Archive for category Books

Cărțile copilăriei I

1001nopti

Întreaga mea copilărie am petrecut-o cu cărțile aproape. De la aventurile lui Karl May la Șeherezada și nopțile arabe, de la poveștile de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas până la năzdrăvanii lui Mark Twain, ce NU am citit la vârsta aia? Din fericire biblioteca tatălui meu poate fi descrisă drept vastă, așa încât pot invoca până și astăzi o scuză că nu am luat din scoarță în scoarță chiar toate volumele suspendate în rafturi. Adevărat că scuza asta nu o mai cred nici eu astăzi.
Citeam Karl May undeva în clasele primare și cu siguranță asta mi-a alimentat fascinația pentru cai. În fanteziile mele de copil constrâns la spații interioare (bronșite, crize de astm, gripe – toată ”familia” de boli afectând căile respiratorii) mergeam călare și îmbrăcată în costumație de Vestul sălbatic la ruga din 8 septembrie, cum am mai zis. Fratele meu era și el mare fan, deși nu al cititului, aici suntem complet diferiți, ci al filmelor și discurilor pe care le asculta și apoi le repunea în scenă cu tot arsenalul lui de puști, pistoale și arcuri.
Vă pot spune și acum despre modul de îmblânzire al unui cal sălbatic, descris de autorul german. O dată capturat cu un lasou, următorea provocare este să reușești să-l încaleci. Când te-ai cocoțat în spinarea lui începe cu adevărat lupta. Calul va încerca să te scuture, să te arunce, așa cum vezi la rodeo, ba chiar și mai mult, să se rostogolească cu tine încă agățat de el, iar treaba asta te-ar face zob, cu oase zdrobite și vai de tine. Așa că principalul tău scop este să-l împiedici să se dea de pământ cu tine atașat de spinarea lui și să îl obosești îndeajuns încât să accepte dominația ta. Iar lucrul ăsta se făcea, conform lui Karl May, strângând gâtul calului cu genunchii, cam pe unde trec arterele care alimentează creierul cu sânge, astfel îl vei obosi suficient și îl vei împiedica să-și facă numărul.

Tot la fel se proceda și când vroiai să scoți pe cineva din funcțiune rapid și silențios. Nu, nu-l strangulai decât dacă era absolut necesar, ci foloseai tactica punctelor de presiune. Despre asta am învățat și la cursurile de breakaway pe care le facem regulat în profesia mea de acum: să eviți cât de mult posibil să fii prins de gât de la spate, că asta te poate ucide rapid. Pe atunci nu știam, dar Karl May povestește cu Winetou și Old Shatterhand cunoșteau tehnica la perfecție și, apăsând cu îndemânare punctele astea de pe gât, care blochează alimentarea creierului cu sânge oxigenat, scoteau din funcțiune pentru ceva vreme pe cine le stătea în cale, de obicei ”băieții răi”.
Vă rog nu faceți asta acasă! Câteva secunde prea mult și omul poate rămâne cu sechele permanente, porțiuni de creier distruse și toate cele, ba chiar îl poți omorî. Nici unul dintre noi nu este Winetou sau Old Shatterhand și, conform legii, ajungi la ucidere din culpă. Ne-am înțeles, copii?

Poveștile pe care le-am citit cu duiumul au fost dintre cele mai diverse, colorate și de prin toate colțurile lumii. Dragi mi-au rămas ”1001 de nopți” și nu degeaba. În dimineața asta  tocmai am purtat o discuție de vreo jumătate de oră cu unul dintre colegii noștri de casă, J., probabil cel mai fain tânăr englez pe care îl cunoașem, pentru că omul e citit, cultivat, foarte deschis și poți purta discuții de ore întregi cu el pe teme sociale sau psiho, despre cărți, filme și alte chestiuni numai bune de analizat. Ei bine și vorbind noi despre filme cu supereroi și cel mai grozav dintre ele de anul acesta, ”Guardians of the Galaxy”, am ajuns și la nopțile arabe. Ideea e simplă: succesul acestor producții, precum și al celor gen ”Games of Thrones” și seria Tolkien, se leagă de nevoia de fantezie a omului, nevoia de a se detașa de propriile probleme sau cele ale lumii în care trăiește și a le privi de la o oarecare distanță, iar astfel de povești oferă șansa unei asemenea terapii. Și ce exemplu mai bun al ficțiunii ca terapie poți găsi decât nopțile în care Șeherezada își vindecă iubitul de nebunia lui cu forța și farmecul poveștilor?

Bineînțeles că la vârsta când le citeam nu conștientizam eu toate astea, dar subconștietul înregistra și își făcea treaba lui. Pentru mine cărțile au fost mereu o formă de terapie într-o vreme în care eram legată de cei patru pereți și de căldura sobei, de șosetele tricotate de bunica și de medicamentele care mă țineau în viață.
Și da, pasajele erotice ale nopților arabe erau pe îndelete degustate, poate chiar mi-au aprins imaginația și mi-au trezit cumva sexualitatea. Pe de altă parte, se pare că eram un copil cu foarte, foarte multă energie, de ni s-a spus chiar că, dacă nu aveam astm, ar fi fost bine să fiu dată la atletism. O combinație foarte… drăguță, să zic așa.

Țin minte umorul unora dintre poveștile arabe, cum ar fi acel lanț al slăbiciunilor cu personajul mort din cauză că, musafir la cină, s-a înecat cu un os de pește, ca să fie aruncat de orășeni mereu pe treptele sau în calea vecinilor, astfel că fiecare dintre ei crede că l-a ucis, din greșeală, și se teme în asemenea hal de pedeapsă, că se decide să încerce să acopere lucrurile. Le țin minte și pe cele cu tâlc, care vorbeau despre cât pot pierde oamenii din cauză că sunt impulsivi, judecă pripit și după aparențe, sau că nu au curaj, sau că nu sunt suficient de atenți, dar și cum, până la urmă, trebuie să știe și să accepte ceea ce li se întâmplă atunci când nu pot schimba.
Ca să nu mai vorbim că toate acestea se întâmplă într-un cadru fabulos, cu palate și bogății, cu festinuri care să îți lase gura apă, cu o desfătare a simțurilor care te aruncă direct într-o reverie dulce și adâncă, cu gini și comori și prințese și tâlhari și mese pline de smochine, dulciuri și alte bunătăți.

Printre cele mai triste basme citite cred că au fost cele chinezești. Aveam colecția de ”Povești nemuritoare”, culese din tradiția diferitelor popoare, și chiar dacă nu mi le mai amintesc cap-coadă, știu că de multe ori ele se sfârșeau tragic. Mi-a venit în minte, pe scurt una dintre ele: un prinț a hotărât să își ia de soție nu o fată de neam, ci pe aceea care va putea semăna cel mai mult orez într-o singură zi, de la răsăritul soarelui și până la apus. Fata care nu s-a oprit deloc din muncă și a acoperit mult mai mult decât toate oponentele ei, o copilă săracă, din familie de țărani, a murit când ziua și concursul de sfârșesc. Cumva parcă nici nu știi ce să alegi din asta: nevoia de a demonstra și a fi validată? dedicația până la moarte? pretențiile exagerate care pot ucide pe cel căruia i se cer? Atât de diferit de Cenușăreasa care ajunge în puf după ce trăise toată viața ca servitoare batjocorită.

Dacă tot ascult de câteva zile compilații de muzică adunate sub titlul generic de ”zen garden”, cred că povestea asta este una japoneză. O fată de neam bun ajunge să poarte pe cap un fel de coif care îi ascunde chipul, din cauza unui blestem aruncat asupra părinților. Lumea crede că își acoperă fața pentru că este îngrozitor de urâtă. În cele din urmă, ea excelează la un fel de concurs pentru tinerele fete de măritat ținut la curtea împăratului, unde compune cele mai frumoase poezii, impresionează cu cele mai elegante și delicate gesturi, cu o feminitate care le eclipsează pe toate celelalte participante, în ciuda faptului că are chipul acoperit și reputația că ar fi hidoasă.

deSegur

”Poveștile cu zâne” ale Contesei de Segur mi-au fost foarte dragi și ele ies cumva iarăși din linia optimismului fără limite, al happy-end-ului decorat cu panglici roz a la Hollywood. Cumva nu pot decât să mă bucur că nu am fost crescută cu asemenea imagini în cap și de fapt nici nu prea aveam cum, am cunoscut de foarte tânără problemele grave de sănătate și întrebările gen ”de ce, de ce mi se întâmplă mie astea?”, speranța de a fi mai bine, dar și necesitatea de a accepta că lucrurile sunt așa cum sunt și că trebuie să le accept. În modul acesta nu mi-am format o imagine despre lume în care totul este numai o bunăstare și o reușită, care mă așteaptă fix pe mine să culeg toate bunătățile fără nici un efort, unde este suficient să fii plină de calități și aristocratică în atitudine, că lucrurile se vor aranja în favoarea ta. Și chiar cred că copiii crescuți exclusiv în cultura Disney riscă să aibă o imagine distorsionată și fantezistă despre lume, să nu fie pregătiți pentru eșecuri, pentru piedici și situații în care trebuie să știi că nu vei câștiga, orice ai face, că trebuie să renunți și să o iei de la capăt.

Tradus cu titlul ”Ursuleț”, unul dintre basme vorbește despre un băiat al cărui corp este acoperit în întregime cu păr, până și pe față, din cauza unui blestem. Alungat de ai săi și de oamenii care se tem de el, își găsește adăpost în casa unei familii care îl primește cu compasiune. Crește împreună cu fata părinților adoptivi, iar aproape de vârsta maturității, ea acceptă să primească blestemul său ca tânărul să poată avea o viață normală. Nu este o poveste cu happy end, în ciuda aparențelor, pentru că fratele adoptiv nu vrea ca toate astea să se întâmple, iar o dată încheiat legământul, fata va trăi cu corpul și fața acoperite de păr, ca un animal, stârnind ea groază și repulsie, în locul lui. Este cumva un gest de sacrificiu care nu aduce cu adevărat bucurie nimănui.
Îmi amintesc, din poveștile contesei, o lume fascinantă, în care o mică prințesă se plimbă într-o trăsurică trasă de păuni, în care o tânără pierde totul, din nou și din nou, din cauză că nu își poate stăpâni curiozitatea și nu are răbdare, în care toate minunățiile și frumusețile au umbra lor, grea, nepătrunsă și amenințătoare, în care nu curg râuri de miere și de lapte decât ca să te îmbie să te îneci în ele, o lume fantastică mult mai adevărată în complexitatea ei decât prince meets princess and they live happily ever after.

(puteți găsi aici una dintre poveștile din carte, scanată, cu tot cu ilustrații)

Pe undeva prin clasa a II-a am făcut pneumonie. Nu mai țin minte exact detaliile bolii, se pierd în toate ocaziile când am stat la pat, cu respirația îngreunată și dureri în piept, cu injectabile, cu cărți, cu desene animate și filme văzute la sârbi, cu jocuri care mă țineau ocupată. Însă știu că a fost pentru prima dată când tata mi-a dat să citesc Biblia, spunând că o să-mi facă bine. Am început Vechiul Testament atunci și m-a fascinant, se poate să fi fost varianta pentru copii, dar orișicum, câți l-am citit știm că poate fi înfricoșător, cu alungarea din rai și toate pedepsele asupra omenirii. Totuși, pe mine m-a ajutat. Oare să fi cules mai degrabă ideea că, oricât de supărat, Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea? Că îi lasă să treacă prin toate dezastrele pe care cumva nesăbuința lor pe provoacă, îi lasă să aleagă să se rupă de el, pentru a le oferi din nou ajutor atunci când e necesar?
Se prea poate, mai ales că la noi în casă nu s-a vorbit niciodată la modul că te bate sau te pedepsește Dumnezeu, n-a fost folosit niciodată pe post de bau-bau, dimpotrivă. Atunci când vorbeam despre religie și Dumnezeu, el era cel iubitor care avea grijă de oamenii săi, oricât de mult s-ar fi îndepărtat ei de el.

Citind atunci o parte din Vechiul Testament am rămas cu convingerea că m-a ajutat să mă vindec. Poate că așa a și fost, fie și doar pentru că mi-a arătat din nou că poți ieși cu bine din dificultăți, că trebuie să ai răbdare și încredere, și că trebuie să vezi ce urmează mai departe. Până și întrebarea pusă mai târziu, ”de ce, Doamne, mi se întâmplă mie astea? cu ce am greșit de trebuie să pătimesc așa?”, avea un sens. Nu era disperare fără urmă de speranță, ci dimpotrivă, o încercare de a căuta un sens în toate cele, convingerea că există un sens, că din toate astea am de învățat ceva, chiar dacă durea atunci, că nu înțelegeam, convingerea că lucrurile sunt la locul lor, doar că eu încă nu le cunoșteam cum aș fi vrut.

Toate cărțile astea pe care le-am citit, de la Vechiul Testament la ”Winetou”, sunt tot atâtea experiențe care m-au ajutat să privesc și să trăiesc lumea undeva la jumătatea drumului dintre ”așa cum e ea” și ”așa cum o văd eu”. Nu e rău deloc, aș zice, nu-i așa?  

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Cum a început treaba cu cărțile

Little_Red_Riding_Hood_-_Project_Gutenberg_etext_19993

Dacă e adevărat ce spune mama, pentru mine vorbirea a început cu o carte. Știu, știu, pare cumva incredibil, dar primul meu cuvânt se presupune că a fost numele unei cărți și s-ar fi întâmplat cam așa.
Aveam, la nici 1 an împlinit, o foarte frumoasă carte de povești cu foile groase, cartonate, și cu ilustrații care ieșeau în relief atunci când deschideai fiecare pagină. Îmi amintesc de minunățiile astea. Spune mama că, între pauzele de joacă supravegheată cu frumosul obiect, dispărea undeva pe dulap, la distanță și la siguranță de mâinile mele de bebeluș. Într-o bună seară începusem să cer ”Ușașa, Ușașa!” și să arăt undeva spre tavan. Ai mei s-au mirat un pic și în cele din urmă au înțeles că o vroiam pe Cenușăreasa.
Asta s-ar fi întâmplat când aveam 9 luni.

Tot de la mama știu că prietenele ei se mirau cum vorbesc eu atât de repede, până când, într-o zi, fiind cu una dintre ele la telefon, tot la a doua propoziție sau frază mi se adresa și mie, care eu se pare că eram în pătuțul de bebe. Prietena de la celălalt capăt al firului ar fi spus: ”Păi normal că fata vorbește deja, dacă tu vorbești atât de mult cu ea”.
Acum eu știu că mamele mai și exagerează, că în dorința lor de a se mândri cu copiii mai pot înflori sau înfrumuseța pe ici colo. E și un banc cu bufnița care îl ajută pe uliu să scape dintr-o capcană și prădătorul, recunoscător, o întreabă cum arată puii ei, ca să știe să nu-i mănânce. La care asta se fâstâcește și-i spune că sunt cei mai frumoși pui de zburătoare. Într-o bună zi dă uliul de un cuib cu niște pui atât de urâți, care parcă-parcă aduceau a bufniță, dar își zice că nu, nu au cum să fie ai ei, că sunt îngrozitor de nearătoși, așa că haț! îi halește.

Dar dacă ar fi să o cred pe mama, eu la 1 an și 10 luni, când am stat vreo lună de zile la Spitalul de Copii din Timișoara, din cauza unei bronșite groaznice care a însemnat începutul astmului, seara le spuneam povești asistentelor care veneau mereu în salonul meu. Sunt cumva sigură că nu eram deja un Ion Creangă feminin precoce, că probabil mama zicea poveștile sau mă ajuta, ea două vorbe, eu una, dar ea totuși insistă că așa stăteau lucrurile.
Ceea ce nu uit este cum mă adormea când nu mi se lipeau genele. Eram mărișoară deja, iar ea mă întindea pe picioarele ei, mă legăna și îmi cânta din ”Luceafărul” pe o melodie adaptată: ”a fost o dată ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată”. În alte nopți îmi spunea povești, de la ”Capra cu trei iezi” până la ”Scufița Roșie”.

Una dintre primele cărți de care îmi amintesc conștient și fără dubiu și parcă văd și desenele din ea a fost ”Căluțul de Foc”. Din păcate nu a mai fost reeditată recent, am căutat acum câțiva ani pe internet și am găsit numele pomenit doar de oameni care, la fel, doreau să găsească un exemplar prin anticariate. Povestea este a unui… cum altfel decât Căluț de Foc călătorind prin Univers de la stea la stea, planetă, cometă. Din ea îmi citea bunicul când venea seara de la serviciu, în vechiul apartament de la parterul înalt al unui bloc de la Deta, din spatele spitalului. Cică uneori, obosit, mai sărea câte un pasaj dintr-un capitol, să termine mai repede, dar eu cu gura pe el imediat că aia de ce n-a citit? Și bunicul mai spunea că, dacă știu eu ce zice în carte, de ce îl mai pun pe el să citească? Mă și văd ciondănindu-mă cu bunul și el apoi făcându-mi pe plac.
Mai târziu am avut un căluț roșu de plastic, pe roți galbene, pe care mă plimba tot el prin târg, până într-o zi când i-am deșurubat una dintre roți și am pierdut-o în tufele din spatele blocului.

Și mai târziu am descoperit cărțile lui Karl May și am făcut o mare pasiune pentru aventurile din Vestul Sălbatic, mai ales pentru, exact, cai! O să povestesc eu despre Winetou mai târziu, dar pot să spun că, deoarece în clasa I am avut 10 pe linie (nu la medii, la note), iar în a doua am avut doar o singură notă de 9, pentru care am plâns, i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere cadou un cal. Mă și vedeam, jur, cum mă duc eu la ruga din Banat, pe 8 septembrie, călare! Imaginație, ce mai.

O pățanie acum haioasă, dar pe vremea aceea foarte emoțională am avut la mare, unde am mers câțiva ani la rând, până s-a născut fratele meu, pentru aerosolii care făceau bine la plămâni. Undeva în Eforie (sau Constanța? prietenii mei constănțeni mă pot corecta, dacă știu mai bine) era un teatru în aer liber și am fost acolo într-o seară la un spectacol de păpuși. Era ”Scufița Roșie”, eu știam povestea, și cu toate acestea… când lupul a înhățat-o pe fetiță și a înghițit-o de vie eu am plâââââns cu sughițuri și în gura mare, cu așa o disperare că îmi amintesc unii spectatori uitându-se la mine îngrijorați. Și nu mai știu dacă eram cu mama sau cu bunica, dar oricine ar fi fost a început să mă liniștească, ”dar mamă, tu știi povestea, știi că Scufița o să fie bine la urmă”.
Probabil imaginea de pe scenă, în fața ochilor mei, a fost mai mult decât puteam eu suporta în momentul acela.

Poveștile mi-au ținut companie, după cum ziceam și în postarea precedentă, și asta dinainte să pot citi. Într-o noapte în care eu eram doborâtă de febră, iar ai mei aveau o obligație să meargă la o nuntă, a rămas bunica din partea tatei cu mine. Mi-era tare rău, durerea de cap aproape nealinată, așa că buna Gina a stat și mi-a povestit. Am în minte foarte clar cum, atunci când se termina povestea, o luam de la capăt cu rău, rău, rău. După câteva povești, buna a găsit altceva să mă ajute: m-a învățat prima rugăciune.
Deși tata e preot, nu mi-a vârât nici un fel de doctrină pe gât. Într-adevăr, vroia să ne ducă mama la biserică, dar asta mai degrabă ca un gest firesc, de a da exemplu și a fi parte din comunitate. Așa că buna Gina m-a învățat ”Înger, îngerașul meu” când eu mă zbăteam cu febră. La urmă, dacă țin bine minte, m-am liniștit și am adormit.

Am iubit cartea cu ”Harap Alb”, mare, cât un ziar clasic, avea și imagini colorate glossy înăuntru. Îmi citea mama din ea. Unul dintre desene mă înfricoșa, arăta un Gerilă bărbos, negru, încotoșmănat într-o haină mițoasă mare, tot neagră și ea, pe fundal roșu, avea barba și părul zburlite și nu mă puteam uita la el. De câte ori ajungeam la pagina asta, îi ziceam să citească și să o întoarcă repede și nu mă uitam deloc.
Cred că tot dinainte să știu să citesc am avut pick-up și o mulțime de discuri cu povești. Înainte de asta au fost diapozitivele, care însă nu m-au încântat atât de tare, erau fascinante, dar nu îmi amintesc mare lucru din ele.

După ani, când mă pregăteam pentru facultate am descoperit că ”Harap Alb” este de fapt un basm cult, în care Creangă, băiat de la țară cum a fost el, dar școlit și iubitor de carte, a topit mitologii și cunoștințe culese dintr-o arie culturală vastă. Adriana Babeți a fost cea care, la meditațiile de literatură română pentru examenul de admitere, ne-a prezentat ”Creangă și Creanga de Aur” de Vasile Lovinescu, pe care până azi nu am reușit să o citesc, dar îmi amintesc suficient ca să spun că, la vremea aia, rămăsesem cumva cu gura căscată de admirație.

Nu mai am habar care a fost prima carte de orice fel citită de mine cu ochișorii mei. Am învățat repede literele, cam de pe la 4-5 ani, deloc de mirare ținând cont că am crescut între povești. Aveam și două verișoare cu 2, respectiv 3 ani mai mari decât mine, pe la care eram toată ziua, bună ziua, că stăteau în vecini, și mă mai nimeream pe la ele când își făceau temele, așa că trebuia să și le facă cu mine acolo, curioasă, lângă ele.
Primul meu roman, neterminat niciodată, a fost ”Colț Alb” de Jack London. Al doilea a fost ”Robin Hood”, de Alexandre Dumas. Pe primul l-am numit și în lista mea de zece cărți care m-au influențat sau marcat sau așa ceva, scrisă acum vreo săptămână, două, pe Facebook. Atunci mi-a și venit ideea să vorbesc mai pe larg despre cărțile mele iubite, așa că am început astăzi cu ceea ce ați citit până aici.

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Not so American beauty

Întâi am văzut filmul și l-am iubit. În vara asta, intrând într-o librărie din Cluj, am găsit cartea și tare m-am bucurat. Tot ce vreau să fac acum vreau să dau mai departe o porție ca o felie de tort cremos, pufos, și cu surpriză la mijloc.
În contextul în care vorbim despre mârșavii profitori, egocentrici și credincioși doar propriului ego-dumnezeu, care fac și desfac și învârt pe degete o lume a banului, surpriza micului fragment de mai jos vine ca o bomboană de ciocolată dulce și plină de savoare, care are însă în miez ironia înțepătoare a unui bulgăre de mucegai.

Pe urmă, în timp ce zăceam despuiați unul lângă altul, amândoi cu ochii ațintiți în plafon, am sărit deodată în picioare și, scoțând din vază un fir de bujor, am început să rup petală după petală, și le-am presărat pe pântecele blondei, apoi încă un fir și încă un fir, garnisind cu petalele câtorva fire de bujor tot pântecele domnișoarei, și priveliștea mi se părea atât de frumoasă, încât stăteam și-mi desfătam privirea, iar domnișoara s-a săltat și, sprijinindu-se în coate, admira și ea acest spectacol minunat, dar mișcarea ei făcea să alunece jos petalele, drept care am împins-o cu gingășie înapoi, ca să stea lungită pe spate, și m-am dus să scot oglinda din cui și am întins-o în așa fel, ca domnișoara să poată vedea splendoarea pântecelui ei presărat cu petalele de bujor și eu i-am spus: Ce minunat o să fie de câte ori o să vin aici și în această cămăruță se va găsi o vază cu flori, și eu o să-ți împodobesc pântecele cu petale – și ea mi-a răspuns că așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată – o asemenea cinstire adusă frumuseții sale -, că datorită acestor flori s-a îndrăgostit de mine, iar eu i-am spus ce frumos va fi de Crăciun când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de vâsc, dar cel mai bine ar fi, și de asta va avea ea grijă, ca în plafon să fie instalată o oglindă, chiar deasupra divanului, ca să ne putem vedea lungiți unul lângă altul în pielea goală și, mai cu seamă, s-o pot admira cât e de frumoasă în toată goliciunea ei, cu o coroană de flori în jurul ”blăniței”, coroană ce va fi schimbată de fiecare dată după sezon și după florile specifice fiecărei luni, și ce frumos va fi când o voi împodobi, rând pe rând, cu margarete, cu lăcrămioarele Sfintei Fecioare, cu anemone, cu dalii, cu crizanteme, cu frunze de clematite în culorile toamnei… și eu m-am ridicat și am îmbrățișat-o, și mă simțeam mare, și înainte de a pleca i-am întins două sute de coroane pe care ea n-a vrut să le primească, dar eu i le-am lăsat pe masă, și, ieșind de la Paradisu’, aveam senzația că măsor, pe puțin, un metru optzeci și i-am mai strecurat o hârtie de o sută și doamnei Paradisu’, care scosese capul din spatele ferestruicii sale și se uita la mine prin sticlele ochelarilor, să mă vadă cât mai bine… și, în toiul nopții, am părăsit locanta și peste străduțele întunecate și pustii ale orașului coborau de sus toate luminile scânteietoare ale boltei înstelate, dar eu nu vedea nimic altceva decât toate florile pământului – gălbenele și ghiocei și toporași și ciuboțica-cucului și pintenul-cocoșului – toate florile pământului împletite împrejurul pântecelui domnișoarei cu părul bălai, și pe măsură ce înaintam eram tot mai uimit de această idee năstrușnică, întrebându-mă cum de mi-a venit să garnisesc atât de frumos, cu o cunună de flori, plăpânda moviliță de păr ce mijea pe acel pântec drăgălaș de femeie, de parcă aș fi garnisit, cu foi de salată verde, un platou cu șuncă în aspic și, cum mă pricepeam la flori, continuam s-o îmbrac pe blonda despuiată în toate florile ce-mi treceau prin minte – în mănușa-Maicii Domnului și-n petale de lalele și de stânjenei… și eram hotărât să merg cu povestea asta până la capăt, să-i adaug mereu alte flori, putând să mă amuz în felul acesta un an întreg, căci banii îți permit să cumperi nu doar o fată frumoasă, ci și un pic de poezie. 

Bohumil Hrabal – L-am servit pe regele Angliei

Și imaginea din film, care este la fel de frumoasă, dar are suflul ei:

, , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: