Archive for September, 2013

Un loc pe care nu îl cedăm cianurării

Citesc o carte care nu se dorește beletristică, dar are farmecul experienței umane calde și vii atât de bine impregnat, încât l-aș putea numi pe autor un scriitor al întâlnirilor nemijlocite. Este prima pe care am început să o lecturez integral pe laptop, oricât de anacronic, straniu sau mai știu eu cum sună asta. Scriu printre picături, atunci când nu lucrez pentru următorul nivel de calificare și când nu sunt la job sau nu mă ocup de Avon. Stau la povești cu noii colegi de locuință, un elvețian care își face calificarea ca pilot în Bournemouth, o portugheză care își face și ea rezidențiatul în medicină tot aici, un indian care lucrează în bancă, dar are și afacere proprie la Londra și (tot acolo) o soție care zilele astea așteaptă să nască. Mă țin de noul program de mâncat low-carb high fat și chiar funcționează. Din când în când mai scap la cofetăria mea preferată, unde te-ai duce și fie să te uiți doar ca la expoziție, să-ți desfeți creierul pofticios cu imagini rupte dintr-un paradis copilăresc al dulciurilor.

 

Și, în mod constant, urmăresc ce se întâmplă cu Roșia Montană, în ce tertipuri se mai încolăcește nemernicia politicienilor și a cățeilor jurnalistici, cum oamenii continuă să protesteze și, o dată ce și-au făcut auzită vocea, sunt pregătiți să meargă până unde este necesar ca România să nu mai fie tratată ca un teritoriu al nimănui, bun doar de jefuit și batjocorit.

 

În urmă cu ceva vreme am postat imagini de la Fân Fest 2006, unde am fost ca jurnalistă și tototdată participantă la secțiunea de literatură. Acum revin cu fotografii din 2007, când am dus evenimentele ”Efectul de seară” cu Ovia Herbert la cortul de cultură. În mod ciudat nu mai am nici o fotografie de la evenimente cu invitații noștri: Miruna Vlada și Octavian Soviany, Blazzaj, AG Weinberger. Poate că le-am făcut cu aparat primit de la redacție, nu-mi mai amintesc exact circumstanțele. Ce știu este că lipsa de protocol pe care o doream cu ”Efectul de seară” s-a potrivit perfect cu atmosfera de festival în inima munților. Poate sună dulceag, dar acum că scriu iarăși despre festival și zona respectivă parcă simt aromă de fân și aer proaspăt de munte. Poate că-mi lipsește doar, de când m-am impregnat cu atmosfera țărmului britanic.

Să dăm drumul la imagini acum.

#rosiamontana

Peisaj moleșit cu cort și căpiță de fân, după-amiaza.

FanFest 002

În copilărie visam să am și eu un cal în curte, pe care să încalec și să plec la plimbare când aveam eu chef.

FanFest 009

Cu Miruna Vlada și cu Octavian Soviany, adăpostindu-ne de arșița amiezii. 

FanFest 014

Cu privirea la cer, printre mere verzi. 

FanFest 036

La concerte, sub Lună. 

FanFest 113

Printre stânci poți ajunge la cer.  Sau le dai pe un monstruos lac cu cianuri? 

FanFest 119

Perspectivă spre viitor sau spre trecut? 

FanFest 123

În ținută de festival, pe un colț de stâncă de unde se putea admira valea. 

FanFest 165

Există o cale ca tot peisajul acesta să nu rămână doar în fotografii, pe care să le privească nostalgic

sau cu mirare niște oameni cianurați fără vreo șansă de dezintoxicare.

FanFest 164

, , , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

Omul care i-a speriat pe Gâdea&Co (Zombi-news)

 

După ce l-am legănat într-un hamac din peștera cu comori proprii și personale, în sfârșit e cazul să mai scot un proiect din starea de adormire pe termen nelimitat. Nu am alt cuvânt la îndemână, iar proiect sună atât de contrastant cu tot ceea ce voi scrie de fapt. Am de povestit despre oameni frumoși pe care i-am cunoscut, oameni cu care am tăiat noaptea în două și am făcut zilele ghem, oameni pe care, dacă nu i-aș fi cunoscut, aș fi fost cu adevărat mai săracă. Cu unii vorbesc din an în Paște, altora le citesc textele și mai spun ceva și eu pe acolo, de alții dau pe la târguri de carte din Londra, pe alții poate că nici nu i-am mai întâlnit de ani buni de zile.

Pe Silviu Dancu îl citesc într-o veselie pe facebook. El e scriitorul cu cele mai faine texte publicate pe rețeaua de socializare, nici nu știu ce face cu ele și dacă le scrie direct acolo, dacă le are salvate pe undeva, dacă le-a mai publicat și pe blog, citesc prea haotic pe internet ca să îmi pot da seama. Postările astea ale lui nici nu sunt foarte lungi, dimpotrivă, mici povești din Bucureștiul de zi cu zi, de la metrou, de la ieșirea din bloc, de mai știu eu unde, dar te prind și te țin acolo. I-am și spus cândva că ar trebui să le adune într-o carte. (voi adăuga curând și o fotografie cu Silviu, de la lansarea mea de carte, cu permisiunea lui). 

 

Nu îmi amintesc exact cum l-am cunoscut pe Silviu, probabil că pe la cenaclu, până la urmă și ”aterizarea” mea în peisajul capitalei tot cenaclului s-a datorat, mai exact unui schimb de poeți/scriitori la lectură între Pavel Dan din Timișoara și Euridice a lui Mincu, din București. Pe Mugur Grosu mi-l amintesc de la prima și obositoarea mea lectură cu Alex Potcoavă în sala de la Muzeul Literaturii, avea și atunci pleată și era cel mai elocvent dintre toți vorbitorii de acolo (așa a și rămas, după mine). Dar nu știu când a apărut în peisaj Silviu, dau înapoi fișierele anilor bucureșteni și el e, pur și simplu, acolo.

 

Ciudat, cumva, pentru că nici Dancu nu e printre cei mai tăcuți sau mai timizi oameni, la o ieșire în grup ai toate șansele să-l găsești dezbătând cu patos și să-i auzi râsul ușor răgușit. Îmi amintesc cum ne-a povestit într-o seară despre excursia lui la Sankt Petersburg sau Moscova, student fiind, s-au cazat pe undeva prin căminele studenților de la teologie, au fost primiți fără reținere când s-au prezentat drept colegi din România. Oricum, dacă am înțeles eu bine, plecaseră și ei așa, să vadă frumusețile Rusiei, fără prea mulți bani în buzunar și bazându-se cumva pe ospitalitatea ortodocșilor de acolo.

 

Pe lângă faptul că, în general, vorbește însuflețit și are umorul la purtător, ambele bune de apreciat, este ceva care întotdeauna mi s-a părut marca lui Silviu. Este un fel de dandy al Bucureștiului de acum, lipsit însă de scorțoșenia și aroganța de Dâmbovița. Se pare că și-a adus cu el aerul constănțean, relaxat și spumos, care filtrează poluarea de capitală.

 

Astăzi mă bucur din nou că-l cunosc pe Silviu Dancu, acela al cărui nume lui Gâdea i-a fost frică să-l articuleze în emisiune, cu figura lui de secretar de partid, cu obrăjorii lui de viață bună, care ar putea eventual păcăli niște copii neobișnuiți cu televizorul sau niște bătrânei din inima muntelui, pierduți de lume. Acest om emblemă a presei românești actuale l-a numit ”măi ordinarule”, după buna școală a lui Ilici, cum altfel? Vorbe de un mare rafinament, numai bune pentru moderatorul unor talk-showuri respectabile.

 

Nu situația asta mă bucură, nu faptul că Silviu a ajuns ”vedetă” fără voie, ci faptul că a scris pe blog un text-manifest. Mi-a dat senzația că l-a pus pe tastatură cam tot așa cum l-am citit și eu: dintr-o răsuflare, fără urmă de ezitare, fără să clipească. Mă bucur că a scris așa cum eu nu am reușit încă despre mass-media care s-a sinucis de vreme bună și doar umple niște armuri goale și împuțite, cu care niște politicieni înțepeniți în mizerie mai încearcă să păcălească ceva. Când vorbele lor sună exact ca niște peturi pline de monezi, scuturate de zor ca să facă gălăgie, singurul motiv pentru care mai conduc ceva și mai iau decizii este că încă mai sunt destui oameni care trebuie să se retrezească la viață, să iasă din inerție, să știe că și ei contează, că lumea nu se învârtește pe degetele câtorva indivizi nesătui în lăcomia lor și ale lacheilor lor. Da, ați ghicit, lacheii gen Gâdea, Badea&co, cărora Silviu a avut inspirația să le spună atât de clar că sunt morți, încât i-a băgat cu adevărat în sperieți: lumea începe să se prindă.

 

Bineînțeles, tot ce au preluat ”stimații” este începutul textului, scris în forță, declamativ, și au tras măreața concluzie că cineva îi avertizează că li se va întâmpla ceva rău. I-aș asigura și eu că răul cel mai mare li s-a întâmplat deja și pare ireversibil: sunt zombi-șefi într-o lume pe care o clasă politică încă mârșavă caută să o zombifice.

Îmi pare bine iarăși că textul lui Silviu, scris pe 9 septembrie, exprimă tot ce simt vis-a-vis de presă și nu doar cea românescă. Întregul an 2013 am tot stat cu ochii prin edițiile digitale pentru a vedea că mass-media este doar al patrulea membru al aceleiași puteri, indiferent dacă te afli în est sau în vest. Un fel de picior de lemn cu care tropăie piratul-șef ca să-și bage în sperieți mateloții. Când am început să lucrez în presă nu presimțeam nimic din dezamăgirea asta, din totala lipsă de încredere pe care o simt azi.

 

În schimb, am încredere în oamenii frumoși pe care-i cunosc și în ce pot face. Silviu Dancu este unul dintre ei. Nu vreau să închei pe un ton oficial sau prea pretențios, așa că am să mai spun doar că omul este tatăl a doi băieți atât de frumoși încât mă face să regret că nu am fată de vârsta lor. În plus, cred că fiul cel mare a fost autorul celei mai uimitoare concluzii la care am auzit să ajungă vreodată un copil. Se pare că băiatul i-a spus, într-o zi, tatălui: ”Dar dacă noi suntem doar niște gânduri în capul lui Dumnezeu?”.

 

, , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

FânFest 2006 sau cum am cunoscut Roșia Montană

După ce ieri am spus povestea mea cu Roșia Montană, astăzi vreau doar să public câteva fotografii, de la prima ediție de FânFest la care am participat, împreună cu Ovia Herbert. Majoritatea sunt făcute de mine, unele și de Ovia. Postez fotografiile pentru că zona respectivă, platoul pe care se ținea festivalul, împrejurimile sunt de o frumusețe nealterată și mi-au rămas în minte ca un colț de natură ce merită conservat. Știu de problemele pe care localnicii le au și nu sunt indiferentă la ele, dimpotrivă, dar despre asta voi scrie în altă postare.

Reiau și fotografia asta, care mi se pare emblematică. Am decis să o folosesc și în antetul blogului, pentru că exact așa arată teritoriul interior din mijlocul căruia îmi pasă, chiar îmi pasă. 

Rosia Montana vale

O altă perspectivă, cu o culme suspendată deasupra norilor și soarele luminând dimineața peste pășuni. 

Vara 075

Pe sub nori, urcuș spre platoul unde se ține FânFest.

Vara 178

Ținută de festival, la firul ierbii, și satul în vale. 

Vara 126

Câțiva dintre participanți au făcut și sculpturi în fân, o formă de artă ingenioasă și ecologică. Mai târziu, bănuiesc că ele au putut fi și reciclate în hrană pentru vite. 

Vara 207

Cam așa arăta platoul în 2006, cu corturi presărate ici, colo, sub un cer de munte.

Vara 201

În vârf de munte existau coșurile astea de gunoi, organizare mai bună decât pe multe străzi ale orașelor românești

Vara 208

Și un apus de soare, cules printre copaci și căpițe de fân. 

Vara 171

, , , , , ,

Leave a comment

A început la Roșia Montană

De mai bine de o săptămână oamenii protestează la București, la Cluj, Timișoara, și în câteva dintre marile orașe ale Europei, pentru a nu permite demararea unui proiect criminal în România. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei din capitală au ieșit în stradă, mulți postează  pe facebook fotografii și materiale despre dezastrul ecologic și uman care se pregătește, dar și despre mișcările din stradă. Mugur Grosu spunea, ajuns acasă târziu după prima noapte de protest, ”cei mai frumoşi şi mai curaţi oameni pe care i-am întâlnit, la cel mai emoţionant şi mai lung protest de până acum”. Nu mă miră deloc, pentru că, așa cum văd eu lucrurile, cei care ies în stradă astăzi în București, Cluj, Timișoara, Praga, Londra, Bruxelle sunt mânați de respectul pentru natură și pentru viața omenească.

Cei care rămân acasă, dacă nu sunt susținători ai exploatării cu cianuri, nu știu ce motive au să ignore situația. Poate au copii, familie, pisici, căței, poate sunt bolnavi, au proiecte de terminat, sunt la muncă, au diverse probleme. Sau poate că pur și simplu nu le pasă că Guvernul propune o lege care să permită exproprierea forțată, de către Gabriel Resources, a oricărui locuitor din cele trei sate afectate de exploatarea minieră, care să încalce prevederile Uniunii Europene, care să transforme România în țara cu bombă ecologică, pe care nu știu cine ar mai vrea să o viziteze după ce va fi înfierată cu sigla cianurii.

 

Am tot stat cu ochii pe facebook și pe site-uri, de când am aflat de noua lege propusă de Guvern și înaintată Parlamentului. Vineri, pe 31 august, și duminică, pe 2 septembrie, eram la muncă, unde fac ceea ce se numește ”sleep in”, dar nu am putut dormi, uitându-mă la imagini, comentarii, filmulețe, căutând ce s-a scris despre proteste. M-am gândit la ce pot face eu și, în sfârșit, încep să fac ce pot.

Cunoșteam situația Roșiei Montane, de la conferințele de presă și materialele pe care le citisem cu ani în urmă, când eram jurnalist pe cultură în mass-media centrală. Pentru prima oară am ajuns la FânFest în 2006, împreună cu Ovia Herbert, ca jurnalistă pe cultură din partea ziarului Cotidianul și ca invitată de Răzvan Țupa pentru lectură de poezie în cadrul Poeticilor Cotidianului (haioasă coincidență, dar nici o legătură directă sau indirectă între cele două). Ca invitată, am citit din textele mele și am stat la discuții cu tinerii care s-au adunat în cortul pentru literatură și teatru și care ne-au ascultat.

 

Am mers la FânFest doi ani la rând, și am scris cu ambele ocazii în presa centrală. Încă se mai găsește pe net, aici, articolul publicat în ”Cotidianul”, din care poate aș mai schimba astăzi câte o exprimare-două, dar pentru un an de experiență în presă cred că nu e rău deloc. Am cunoscut pe platoul de la Roșia Montană oameni grozavi, culmea, unii concitadini cu mine, din orașul meu bănățean, și anume băieții de la Blazzaj. Cu ei și cu tipul de la Da Hood am făcut interviuri, pentru două materiale publicate în suplimentul de cultură al ziarului ”Cotidianul”, în secțiunea ”Pe val”.

În al doilea an când am fost acolo, 2007, veneam și cu Efectul de Seară, un proiect inițiat de Ovia Herbert pe ideea discuțiilor libere între cei ce fac artă și public. Am avut trei seri la cortul de cultură, unde i-am adus pe Miruna Vlada și Octavian Soviany, pe tipii de la Blazzaj, care au fost foarte simpatici și ne-au oferit o mostră de muzică unplugged, și pe AG Weinberger. Cu bluesmanul crossover am făcut și un interviu publicat în Evenimentul zilei.

 

Înșir toate astea pentru că sunt amintiri frumoase, legate de un loc cocoțat în inima Apusenilor, pe un platou unde nu există nici picior de turism organizat și urbanizat, cu toate acestea mii de oameni vin vară de vară la concerte și tot restul. Ca lucrul ăsta să fie posibil, o mână de voluntari lucrează la fiecare ediție. Cel puțin prin 2006-2007, când eram și eu acolo, nu cred să fi fost mai mult de 200 de voluntari, iar lor li se datorează faptul că organizarea a funcționat, că s-au putut ține concertele, spectacolele de teatru și activitățile de peste zi, că platoul a rămas și după festival așa cum era înainte, adică natură și nimic altceva.

Ca să ajungem acolo, în 2006 am mers cu trenul și am fost culeși de la gară de voluntari/organizatori. Sus pe platou am ajuns după ce se întunecase, în seara de joi, înainte să se deschidă festivalul. Cortul pe care trebuiau să ni-l instaleze doi voluntari se pare că avea un defect, așa că, după vreo zece minute în care s-a stat și s-a cugetat, dacă să fim cazați în podul adăpostului de acolo, în fân, unul dintre băieți ne-a cedat, scurt și hotărât, cortul lui, și s-a dus să doarmă într-o căpiță de fân, cu alți voluntari. Culmea e că nici nu l-am mai prea văzut în următoarele zile, bine, nu era ca și cum am fi fugit la vale cu cortul lui în spate.

 

În al doilea an deveniserăm deja de-ai casei, așa că am fost transportați cu microbuz direct din București, împreună cu doi dj care au mixat la cortul de țopăială. Excursia a pornit cu un sughiț de vreo oră jumătate, cred că unul dintre băieții ăștia se trezise cam târziu, așa că am ajuns acolo pe la 10:30 pm. De data asta aveam cortul nostru și pot spune cu mândrie, pentru o tipă care ține (ocazional) la manichiura ei și care n-a fost nici măcar în vreo tabără până la 16 ani că eu am fost cea care a instalat cortul, cu participare obedientă (hehe) din partea lui Ovia.

Am mai citit comentarii spuse pe sub mustață cum că cine să facă turism acolo unde nici măcar nu ai cum ajunge, unde singurii turiști sunt eventual rătăciți prin zonă, unde nu există transport și nici oferte turistice adevărate. Și oamenii ăștia nu-și dau seama că avem acolo și nu doar un adevărat El Dorado verde: tocmai locurile astea virgine și neinvadate de turiști fac astăzi deliciul în lumea întreagă. Dacă nu mă credeți, citiți vă rog National Geographic Traveler. Turismul ecologic astăzi poate fi de nișă, dar aș zice că este și de viitor.

 

La ediția asta am moderat întâlnirile Efectul de Seară la cort și pot spune fără reținere că au fost unele dintre cele mai calde, mai autentice și mai spontane pe care le-am avut. Nu ne-am făcut vreo grijă că dacă nu avem public, că ce-o fi, ce-om păți, se supără invitații, se simt stânjeniți. Am fost cu toții relaxați și nu am simțit nici un fel de presiune.

Îi adusesem ca invitați exclusivi pentru Efectul de Seară pe Miruna Vlada și Octavian Soviany. Zilele acelea de august 2007 au fost atât de călduroase încât după-amiezile ne găseau trântiți sub câte un copac, deasupra văii, la umbră, pălăvrăgind literare și non-literare.

 

Ce îmi amintesc mai amintesc de la FânFest? Ei bine, nu concertele, nu evenimentele, ci oamenii. În tabăra de voluntari și invitați aveam două adăposturi, într-unul dintre ele se gătea și se servea masa. Îmi amintesc aburii mâncării gătite acolo și cafeaua sorbită din plastic pe o bancă de lemn brut, la o vorbă cu Nai’gh’ba, MC la Da Hood, (alias jurnalistul Andrei Vulpescu ), despre supărarea lui pe ipocrizia politică românească, despre cum ne-am reîntâlnit pe o terasă din București în toamnă, pentru interviu, și am aflat, fără uimire, că era proaspăt tătic și coleg de breaslă cu mine.

Ne-am luat câte o după amiază, de fiecare dată, să coborâm în sat. Cu aparatul de gât, în 2007 făceam fotografii caselor lăsate în paragină. A ieșit un nene nervos la gard, din curtea unei clădiri cu sigla RMGC, o gospodărie vândută, încercând să mă intimideze că n-am voie să fac poze. Și-a găsit cu cine să se pună. Eram pe domeniu public și puteam face câte fotografii pofteam eu, iar ca jurnalist îmi știam drepturile.

Ceva mai târziu ne-a prins ploaia prin sat. Am bătut la ușa unei gospodării fără siglă. Ne-a primit o tanti care ne-a așezat la masă și ne-a ținut acolo până s-a mai înseninat. Și-a dat seama că eram dintre ce de la festival și, femeie simplă, înțelegea și sensul FânFestului, dar și probleme consătenilor. Nu aproba minieritul cu cianură.

 

Când ne trezeam, dimineața, în corturile noastre cocoțate pe deal și ieșeam la aer, aveam parte de una dintre cele mai plăcute imagini cu care să îți începi ziua. Desigur, imaginea asta o poți da jos și poți chiar găsi tot felul de alte fotografii paradisiace cu care să îți umpli ecranul. Și totuși, pixelii sunt doar pixeli, oricât de frumoși ar fi. Să sperăm că nu vom ajunge curând să fie tot ce avem, și afară, deșert toxic.

Imaginea asta, cu valea scufundată sub nori, cu soarele strălucind pe coamele munților din jur, cu verdele vegetației ademenind privirea, cu corturile întinse cuminți pe pășune, nu o uiți ușor. Datorită ei ne-am cunoscut eu și partenerul meu, omul cu care sunt împreună de câțiva ani buni. El avea postate fotografiile de la FânFest pe un site de socializare, eu scrolam într-o iarnă, la ceva ani după. Am văzut exact imaginea cu care mă trezeam la Roșia Montană și i-am lăsat un comentariu. Era și el online, așa că am început să vorbim. După sărbători, petrecute acasă de amândoi, eu în Banat și el în Ardeal, am reluat legătura și ne-am întâlnit.

Până și astăzi avem în comun Roșia Montană. Citim amândoi despre ce se întâmplă și sperăm ca dorința oamenilor de a păstra ce este bun în țara aia, de a conserva adevăratul patrimoniu, atât cel natural, cât și sănătatea oamenilor, pe lângă depozitul de aur în sine, să se impună în fața uniunii criminale a politicienilor cu afaceriștii, și unii, și ceilalți fără scrupule și fără verticalitate, atâta timp cât cred că au ceva consistent de câștigat.

 

De fapt, toți avem în comun Roșia Montană și nu mă refer doar la români. Prețul toxic cu care plătim, fără să fim neapărat conștienți, setea de putere, de control și de posesiune a celor care se presupune că ar conduce lume asta îl plătim cu toții, de la Washington la Manilla. Asta și face protestele românilor să fie astăzi atât de puternice, atât de frumoase și atât de curate. Fără politică, fără rivalități, fără bălăcăreală și furii. Oamenii astăzi nu ies pentru a li se da ceva, nu cerșesc de la politicienii cocoțați în turnurile lor, ci protestează pentru a-și proteja ceea ce au. Cred că majoritatea celor care sunt în stradă la Universitate, în București, apoi la Cluj, Sibiu, Timișoara, Londra, Bruxelles, știu că România mai poate fi mișcată cu ceea ce ÎNCĂ are. Da, acest încă e cu litere cât se poate de capitale, pentru că o dată dus, ne lasă pe toți fără rădăcină, fără axă, fără altă perspectivă decât firimiturile de la masa celor care ne cântăresc în tone de cianură.

Eu însă cred (și văd, 15.000 de protestanți adunați pe 8 septembrie!) că oamenii se trezesc, că oamenii simt, că oamenii știu. Este vremea să protejăm și să folosim ce avem, să folosim cu cap, să îngrijim și să creștem.

Roșia Montană este doar începutul.

Rosia Montana vale

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: