Hotel Europa Centrală

 grand-budapest-hotel2

Cu ceva săptămâni în urmă planificam o ieșire la film. Al meu, deși e mare amator de filme și seriale, preferă să le vadă acasă, ca ursul în propriul bârlog (mrrrr! – a se introduce mârâit de felină). Eu mor
după cinematografe, întreaga experiență de a te deplasa ca să vezi filmul, împreună cu o masă de alți oameni care se pregătesc, cumpără bilete, se instalează în scaune și îl urmăresc pe același ecran pentru mine e cumva sacră. Poate că vine de la faptul că, prin copilărie și adolescență, filmele de duminică seara (indiene, chinezești sau românești) de la Căminul Cultural din comună erau pe lista obligatorie. Poate datorită faptului că bunicul mă ducea întotdeauna la cinematograf, dar unde NU mă ducea bunicul.

Revenind în trecutul apropiat, de ceva vreme vreau să văd ”12 years a slave”. Până și verii mei englezi, Maggie și Kev, mi l-au recomandat, chiar dacă el unul nu este mare iubitor de Hollywood, iar asta înseamnă ceva. Doar că Meggs a spus că e foarte intens și al meu chiar nu avea nici un chef de chestii deprimante, așa că a trebuit să ma adaptez. Nu de alta, dar nu-mi place să merg de una singură, iar toți ceilalți cunoscuți sau prieteni l-au cam văzut.
Toată experiența cu mersul la cinema își cam pierde farmecul dacă nu au cu cine să râzi, să ieși la o plimbare după, să comentezi și să dezbați la ieșirea din sală.

În locul filmului greu și deprimant, am găsit ”The Grand Budapest Hotel”. De regizor n-aveam habar, dar știam actorul, Ralph Fiennes, care a făcut aici un rol grozav, prezența lui de fapt este chiar condimentul-cheie în reușita filmului. Pe de altă parte, vorbim despre un film de regizor, dar sunt cumva suspicioasă la adresa lui Wes Anderson, probabil și pentru că, deocamdată, nu-l prea cunosc. Poate voi remedia.
Văzând trailerul, deja am avut senzația aceea clară că da, merită, că a prins ceva din teritoriul meu, Europa mea Centrală atât de dragă, de suprarealistă și de tragică într-un mod de-a dreptul umoristic, încât am zis că ar trebui să-i mulțumesc lui A. că nu a vrut deprimăciuni, ceea ce am și făcut, la ieșire. În timpul filmului nu am avut cum să-i mulțumesc discret la ureche, pentru că am ajuns târziu (ne-am moșmondit cu parcarea sau ceva de genul) și între noi stătea un cuplu care nu a avut bunăvoința să se așeze un scaun mai la dreapta sau mai la stânga, oricum nu ar fi contat, ci a trebui să stăm separați unul de altul.

Mă miră în continuare (și rămân suspicioasă) că un american, născut, crescut și educat în Texas, a putut să pună pe peliculă o asemenea poveste despre Europa Centrală. Producția lui are un personaj care e sufletul întregului film, pe domnul Gustave, cu micul Zero drept sidekick, și într-un fel este vorba și despre devenirea celui de-al doilea personaj. Are acțiune sprintenă, de fapt de-a dreptul nebunească, are un umor despre care aș spune că iarăși că este tivit exact pe sufletul central european, are un fundal istoric foarte inspirat luat în derâdere, ca un ultim panaceu împotriva ororilor (războaie, nazism, lumi și vise spulberate). Filmul nu spune cu adevărat povestea unui sau a două personaje, nici evoluția unei situații, ci adoptă suflul unei zone culturale din care mă hrănesc și eu: Europa Centrală (cu riscul de a mă repeta, ceea ce probabil nu mă voi feri să fac).

Trebuie să recunosc că documentându-mă puțin despre, doar nu mă duc la cinema fără să am un mic habar la ce merg, mi-a sărit în ochi că ”The Grand Budapest Hotel” e inspirat de scrierile lui Stefan Zweig. I-am citit ”Suflete zbuciumate” prin liceu, o cumpărasem parcă de la vechea libărie aflată în clădirea de lângă magazinul Bega. Pe atunci îmi dădeam alocația pe cărți și casete audio. Nu sunt însă o foarte bună cunoscătoare de Zweig, așa că trebuie să-l cred pe cuvânt pe domnul Wes.
Bănuiala mea acută este că s-a inspirat și de la alții, Kusturica, Jiri Menzel, și o voi susține cu argumente.

Ce are filmul lui Anderson? Umor, de cea mai bună calitate, cu o interpretare de zile mari a lui Ralph Fiennes, umor care merge de la naivitate la întunecimea hazului greu de necaz.
Are un ritm de te înnebunește, are o poveste-cadru, unde lucrurile nu mai sunt așa roz, de fapt sunt exact așa cum le găsești și pe la noi prin turism: o glorie trecută,  în descompunere atât de lentă și de prăfuită, încât ai impresia că aici nici măcar sfârșitul lumii nu ar mai putea ajunge vreodată.
Are un decor foarte foarte foarte a la Mitteleurope, am recunoscut căzile acelea pentru băi termale de centru balnear de parcă le-aș mai fi văzut la Herculane sau Borsec sau Tușnad. Am recunoscut străduțele pe care merge omul rău (asasinul la îndemâna unui fiu răzbunător de contesă decedată) cu motocicleta de parcă ar fi fost undeva prin Cluj, Sibiu sau Brașov.
Am recunoscut tradiția meșterilor cofetari cum doar în vechiul imperiu Austro-Ungar mai găseai, și respectul tuturor pentru măiestria produselor. Nici măcar gardianul închisorii nu are inima să ciopârțească frumusețe de prăjituri trimise maestrului Gustav de către cofetarul din orășel, al cărui renume rupe granițele și impune respect în toate straturile sociale.
Am recunoscut starea lucrurilor, cum astăzi pleci cu trenul dintr-un orășel în altul și pe drum ești oprit de cine știe ce trupe armate, că de dimineață s-a impus un nou regim, un nou partid, un nou set de reguli. Că dacă astăzi te salvează faptul că până și șeful Poliției din regiune îți cunoaște numele, mâine, în exact aceeași situație, nu te mai ajută nimic. Că ”his world was long gone even before he died” (citat aproximativ). Nu vă sună deloc familiar? Ia gândiți-vă, câte lumi au murit chiar lângă noi, chiar în jurul nostru, chiar în noi de când ne-am născut și până acum? Da, cu voi vorbesc, românilor! (maghiarilor, sârbilor, nemților, și toți ceilalți care împărțim același spațiu cultural, de la rădăcină)

Ce n-am găsit? Oricât de bine a reușit să prindă Wes Anderson, ca regizor și scenarist, umorul, suprarealismul și absurdul istoric al unui spațiu cultural, că o fi fost inspirat de Kusturica (vezi scenele din închisoare, sau fuga lui Gustave și a lui Zero prin munți, sau momentul în care sunt încolțiți în hotelul ocupat deja de naziști) sau de Jiri Menzel (vezi întreaga poveste, la dracu!), i-a scăpat printre degete un ingredient greu de mimat: melancolia. Probabil că ar fi extrem de dificil pentru un american get-beget să găsească resursele acelui tip de melancolie care a devenit o haină purtată pe dinăuntru acolo unde nimic din ce s-a visat vreodată nu s-a împlinit cu adevărat. Cum să înțeleagă, oare, că acea eleganță decadentă, acea poftă de viață, acea veselie explozivă se hrănesc din proiecte și așteptări întotdeauna înșelate? Visul american și visul fantomatic al celor din Europa Centrală, două specii cu totul diferite.
Iar Jiri Menzel, iubitul meu Menzel a făcut ”I Served the King of England”, povestea unui chelner într-un orășel ceh, care ajunge în cele din urmă proprietar de hotel… doar ca să aibă ce-i confisca noul regim comunist. Adevărat, ambele filme sunt inspirate de operele unor scriitori, în cazul lui Menzel vorbim de Bohumil Hrabal. Dar regizorul ceh lucrează cu finețea celui care cunoaște sufletul locului, celui care simte sub propria piele înmormântarea veselă care se repetă la nesfârșit pe ritm de vals vienez. Uitați-vă doar la scena cu oglinzile în care se privește Dite cel bătrân, uitați-vă la finalul care vorbește nu despre resemnare, ci despre renunțare și acceptare, două lucruri mai degrabă de inspirație orientală. Ei, ce zic eu, uitați-vă la ”I Served the King of England”, se găsea într-o vreme în întregime pe Youtube, cu subtitrare, eu l-am văzut pe TVR.
Ca mostră rapidă, încarc eu trailerele ambelor filme.

Trebuie să spun că m-am chinuit să găsesc un trailer pentru filmul lui Anderson care chiar să spună ceva. Cel oficial e de toată jena, face doar paradă de marele cast, da, to die for, nume ca Edward Norton și Adrien Brody și Willem Defoe.
Trailerul al doilea m-a făcut să plâng și să râd în același timp. O fi doar o chestiune de gust și de afinitate? 

Mă bucur mult că am văzut ”The Grand Budapest Hotel”, pentru că e un film bun, pentru că are acel umor care te ajută să mergi mai departe și să iubești viața în continuare, pentru că are absurdul cunoscut, pentru că mă face să mă mândresc cumva că-l înțeleg mai bine decât britanicii cu care l-am văzut în sala de cinema. Dar, mai mult decât orice alt motiv, mă bucur pentru că un film făcut de un american spune ceva lumii (mă rog, celor care pot vedea mai multe decât ce li se pune pe tavă) despre locurile pe care le iubesc, despre moștenirea pe care o port și eu cu mine. Filmul acesta rulează în cinematografe și aduce în prim plan Europa cea uitată, o lume care a murit înaintea oamenilor care o trăiesc și oiubesc. Dar a murit cu hohote de râs până la lacrimi, cu o aură și cu o absurditate care trebuie ținute minte.

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , ,

  1. #1 by krossfire on 7 April 2014 - 11:19 am

    “De regizor n-aveam habar,” – Sa nu te auda hipsterii ca nu-l lauzi pe Wes Anderson. Altfel, la nivel de atmosfera, omul e intr-adevar “de top”. The Royal Tenenbaums (iar cu o distributie fantastica) si Moonrise Kingdom sunt o dovada excelenta in sensul asta.

    Like

  2. #2 by Catalina George on 7 April 2014 - 11:27 am

    Dragul meu, să spună hipsterii ce-or vrea, sunt obișnuită cu reacții de tot felul. Iar eu una fiind așa, mai degrabă un fel de lupoaică singuratică, probabil că aș putea oricând să-mi atrag critici și de la hipsteri, și de la opușii lor (care or fi ăia?), cum și se obișnuia când eram mai cu colții pe internet și eu.
    Probabil că mă voi uita și la alte filme de-ale regizorului, până una alta mi-am comandat DVD-uri cu ”I Served the King of England” și ”Closely Observed Trains” ale lui Jiri Menzel.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: