dar s-a întâmplat câte ceva în mine. Nimic spectaculos, nici o revelație zguduitoare, nici un extaz sau vreun cataclism interior despre care să pot spune că a schimbat lumea, nici măcar pe cea interioară. Sunt doar detalii care compun fundalul poveștii acestui ”acasă”, pe care îl privesc văzând cum s-a schimbat, încet, dar sigur, când cu hopuri, când într-un flux venit de la sine.

Mă uit la frații mei cei mici (aflați în asistență maternală) și îi văd cum cresc, poate altfel decât ne-am închipuit, sunt aproape adolescenți, la vârsta de 12 ani. Unul dintre ei pare mai deschis spre lumea din-afară, de dincolo de confortul a ceea ce cunoaște deja, celălalt, dimpotrivă, pare atât de ancorat în stabilitatea obișnuinței încât îmi amintește de omul tradițional, ale cărui vise nu s-au întins niciodată mai departe de marginile propriului teritoriu.

Mă uit la bunicile mele. Au amândouă peste 80 de ani, una dintre ele a suferit un accident anul trecut, a fost operată, a avut parte de complicații, iar acum este foarte slăbită. Poate părea cel puțin stranie asociația, și nu o fac fără o oarecare tristețe, dar seamănă cumva cu goblinii din cărțile lui Terry Pratchett: o fărâmă de ființă, cu degetele lungi și subțiri, trasă la față, adusă de spate, articulând cu greu cuvintele și zâmbind abia schițat pe sub ochii măriți pe un chip scobit. Bunicii mele Georgina am încercat să-i ascund părerea de rău să o văd așa, nu ar ajuta. I-am tăiat ciocolata bucățele, i-am arătat fotografiile făcute la Berlin, unde ne-am întâlnit cu verișorul meu C., nepotul ei, am povestit și am înveselit-o cât am putut. Până la urmă, mai greu îi este ei decât mie, și prezența mea trebuie să aducă alinare și bucurie.
Bunica Liubița, cea cu care am crescut, umblă cu două bețe, e o femeie grea și, după mai bine de 30 de ani în care își cară greutatea pe oase din ce în ce mai fragile, se resimte. Totuși, ea se mișcă în continuare, stăm la povești, i-am arătat câteva filmulețe pe interneți să o distrez. Din păcate, preocupările ei, în afară de câteva plăceri mărunte, s-au redus la minimum. Îmi pare rău să văd asta, pentru că știu că mintea bătrânului slăbește lent, dar sigur, o dată ce el își pierde interesul pentru ceea ce se află în jurul lui. Firesc, nu? Viața se subțiază încet, încet, acolo unde nu mai este hrănită.

Părinții mei în schimb sunt bine, i-am găsit energizați, organizați, liniștiți, iar pe fratele meu, maturizat, un tătic bun și iubitor, un bărbat care începe să înțeleagă că schimbarea vine fie că suntem pregătiți sau nu pentru ea, și tot ce putem face este să luăm ce este mai bun din ceea ce ni se întâmplă și să mergem mai departe. Așa îl văd eu acum (mă gândesc că el nu m-ar contrazice prea mult) și îl găsesc mai deschis și mai apropiat de mine decât poate oricând în trecut. Ciudat cum evenimente din viață pe care nu le-am fi putut anticipa ne scutură bine de moț și ne fac să ne uităm mai atenți la ceea ce avem în jur, ceea ce avem aproape, ceea ce avem în noi și cum se leagă (sau nu?) toate între ele.

Văd cum lumea pe care am numit-o atâta vreme ”acasă”, acea lume din care multă vreme am crezut că nu mă voi desprinde niciodată, se schimbă la fel cum o fac și eu. Oare începutul a fost în mine sau realitatea din jur a început ea să devină altceva decât ceea ce cunoșteam, anticipam, credeam? Cine știe, poate că există acea legătură subtilă între relieful interior și peisajele exterioare, poate că realitatea curge și se transformă în același timp dincoace și dincolo de eu, sau poate că într-adevăr dacă nimeni nu ascultă sunetul copacului căzut în pădure el se prăbușește în uitare și nimic nu va percepe căderea lui.

Acasă se simte în continuare ca acasă. Cuibărindu-mă în pat, acea senzație de confort în mirosul așternuturilor pregătite de mama pentru mine, în dormitorul unde cu 35 de ani în urmă ea mă adormea legănându-mă pe genunchi și cântându-mi din Luceafărul pe o melodie împrovizată, unde am zăcut cu pneumonie, febră și respirația îngreunată nu o dată, unde am învățat prima rugăciune de la buna Gina, unde am dormit linișititor, în ciuda unei ușoare crize de astm,  într-o noapte de septembrie dinainte de ruga din Banat, pe la 11 ani, ca să mă trezesc refăcută și pregătită de joacă și de joc în sat a doua zi dimineață, în același dormitor, cu aceeași teracotă de care m-am lipit ierni la rând, m-am simțit același copil și totodată un alt om.
Cu vremea asta frumoasă, de vară, mi-am întins pătura în curte, în iarbă, sub prunul care acum ninge cu petale, am citit, am adormit la soare și m-am trezit invadată de unul dintre cei trei pisici care populează curtea, grădina și terasa pe care și-au revendicat-o drept cartier general. Grădina cu flori a tatei își ridică aceleași zambile, narcise și lalele în căldura aerului de după-amiază. În curtea din spate latră prietenos un cățel care își găsește de joacă cu o găleată de plastic, iar când mă apropii de el se îndepărtează cu coada între picioare și urechele plecate a supunere. Îl cheamă, cum altfel, Rexi.

 

 

DSCF0474

 

DSCF0485

 

Ieri am fost cu băieții la cimitir, la crucea bunicului. Tot satul zăcea adormit, spațiile verzi din fața caselor sunt pline de păpădii, zeci de păpădii, o adevărată invazie. Am dat de o parcelă cu pomișori plantați unul lângă altul, toți în floare. Câteva case noi au fost ridicate acolo unde de ani buni zăcea o ruină părăsită. Pe de altă parte, acolo unde locuia cu ani în urmă, în adolecența noastră, bunica unuia dintre prieteni acum au rămas câteva ziduri gata să cadă, o ușă de la intrare și ea dărăpănată și într-o rână, plus o grămadă de lăstari crescuți ca o pădurice în jur. Băiatul obișnuia într-o vreme să doarmă acolo, știam fereastra dormitorului, care dădea la stradă, așa că într-o noapte de vară în care nu aveam ocupație, eu, fratele meu și încă doi prieteni am luat niște sprayuri de vopsea de mașină rămase prin curte și ne-am gândit să-i facem o farsă: i-am pictat geamul cu niște graffitti fără sens, niște mâzgăleli care să-l ”sperie” dimineața când s-o trezi să meargă la muncă. Din fereastra aia nu a mai rămas nici rama acum. În schimb câteva stive de cărămizi și alte materiale de construcție depozitate par să spună că cineva are de gând să ridice o nouă construcție.

Cimitirul în sine, unde sunt mormintele bunicului, ale străbunicilor și ale stră-străbunicilor, e aproape la fel. Pe cărarea principală câțiva copaci te protejează de căldură, crucea soldatului necunoscut e și ea acolo. Un cavou oarecare s-a cam prăbușit, băieții spun că se pot vedea oase și o cizmă înăuntru. De câte ori mergeam la Paștele mic (duminica imediat următoare Învierii) cu buna Gina la morminți (acolo sunt îngropați cei bătrâni ai ei, au trăit în același sat), ea ne povestea despre care și cine și unde. Acum zace într-un pat în casa părintească. E doar mersul firesc al lucrurilor.
Intersecția cu colțul bisericii s-a transformat poate cel mai mult dintre toate microspațiile din comuna în care ai mei locuiesc de vreo 37 de ani. Către școală aveam o pompă de unde aduceam apa proaspătă de băut într-un cant, adică un fel de găleată de metal. Școaa e aproape la fel, doar a dispărut clădirea veche, chiar de pe colț, unde se află acum o grădină de flori. Peste drum s-a ridicat o grădiniță nouă, de câțiva ani, de care chiar era nevoie. În continuare, pe direcția către șoseaua principală, a apărut un mini teren de fotbal. Când eram eu copil, aici se aflau câteva clădiri numite ”școala veche”, plus grădinița, care întâi s-au dărăpănat din ce în ce mai tare, până au fost demolate. Nu-mi lipsește nimic din toate acestea, nici nucul cel mare de la colț, doar remarc schimbarea de peisaj.

Scriu acum și cu gândul că tatăl meu va intra curând la pensie. De o viață întreagă am locuit aici. Ba chiar mai mult, în aceeași comună au trăit și străbunicii tatei, cei cu care buna Gina a crescut și în casa cărora și-a petrecut vacanțele până când s-a măritat. Există acea legătură puternică cu locul. Crescând, toate babele din sat ziceau ”ptiu, să nu te deochi, că toată ești Georgina”.
În copilărie și apoi mai târziu, când am avut primul iubit tot la sat, iar Timișoara era doar locul în care mergeam la școală, mă gândeam că nu voi pleca niciodată de aici. Atât eu, cât și fratele îi rugam pe ai mei să îi convingă pe cei bătrâni să vândă casa din orășelul apropiat și să cumpere una în sat. A fost o vreme când locul acesta era centrul universului. Și acea vreme a trecut.

Nu există nici o urmă de regret când spun asta. Dimpotrivă, mă bucur că am învățat că viața se extinde și dincolo de teritoriul deja cunoscut, de confortul unui relief pe care l-ai moștenit de la alții.
Există acea urmă de melancolie în fața schimbării care aduce cu ea frumusețea unor experiențe pe care nu le-ai anticipat conștient, dar și umbra impermanenței care îți urmărește mereu mișcările în fundal. Suntem cu toții aici, calzi și fragili, vii și atât de trecători ca forme ale unui univers în schimbare. Și totuși, nimic nu se pierde…

Scriind despre toate astea mă gândesc la A., care nu se află cu mine acum, și la insistența sa asupra ancorelor de care avem nevoie. Într-adevăr, în permanența impermanenței, avem nevoie de ceva care să nu ne lase să ne spulberăm. Unii își fixează ancorele în ambițiile personale, alții în viziunea fixă asupra realității din jur. Credința religioasă și ea este tot o ancoră, iubirea la fel. Poate că iubirea este, de fapt, cea mai bună ancoră, pentru că lumea rămâne frumoasă, vie, proaspătă și gata să vibreze și la a mia atingere atunci când te raportezi la ea și la tine cu iubire.
Pentru ca legătura dintre ancoră și ceea ce ea stabilizează să nu se rupă, este nevoie de flexibilitate. Iar adevărata iubire găsește mereu căi noi de a susține, de a ghida, de a lumina chiar și când schimbările par să fragmenteze tot ceea ce am crezut că nu ne poate fi luat.

Rămâne, probabil, doar să ne amintim că avem această ancoră la îndemână. Uneori presupune mai mult efort chiar decât a ne folosi de puterea ei. Uneori, umbra impermanenței ne bântuiește ca un animal flâmând și hăituit, care își caută o peșteră goală în care să se adăpostească. Și uneori inima noastră îi ajunge culcuș.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan,  3,15).

 

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

From a woman to another woman

It has been four years for me now in the UK and I have finally got a woman friend very close to me now. Ever since moving further away from both my mother and my grandmother, since I left the city which I once thought I would always live in, I did yearn for that joyful, tender and intuitive bond that a woman can only have with another woman.

I have always had great male friends, but there is nothing like a long chat over a cup of coffee, between two women who are good friends, while the daylight begins to dim and get a honey-like consistency, and the words flow from one to another like kitten bouncing softly over a bunch of velvety pillows.
And there is nothing like going for a walk in the nearby park, while your legs ache from the last Body Balance session, led by a woman (yes, don’t tell me I am biased, but I find the energy of a female trainer more beneficial to me in such a class), while you complain and laugh of your aches and make silly jokes, only so that a few minutes later both of you talk lively about how the sunlight falls over the trees crowns projected against a picturesque sky, then go sit on a bench and you find you need to take a photo of her hair shinning with cherry-like reflections in the sunset rays.

There are many, many great moments I have shared with male friends, and the first one to jump in my mind is having hours of discussions on literature and all sorts in a basement rock club, smoking a whole pack of 20 fags between the two of us and him having lots more beers than me (I am done at two, thank you), and one of these crazy intoxicating nights going for a stroll with him to the most beautiful square in the city only to start talking about climate change and maybe a possible new ice age, all on a freezing January night, and then parting there to go in different directions half frozen, half terrified (him) and half drunk (me), but completely relaxed and satisfied with the whole evening.

Today though it is all about women. It is the International Women’s Day and I should have sent cards back home to my mum and both my nans, but I forgot.
With my mum I have always had a strong emotional bond, and there was always great attachment between us. I can honestly say that I was my mum’s girl until about a few years ago, when I finally grew up and took the necessary step to independence. She has always been a strong active woman, despite being a housewife for many years now, or even due to it. Back home, she is the one who pulls all the strings and organizes everything in the family, and makes sure that everybody is somehow taken care of, fed and clean and sorted out, and not doing all sorts of stupid things.

It was my mum who named me Catalina after the name of a princess in a Romanian philosophical poem about the eternal love of an immortal soul, embodied by the Evening Star, and the mortal beautiful young lady. She used to chant it to me on an old classical Romanian romantic song, but with the verses of the poem, whenever I could not sleep, possibly due to illness, when I was about two-three years old. I do remember how it sounded and I do remember how I misunderstood a certain word in the verses, thinking it is the shade of a certain colour, when it was actually a verb.
It was my mum who was very strict with me doing all my homework to the highest standards, because I had the intelligence for it, and who ripped the page out of my homework notebook had I made too many mistakes on it and I would start all over again. This happened only during my first two years in school, as later on I moved over to my grandparents in the city, partly due to illness, partly to go to a better school, and there I did all my homework unsupervised. So her being demanding of me worked and helped me have high standards of myself later on.

20150308_204027

20150308_203922

 

 

 

 

 

 

 

 

20150308_204109

(photos:
Left: My nan with me, when I was 1 month and a half old. Right: With nan, probably 3-4 years old, at Govora resort. Centre: With nan on my 11th birthday)

My nan, my sweet old grandmother whom I then grew up with since I was eight and continued to live with in the old city flat until the second year of my University studies. My clashes with nan were very seldom and strictly in the first years of me living with her and with granddad, as at times I was not only feisty, but really naughty and speaking nastily to her. And once I did broke a boy’s teeth out in the street, with my foot, when I was actually just trying to scare him away, and that time I was harshly punished.

But then she was the one who always cooked for me, did my laundry, ironed, made sure I washed my hair right, rinsed it with a certain camomile concoction to make it strong and shiny and to preserve its blonde highlights. She was the one who woke me up in the morning and my glass of hot cocoa milk was ready on the table, together with the two pieces of bread, butter and jam or a few biscuits, or fried egg and sausage. The in the evenings she’d sometimes ask me if I fancied this or that for dinner, things which I actually had in my mind and she just seemed to have guessed them. It is since then that I strongly believe in telepathy.

From her I had learnt how to organise my day into sections, so that I planned for a time to study and a time to relax, and all the evening routine. Unfortunately, over the years I have kind of forgotten this precious lesson.
With her I shared a passion for music, as well as for knitting, doing tapestry and other crafts which she highly encouraged me with and even taught me a few tricks. And she was the one who’d play my student when I was the teacher, at times praising her, at times scolding her and making her laugh and telling her she needs to be serious for the game to work.

If I am to mention all the amazing women whom I have known over the years and whom I think fondly of and treasure as friends, or teachers, or inspiring people, I will turn this text, intended for my blog, into a book. Thinking of it, it doesn’t sound like a bad idea after all.
Some of the girl friends I had in the past I lost contact with and probably will never regain it. But that is life, sometimes you go different ways from the people you love and keep the lasting, shiny memory of them and the things you had together. With N. I used to spend chilly autumn evenings in the garden or in the front of my or her house, sometimes in the church yard (considering my father is a priest and we lived just next to it) and sing our favourite songs together to a bright full moon. In the summer days we’d go on a stroll to her nan’s house, taking my massive mongrel dog, who had some Schnauzer DNA in his blood and looked exactly like one, a gentle giant, and her nan will always have some goodies aside for us. When we grew into teenagers we’d always go to the local disco together and dance our shoes off, and then next morning would wake up to go to church for mass and we’d stay close together with our arms intertwined during the whole service. We loved each other like sisters and one summer afternoon decided we had to become blood sisters, so we made small cuts in our palms, in the church yard, held our hands together and swore eternal friendship. She would always listen to me reading her my poetry and we’d always talk for hours about boys, our favourite TV series and the stories from school.

But then I know all of you, ladies, have such stories which are most precious to you. Some of you might even have been blessed with sisters, or daughters, or granddaughters, I always wanted to have one, but it just did not happen.

My diploma work when I graduated University was centred around Virgin Mary as an inspiring motherly and womanly figure,  and the other feminine types which appeared predominantly on Middle Ages and Renaissance literature. I was particularly fascinated by the adored Lady of the Heart in the troubadours’ creations, as I had learnt in Anthropology that being a dedicated admirer of the beauty and virtues of a (generally) married lady was a wide practice for noble young men during those times.

Reaching this point I felt I needed some Bjork on the background, and I think I will conclude with posting one of her songs/videos. She is one of the women I admire and I have gradually discovered growing up, with her universe of surreal images, with her voice made for magic chants and with that air of a sorceress that both awes me and makes me love her. Bjork is, somehow, my good Snow Queen, whom my heart needs when it has to sink without fear into its own femininity and, at the same time, into the secret understanding which only a woman can have for another woman’s emotional inner dance, cry, jump and flight.  

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Cărțile copilăriei I

1001nopti

Întreaga mea copilărie am petrecut-o cu cărțile aproape. De la aventurile lui Karl May la Șeherezada și nopțile arabe, de la poveștile de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas până la năzdrăvanii lui Mark Twain, ce NU am citit la vârsta aia? Din fericire biblioteca tatălui meu poate fi descrisă drept vastă, așa încât pot invoca până și astăzi o scuză că nu am luat din scoarță în scoarță chiar toate volumele suspendate în rafturi. Adevărat că scuza asta nu o mai cred nici eu astăzi.
Citeam Karl May undeva în clasele primare și cu siguranță asta mi-a alimentat fascinația pentru cai. În fanteziile mele de copil constrâns la spații interioare (bronșite, crize de astm, gripe – toată ”familia” de boli afectând căile respiratorii) mergeam călare și îmbrăcată în costumație de Vestul sălbatic la ruga din 8 septembrie, cum am mai zis. Fratele meu era și el mare fan, deși nu al cititului, aici suntem complet diferiți, ci al filmelor și discurilor pe care le asculta și apoi le repunea în scenă cu tot arsenalul lui de puști, pistoale și arcuri.
Vă pot spune și acum despre modul de îmblânzire al unui cal sălbatic, descris de autorul german. O dată capturat cu un lasou, următorea provocare este să reușești să-l încaleci. Când te-ai cocoțat în spinarea lui începe cu adevărat lupta. Calul va încerca să te scuture, să te arunce, așa cum vezi la rodeo, ba chiar și mai mult, să se rostogolească cu tine încă agățat de el, iar treaba asta te-ar face zob, cu oase zdrobite și vai de tine. Așa că principalul tău scop este să-l împiedici să se dea de pământ cu tine atașat de spinarea lui și să îl obosești îndeajuns încât să accepte dominația ta. Iar lucrul ăsta se făcea, conform lui Karl May, strângând gâtul calului cu genunchii, cam pe unde trec arterele care alimentează creierul cu sânge, astfel îl vei obosi suficient și îl vei împiedica să-și facă numărul.

Tot la fel se proceda și când vroiai să scoți pe cineva din funcțiune rapid și silențios. Nu, nu-l strangulai decât dacă era absolut necesar, ci foloseai tactica punctelor de presiune. Despre asta am învățat și la cursurile de breakaway pe care le facem regulat în profesia mea de acum: să eviți cât de mult posibil să fii prins de gât de la spate, că asta te poate ucide rapid. Pe atunci nu știam, dar Karl May povestește cu Winetou și Old Shatterhand cunoșteau tehnica la perfecție și, apăsând cu îndemânare punctele astea de pe gât, care blochează alimentarea creierului cu sânge oxigenat, scoteau din funcțiune pentru ceva vreme pe cine le stătea în cale, de obicei ”băieții răi”.
Vă rog nu faceți asta acasă! Câteva secunde prea mult și omul poate rămâne cu sechele permanente, porțiuni de creier distruse și toate cele, ba chiar îl poți omorî. Nici unul dintre noi nu este Winetou sau Old Shatterhand și, conform legii, ajungi la ucidere din culpă. Ne-am înțeles, copii?

Poveștile pe care le-am citit cu duiumul au fost dintre cele mai diverse, colorate și de prin toate colțurile lumii. Dragi mi-au rămas ”1001 de nopți” și nu degeaba. În dimineața asta  tocmai am purtat o discuție de vreo jumătate de oră cu unul dintre colegii noștri de casă, J., probabil cel mai fain tânăr englez pe care îl cunoașem, pentru că omul e citit, cultivat, foarte deschis și poți purta discuții de ore întregi cu el pe teme sociale sau psiho, despre cărți, filme și alte chestiuni numai bune de analizat. Ei bine și vorbind noi despre filme cu supereroi și cel mai grozav dintre ele de anul acesta, ”Guardians of the Galaxy”, am ajuns și la nopțile arabe. Ideea e simplă: succesul acestor producții, precum și al celor gen ”Games of Thrones” și seria Tolkien, se leagă de nevoia de fantezie a omului, nevoia de a se detașa de propriile probleme sau cele ale lumii în care trăiește și a le privi de la o oarecare distanță, iar astfel de povești oferă șansa unei asemenea terapii. Și ce exemplu mai bun al ficțiunii ca terapie poți găsi decât nopțile în care Șeherezada își vindecă iubitul de nebunia lui cu forța și farmecul poveștilor?

Bineînțeles că la vârsta când le citeam nu conștientizam eu toate astea, dar subconștietul înregistra și își făcea treaba lui. Pentru mine cărțile au fost mereu o formă de terapie într-o vreme în care eram legată de cei patru pereți și de căldura sobei, de șosetele tricotate de bunica și de medicamentele care mă țineau în viață.
Și da, pasajele erotice ale nopților arabe erau pe îndelete degustate, poate chiar mi-au aprins imaginația și mi-au trezit cumva sexualitatea. Pe de altă parte, se pare că eram un copil cu foarte, foarte multă energie, de ni s-a spus chiar că, dacă nu aveam astm, ar fi fost bine să fiu dată la atletism. O combinație foarte… drăguță, să zic așa.

Țin minte umorul unora dintre poveștile arabe, cum ar fi acel lanț al slăbiciunilor cu personajul mort din cauză că, musafir la cină, s-a înecat cu un os de pește, ca să fie aruncat de orășeni mereu pe treptele sau în calea vecinilor, astfel că fiecare dintre ei crede că l-a ucis, din greșeală, și se teme în asemenea hal de pedeapsă, că se decide să încerce să acopere lucrurile. Le țin minte și pe cele cu tâlc, care vorbeau despre cât pot pierde oamenii din cauză că sunt impulsivi, judecă pripit și după aparențe, sau că nu au curaj, sau că nu sunt suficient de atenți, dar și cum, până la urmă, trebuie să știe și să accepte ceea ce li se întâmplă atunci când nu pot schimba.
Ca să nu mai vorbim că toate acestea se întâmplă într-un cadru fabulos, cu palate și bogății, cu festinuri care să îți lase gura apă, cu o desfătare a simțurilor care te aruncă direct într-o reverie dulce și adâncă, cu gini și comori și prințese și tâlhari și mese pline de smochine, dulciuri și alte bunătăți.

Printre cele mai triste basme citite cred că au fost cele chinezești. Aveam colecția de ”Povești nemuritoare”, culese din tradiția diferitelor popoare, și chiar dacă nu mi le mai amintesc cap-coadă, știu că de multe ori ele se sfârșeau tragic. Mi-a venit în minte, pe scurt una dintre ele: un prinț a hotărât să își ia de soție nu o fată de neam, ci pe aceea care va putea semăna cel mai mult orez într-o singură zi, de la răsăritul soarelui și până la apus. Fata care nu s-a oprit deloc din muncă și a acoperit mult mai mult decât toate oponentele ei, o copilă săracă, din familie de țărani, a murit când ziua și concursul de sfârșesc. Cumva parcă nici nu știi ce să alegi din asta: nevoia de a demonstra și a fi validată? dedicația până la moarte? pretențiile exagerate care pot ucide pe cel căruia i se cer? Atât de diferit de Cenușăreasa care ajunge în puf după ce trăise toată viața ca servitoare batjocorită.

Dacă tot ascult de câteva zile compilații de muzică adunate sub titlul generic de ”zen garden”, cred că povestea asta este una japoneză. O fată de neam bun ajunge să poarte pe cap un fel de coif care îi ascunde chipul, din cauza unui blestem aruncat asupra părinților. Lumea crede că își acoperă fața pentru că este îngrozitor de urâtă. În cele din urmă, ea excelează la un fel de concurs pentru tinerele fete de măritat ținut la curtea împăratului, unde compune cele mai frumoase poezii, impresionează cu cele mai elegante și delicate gesturi, cu o feminitate care le eclipsează pe toate celelalte participante, în ciuda faptului că are chipul acoperit și reputația că ar fi hidoasă.

deSegur

”Poveștile cu zâne” ale Contesei de Segur mi-au fost foarte dragi și ele ies cumva iarăși din linia optimismului fără limite, al happy-end-ului decorat cu panglici roz a la Hollywood. Cumva nu pot decât să mă bucur că nu am fost crescută cu asemenea imagini în cap și de fapt nici nu prea aveam cum, am cunoscut de foarte tânără problemele grave de sănătate și întrebările gen ”de ce, de ce mi se întâmplă mie astea?”, speranța de a fi mai bine, dar și necesitatea de a accepta că lucrurile sunt așa cum sunt și că trebuie să le accept. În modul acesta nu mi-am format o imagine despre lume în care totul este numai o bunăstare și o reușită, care mă așteaptă fix pe mine să culeg toate bunătățile fără nici un efort, unde este suficient să fii plină de calități și aristocratică în atitudine, că lucrurile se vor aranja în favoarea ta. Și chiar cred că copiii crescuți exclusiv în cultura Disney riscă să aibă o imagine distorsionată și fantezistă despre lume, să nu fie pregătiți pentru eșecuri, pentru piedici și situații în care trebuie să știi că nu vei câștiga, orice ai face, că trebuie să renunți și să o iei de la capăt.

Tradus cu titlul ”Ursuleț”, unul dintre basme vorbește despre un băiat al cărui corp este acoperit în întregime cu păr, până și pe față, din cauza unui blestem. Alungat de ai săi și de oamenii care se tem de el, își găsește adăpost în casa unei familii care îl primește cu compasiune. Crește împreună cu fata părinților adoptivi, iar aproape de vârsta maturității, ea acceptă să primească blestemul său ca tânărul să poată avea o viață normală. Nu este o poveste cu happy end, în ciuda aparențelor, pentru că fratele adoptiv nu vrea ca toate astea să se întâmple, iar o dată încheiat legământul, fata va trăi cu corpul și fața acoperite de păr, ca un animal, stârnind ea groază și repulsie, în locul lui. Este cumva un gest de sacrificiu care nu aduce cu adevărat bucurie nimănui.
Îmi amintesc, din poveștile contesei, o lume fascinantă, în care o mică prințesă se plimbă într-o trăsurică trasă de păuni, în care o tânără pierde totul, din nou și din nou, din cauză că nu își poate stăpâni curiozitatea și nu are răbdare, în care toate minunățiile și frumusețile au umbra lor, grea, nepătrunsă și amenințătoare, în care nu curg râuri de miere și de lapte decât ca să te îmbie să te îneci în ele, o lume fantastică mult mai adevărată în complexitatea ei decât prince meets princess and they live happily ever after.

(puteți găsi aici una dintre poveștile din carte, scanată, cu tot cu ilustrații)

Pe undeva prin clasa a II-a am făcut pneumonie. Nu mai țin minte exact detaliile bolii, se pierd în toate ocaziile când am stat la pat, cu respirația îngreunată și dureri în piept, cu injectabile, cu cărți, cu desene animate și filme văzute la sârbi, cu jocuri care mă țineau ocupată. Însă știu că a fost pentru prima dată când tata mi-a dat să citesc Biblia, spunând că o să-mi facă bine. Am început Vechiul Testament atunci și m-a fascinant, se poate să fi fost varianta pentru copii, dar orișicum, câți l-am citit știm că poate fi înfricoșător, cu alungarea din rai și toate pedepsele asupra omenirii. Totuși, pe mine m-a ajutat. Oare să fi cules mai degrabă ideea că, oricât de supărat, Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea? Că îi lasă să treacă prin toate dezastrele pe care cumva nesăbuința lor pe provoacă, îi lasă să aleagă să se rupă de el, pentru a le oferi din nou ajutor atunci când e necesar?
Se prea poate, mai ales că la noi în casă nu s-a vorbit niciodată la modul că te bate sau te pedepsește Dumnezeu, n-a fost folosit niciodată pe post de bau-bau, dimpotrivă. Atunci când vorbeam despre religie și Dumnezeu, el era cel iubitor care avea grijă de oamenii săi, oricât de mult s-ar fi îndepărtat ei de el.

Citind atunci o parte din Vechiul Testament am rămas cu convingerea că m-a ajutat să mă vindec. Poate că așa a și fost, fie și doar pentru că mi-a arătat din nou că poți ieși cu bine din dificultăți, că trebuie să ai răbdare și încredere, și că trebuie să vezi ce urmează mai departe. Până și întrebarea pusă mai târziu, ”de ce, Doamne, mi se întâmplă mie astea? cu ce am greșit de trebuie să pătimesc așa?”, avea un sens. Nu era disperare fără urmă de speranță, ci dimpotrivă, o încercare de a căuta un sens în toate cele, convingerea că există un sens, că din toate astea am de învățat ceva, chiar dacă durea atunci, că nu înțelegeam, convingerea că lucrurile sunt la locul lor, doar că eu încă nu le cunoșteam cum aș fi vrut.

Toate cărțile astea pe care le-am citit, de la Vechiul Testament la ”Winetou”, sunt tot atâtea experiențe care m-au ajutat să privesc și să trăiesc lumea undeva la jumătatea drumului dintre ”așa cum e ea” și ”așa cum o văd eu”. Nu e rău deloc, aș zice, nu-i așa?  

 

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

American memories with a French taste

Going to Southampton yesterday, after a long break from the cruise port city, we took a look around West Quay Shopping Centre and had a meal out, with dessert in a different place. As a big Trip Advisor user, I don’t really go to a restaurant any longer without researching it on the website. This time, the choice was for the Mexican one called La Baronia and the French patisserie named Boulangerie Victor Hugo. I am not going to talk about them here, but if you are interested you can read the reviews I will leave on Trip Advisor as soon as I get some of our photos on my laptop.
What I will say is that we had huge portions of mille feuille, so heavenly light and crumbly and flavoursome, while listening to French music (my fingers itch now for writing a review, which I will refrain as I am divagating enough already). Savouring the lovely piece of sweet pastry I remembered New Orleans, with a light-hearted nostalgia, wrapped in a summer evening glow.

It was not a Deep South evening which came into my mind, although I did take the night Vampire tour in the French Quarter and I found it quite fascinating. What came to mind was the mornings I would be off duty as an Au Pair and go for coffee (I used to have the vegetal, fake one) and French beignets (oh, the bliss!) in the big cafe placed opposite Saint Louis Cathedral. Called Café du Monde, it just made every morning I would spend in the beautiful Southern city something to look forward to.
All my memories of New Orleans are bright, fresh, joyful, and free of any of the tensions and loneliness which filled my American year.

I had the opportunity to visit the city in 2004, just before Katrina (lucky me!). My host father was originally from New Orleans and they had to attend a wedding there, so they took the opportunity of spending a whole week to visit family and friends. I would be off during the days (I think with just one exception) and would have to babysit only in the evenings, while the parents went out to meet people, attend wedding rehearsals and all the rest.
Maybe part of why I didn’t feel so lonely there (as this was one of my biggest challenges in the US) was because the host dad asked one of his friends to show me around one day. So the guy took me to a very local restaurant, not at all the fancy type, but with great local cuisine, I remember I had alligator sausages and chicken livers deep fried in an egg and batter blanket, then in the evening we went for drinks and the Vampire tour. Another day I went with the host family to the big zoo and I remember I was impressed.

Maybe I didn’t feel so lonely there because I could walk everywhere and just take the pulse of the place on foot.
What can I say, New Orleans was one of these cities with a vibe, I could feel its energy, which didn’t work for me in Cancun, where, despite going out every evening in clubs, where there was always somebody to talk to and where I even fell in a love a bit, I still felt agonisingly lonely. So it must be the feel of the place which grew inside me almost instantly, probably quite bohemian, vibrant, dark and sweet, fresh and light at the same time.

And look at me, the way I remember New Orleans is through eating mille feuille, hahaha, just like Proust wrote a whole novel and slipped inside the stream of memory while eating a madeleine, and I swear I did not try to copy him! Shamefully, I haven’t even read his works, which I feel dreadful about confessing right now, as I writer.

One thought makes me laugh right this instant: did I love New Orleans because it was the most European place I have visited in the US? Probably so.
What could be more European than Jackson Square, with the cathedral guarding one of its sides, and the river on the other? With all the shops aligned on the sides of the square, the big café opposite, and then the historical houses with their balconies on all the streets, all the little shops and pubs and restaurants, so different from the very American Williamsburg where I used to live for 9 month with my first host family?

What could be more European than a sightseeing river cruise? I do have to acknowledge the American flavour of this one activity, as I have been (if my memory doesn’t play tricks on me, mind you, I am growing older) on the Creole Queen Paddlewheeler, the one which appears in “Interview with the Vampire”, one of the best movies of the sort ever made, a truly romantic production, less commercial and more true to what romanticism is about. I took the afternoon cruise, cheaper, and not the jazz dinner which I would just LOOOOOVE to take nowadays if given the opportunity. Well, I was an Au Pair, pocket money of $120 (or less?) a week, so I couldn’t afford much back then.
Nevertheless, taking the old tram was a very affordable attraction and what could be more European than this? The ride along the old quarters, with the lovely houses, very Southern in style, an architecture I find beautiful, then off the tram and into the historical park, strolling down the big alley guarded by very old trees with the branches reaching towards the ground, is there any wonder at all I wasn’t feeling lonely, isolated, misplaced in such a well rooted, bohemian place?

One of the sweetest things which happened to me was the day I couldn’t get a lift from the host family back into our airport hotel, but had to catch a cab. It was no big deal, as whenever I went out with them I did not have to pay for anything, even if I was not on duty at the time. They did advise me about asking in the hotel reception about how much would a cab ride normally cost from the French Quarter, so I knew what to expect and also not to allow drivers to trick me on the cost.
When it was time to go back, I just went and asked a hotel porter to help me call a cab, which he did. The cab arrived, I got inside and told the guy I needed to go to the Double Tree Hotel, and he took me just around the corner. Well, apparently there was one of these in the French Quarter. Then I said this was not the one and I did not know of this one at all. The taxi driver was a local African American, a really nice guy, his voice sounded really embarrassed and he would not stop apologising. I calmed him down, told him it was an honest mistake, so there we were on the way to the airport hotel. I told him how much I knew the ride would cost, according to the hotel reception people, and he asked me nicely if I agreed for him not to turn on the meter machine any longer, as the first trip would anyway come from his own pocket. I was perfectly fine with it.

Some people might judge this as being naughty. I don’t. Before going to New Orleans, while trying to find out more about the city and its surroundings, I had learnt that there was still a lot of discrimination, that the African American population did not have the same opportunities and was still struggling in poverty. My driver was an African American, and a very pleasant and sweet person. I don’t see any problem with helping him on this occasion. You could see it as a tip.
When we arrived at my destination, he came out of the cab and opened the door for me and offered me a hand so I could get out more easily. Very chivalrous of him. Then he said, in the Southern chanted accent: “Thanks, hun, I really appreciate it”. I felt like I made a person happy for that day.

Ten years have passed since I was an Au Pair in the US. Some memories come back, with all their aromas and scents, and part of this is probably me trying to recover whatever I buried under the hardship of the whole experience.
Some weeks ago, I realised how much time has gone while hanging up my laundry to dry in the small back garden we have here. There was this summer T-shirt I have amazingly been wearing ever since and which still does its job quite well. A ten years old T-shirt. I will probably just keep it, this one will never end up in a charity shop or at the skip just because it somehow became a symbol of my American memories.

Unfortunately, I don’t think I have any of the photo CDs from the States with me here, in the UK. I would have loved to post some images, and I hate it that I could not find them. I might have to ask my mum to look through my very few things still left in my parents’ house, and hopefully the CDs are still there, somewhere.
The day I will find them I will post some photos. Harsh and sweet at the same time, my experience across the ocean meant my first step out of my comfort zone, out of my sweet lair back home, in Banat, a very small and unknown region in Central Europe.

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: