Archive for category Explore

For the love of Cluj. Great food, great openness and lovely people


The days I worked as a journalist for a science and travel magazine were the happiest days I have ever had as an employee. It did not really feel like I was going to work at all. It felt like I was going every day to a lovely writing and photography centre, were I would have a great time getting meaning out of words, editing texts and having debates with other likely minded people. And it was quite a stress-free environment. I do still strongly miss this.
However, lately I got back to this part of my writing which I highly enjoy. It kind of started with Trip Advisor, where apparently my reviews are read by a great number of people (or so at least they want me to believe, maybe it’s just a marketing technique). But I am writing about my or our travels here, on this blog, and it does give me the great satisfaction of still expressing how I discovered and explored different places, even if no longer I have a guaranteed public that a magazine brings.

I will write about a place rediscovered during our summer holiday back in Romania. I have visited this city for the first time seven years ago, when I first travelled there for what was called the Colloquium of Young Writers, basically a bunch of us, mainly under 40, getting together for readings, debates and looong nights staying up drinking and chatting on everything, from the most intriguing books we have read to literary gossip. From the first encounter I have loved this city.
Then I rediscovered it when I met my partner, A., who is originally from a small town close to it. He took me back to Cluj to meet his jolly group of friends, his youngest brother and his grandma. And I love them all.

I can share with you a very dear memory I have about Cluj. We were there in the springtime, staying at his brother’s and A. left a bit early one day to check something on his car with a friend. He left me sleeping in, brother was at work, but I had a key. When I woke up I strolled to the local shop to buy some eggs and then it grew inside me, warm and enveloping and so comforting, the feeling that this was the place I felt I would love to raise a family in. I literally saw myself with a pushchair and our sweet baby in it, going out for a walk in the fresh, clean air of this city placed in the heart of Transylvania, with all the hills and forests surrounding it.
Well, meanwhile we have moved to the UK and we do not have any children yet, but the memory of that feeling is kept safe.








(A small plaza with terrace and church, the big Unirii Plaza, behind Saint Michael Church and a contrasting inner corner)


So we went to Cluj this summer for five days. We made the most of them, eating out mainly in restaurants which serve local cuisine and getting together with his friends and practising photography and make-up skills. Not one day passed without us doing some serious photo shoots with the Nikon. Yes, it somehow gave us that air of being tourists, even his friends said it, but we could still feel that one day, maybe one day we could go back, open a business there and live happily ever after.
Cluj does have a lot to offer to a certain type of tourists. If you look for non-stop partying, lots of drinking and going from club to club, I would not really know what you can find there, but I suspect not much in comparison with well-known places in Spain. If you look for big city lights and something completely spectacular, you might be a bit disappointed as well. What it has to offer is the openness of the big squares surrounded by history mirrored in the architecture, and of the big main boulevards, which give you space and perspective. It is, from this point of view, exactly the opposite of English towns and cities, which  have narrow high streets and even the boulevards are somehow tighter.

Then there are of course the side streets and always something to discover just behind the next corner, such as the restaurant Roata, difficult to find without Google Maps and/or a very good knowledge of the area’s fabric. You have to go through a gangway to get to the alley it is placed on, but thankfully there is a panel advertising for it on the road.
We’ve been here on our first afternoon for dinner with one of A.’s best friends and his girlfriend, and they did not know of the restaurant. The very good prices, the rustic décor of the place, as well as the tasty food convinced them to come back one day. The garden and front dining room were quite packed on arrival, mainly with young people, probably due to the great meal deal offers.
Thinking of it back in time it gives me the feeling of being almost like a grandmother’s house in the Transylvanian countryside.

Out meal here came with a treat as well. We did have to wait for it, but then we got Romanian plum brandy and cherry sweet liquor as treats, in the traditional small clay cups, and it was worth even the delay.









ATT_5175 (1280x854)

(Roata restaurant, with the Romanian pollenta dish, the brandy and liquor cups and one of the dining rooms)


Roata was the restaurant which had it all: a beautiful garden, the right décor, great traditional food and good prices. And a lovely bunch of costumers, which kept the feeling of the place fresh and happy. Another place I could strongly recommend, but lacking a bit in the design department, is the restaurant Matei Corvin, named after one of the most imposing Hungarian rulers of all times, who fought and defeated the Ottoman Empire’s armies, among other achievements, a king worth knowing more of.
The place is located very central, on a very easy to access side street also bearing the same name, from the main boulevard which stretches in front of the Church Of Saint Michael, one of the most representative pieces of Gothic architecture in Transylvania. If you are in front of this big church, facing the 21 of December 1989 Boulevard, you only need to reach the left corner, go across at the traffic lights and there you are, on the Matei Corvin street, leading to the very house where the Hungarian ruler was born, today a memorial building dedicated to him. It also leads to an area packed with restaurants, cafés, pubs and bars very popular with young people, but not only. And don’t imagine you would end up surrounded by a very noisy and boisterous bunch of youngsters, it is actually very touristic and everybody just seems to be chilling out, which makes it quite different from the hectic, yet containing its own charm, Old Centre of Bucharest.


(Images from the side streets filled with cafes, pubs, restaurants)


If you read this and you decide to go and check this place out, try the pork belly soup (that is if you do like fatty soups). It is a dish specific to Central Europe which I hated before trying it in Cluj. My mum loves it, everybody else seemed to be hooked on it, so I have tried it on a number of occasions, one of which I remember as a summer four day trip to the thermal waters resort of Felix, close to the city of Oradea (also in Transylvania). I could not stand it until a couple of years ago, when, while dining out with A. in his home town close to Cluj, and him having it for the 1000 time since we’ve been together, I have decided to taste it again. And oh my! I was completely into it ever since. 
This summer I have finally read the book which one of my all time favourite movies was based on, “I served the King of England”, by Bohumil Hrabal. Among the things that I loved in it was this tinny detail which the character, working in the hospitality industry, mentions: the pork belly soup. It stayed in my mind as it made me realize how popular it is not only with the Romanians, but probably around Central Europe.

I was also impressed with the way we were tended by the staff. The portion of the pork belly soup at Matei Corvin is huge, but I mean humongous! We went to eat there twice in those five days and the waitress noticed me and A. debating whether we should split a portion or not. A. wasn’t very keen on it, of course, being such a favourite dish. Then the waitress suggested she would bring me half of the normal portion in a smaller bowl, as I also wanted to have a bite of mititei (grilled long meatballs).
At the end, when the bill came, there were two whole portions of soup on it. We were again talking and I said I did not mind, anyway at least I did not waste food (which I graciously do while at home… shame on me). The waitress rushed to our table and asked if the bill was right and apologised, saying the lady at the cashier made a mistake and of course we do not need to pay for two whole portions. We appreciated her checking with us and not waiting for us to say something.

Now leaving food aside, Cluj is a great place to be in the summer. The weather is still hot, but then there are plenty of places where you can hide away if it gets scorching: cafés, bookshops (the best is Librarium, on Eroilor Boulevard in Cluj – the one starting at Unirii Plaza, just behind Saint Michael Church – with cosy sofas in a reading room on the first floor), parks and museums.
A friend of A.’s, who now started her doctorate in Arts, took us to this most amazing café, not easy to be found either and unfortunately I do not remember the name of the place. A former colleague of hers apparently owns the place. You have to go through a gangway opposite the church I have previously named, then take the stairs on your right up to the first floor, and you get to this space with the ceiling all painted and two walls completely covered with potted plants.
















(The green bar, the Botanical Garden, a terrace on a very rainy day and my love A. on a narrow side street)


The Botanical Garden, not far from the centre, is another favourite spot in Cluj. Taking a nice stroll up the hill you get there in about 20 minutes to half an hour. It might not be comparable, size wise, to the big gardens of Europe, but it is well organised and it has its undeniable beauty. 

The Italian garden is very pretty, and I for one love the Japanese garden, then the area which is filled with vegetation typical for the Romanian temperate climate forests: it’s thick, cool, fresh and comforting. Away from the noises of the city, many people come here to read or even to learn during exam sessions.
And then many come for wedding photography. Indeed if we were to conduct our future business in Cluj, this would probably be the place many couples would request for.

However, we would suggest a completely different space for a photo shoot: the Ethnographic Museum of Transylvania. A. and his best friend in Cluj, V., actually came up with a great idea of doing a photo session here, after I applied make-up on his girlfriend, G., and both of them got dressed in traditional clothing. Unfortunately, I did not get to go myself, as next we had a second session with other people, and I worked for the whole of that day doing make-up and hair. But the results stand proof it was good effort put into it.



(And our friends posing for A. at the Ethnographic Museum of Transylvania)


And Cluj is not only a great city with a vibrant cultural scene, so that on a hot weekend you can stumble upon the display of Aida opera for free in the Unirii Plaza, or you can pick and choose on art exhibitions, but it is also located in a lovely area. Only about 33 kilometres South one can visit the town of Turda, a very historical place, where salt was mined from Roman times and later, under Franz Joseph’s rule, the industry went into further development. Today the old salt mines are arranged as a touristic space, with small boats on an inner salt lake, with mini-golf and a small football pitch, and the whole design looks so futuristic you get the impression you stepped on an alien planet. Outside you can go bathe in the salty lakes which formed in the very old pits and you do not even need to be a good swimmer for that: the water will just hold you floating as long as you know how to keep your head out. Just one advice: never, but never gulp the water in the lakes, it is most probablu bacteria free due to the saline concentration, but it will make your throat burn and you will be under the impression you are chocking.
Unfortunately, on this occasion we did not have enough time to go to the salt mines, where I had been for about four hours daily, a whole week, some years ago, as therapy for my lungs after a couple of bronchitis. And it must have worked, as no more such infections in my lungs occurred afterwards. Living at the seaside for more than three years now helped a lot as well.

In Romania we have these caricatures about people from different regions, which always occur in jokes. The image of people from Transylvania is they are hard-working, sensible, very calm and very, but very, very patient. Actually, they are also said to be slow. You know, like they’d rather do something taking the long, slow route, but doing it properly. Or they take a long time to understand anything. Their opposites are meant to be the people in the South, who tend to be quick, witted, but shallow, always trying to cut corners and to avoid any effort. A typical joke sounds like this:

John from Transylvania moves over to his cousin George in Oltenia (in the South). One day, after church, the priest in the village approaches George for a word in private.
– George, don’t take it in a bad way, please, but I do need to ask you something. Tell me, are you taking John to the pub on Saturday evenings?
– Yes, father, but we don’t cause any trouble.
– It’s ok, my son, don’t worry, I wasn’t thinking you were. But while at the pub, do you tell John a lot of jokes?
– Yes, father, you know how I am, I enjoy a good laugh, but we do no harm.
– It’s ok, my son. I am sure you don’t. But could you please not tell him any more jokes after 8 in the evening as he always laughs on Sunday mornings and disturbs the mass.

People in Cluj do come across to me as relaxed, as taking time to do things, to meet friends, to chat and to get together. They seem to still have that bond with the community, to nourish it and keep it as an important part of their lives. It is no wonder, after all, as most reports on Transylvania in reputed magazines such as National Geographic always present the region as very traditional and idyllic not only in the way they do things here, but also in the human relations.
Open, but not overwhelming, calm and welcoming, at the same time respecting your own individuality, this is how I have always found Cluj and its people. And this is why I will always want to go back.



, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Vedere de la înălțime – Torquay


Torquay15A doua noastră vacanță englezească pe 2014, trei zile, două nopți, tot ofertă prinsă pe Groupon, a fost în Torquay. Știam că se află într-o zonă numită Riviera Englezească, așa că aveam anumite așteptări. O fostă colegă de casă, medic rezident venit din Portugalia, îl vizitase și îi plăcuse. Ne-am făcut documentarea pe interneți, bineînțeles că și pe Trip Advisor, dar am lăsat-o mai ușor cu planurile. Spre deosebire de Exeter, unde rezervasem pentru restaurante și gândisem fiecare zi, măcar în linii mari, acum aveam alte priorități: să umblăm în sus și în jos, plimbare de voie, cu aparatele foto în mână.

A. era înarmat serios, cu Nikon D610, care necesita testare ca fotograful să se obișnuiască cu el și să-l îmblânzească. Cele două zile întregi petrecute acolo am umblat până n-am mai putut și am făcut undeva la 1000 de cadre. Eu nu am avut acces la noua și minunata aparatură foto, m-am mulțumit să mă bucur de moștenirea vechiului Fuji S6500, cu care puteam să mă joc absolut în voie. M-am chinuit la încadrări, cred că a fost prima oară când mi-am conștientizat fără nici un dubiu toate handicapurile în privința asta, cu imagini scurgându-se te mai miri în care parte sau unghi. Aș fi putut să fac pe artista și să spun că nici nu voiam cadre clasice și cuminți, dar ce ipocrizie ar mai fi fost din partea mea.

Aveam voucher Groupon exact înainte de Paște, pentru nopțile de joi și vineri. Hotelul Gleaneagles, din grupul BEST WESTERN, a fost bine ocupat în perioada respectivă, și din câte am înțeles din frânturi de conversații prinse cu urechea în lobby, mai erau destui veniți tot pe aceeași ofertă ca și noi. Am avut o cameră cu ferestre spre fațada hotelului, de așteptat, ținând cont că nu plătisem preț întreg pe ea. Chiar dacă nu ni se oferise vederea de la ferestrele situate pe cealaltă parte a clădirii, spre mare și spre Anstey Cove, drumul unde este se găsește hotelul e liniștit, vegetație multă, așa că nu a fost chiar rău.
În toate excursiile recente ne-am cazat la hoteluri de 3 stele, iar acesta a fost cel mai simpatic.

Am avut în trecut posibilitatea să văd și condiții de 4 stele. Cât am fost Au Pair în State am călătorit de două ori cu gazdele, o familie de profesioniști cu posibilități financiare, așa că în Cancun am stat la Marriot, unde am împărțit camera cu o doamnă simpatică, bunica celor trei puști a căror nanny eram, pe atunci asistentă medicală șefă pe turele de noapte, dar care trăise multe în viață, situații la care nu te-ai gândi în mod obișnuit. Nu m-a deranjat absolut deloc să împart camera cu ea, dar nici nu-mi amintesc mare lucru, chiar dacă aveam vedere spre ocean, chiar deasupra plajei.

Acum câțiva ani buni am avut parte de o călătorie în Alexandropolis, în nordul Greciei, o zonă nu chiar renumită turistic. Se deschisese o nouă rută aeriană între numitul oraș și București, iar cei responsabili cu turismul din zonă, dar și oficiali ca primarul, au organizat o excursie de 5 zile pentru vreo 9-10 jurnaliști din București. A venit o invitație și către Terra Magazin, unde lucram atunci, iar redactorul-șef  m-a trimis pe mine. Excursia chiar a meritat, din mai multe motive (o deltă rezervație naturală unde poposesc păsările flamingo în timpul migrației și trăiește o specie de vulturi protejată, un târgușor aproape de granița cu Turcia cu tradiție în prelucrarea mătăsii), dar cea mai mare provocare a fost mâncarea de acolo. Cred că ne-am întors cu toții cu 3 kilograme mai grei decât la venire, ne-au îndopat grecii de nu ne-am văzut, și în plus ne duceau la cină după bunul lor obicei, seara pe la 22:00, stăteam până pe la miezul nopții, ca pe la 1 să ne cărăm la băute. Ca să nu mai zic că mare mișcare nu am făcut, că eram transportați peste tot cu autocar, că era în februarie și cam frig.
În Alexandropolis am stat tot într-un hotel de 4 stele, cu camere foarte spațioase, amenajate modern și minimalist, dar uite că nu îmi mai amintesc mare lucru nici de acolo. Mult mai bine mi-au rămas în minte toate pensiunile în care m-am cazat când umblam să mă documentez pentru articolele despre stațiunile balneare românești. Până la urmă nu ține de lux, ci ține de experiența în sine.

Ca să revin din bucla asta, Hotelul Gleaneagles din Torquay, la cele 3 stele ale lui, are caracter. Poate că baia era dotată doar cu duș, nu foarte mare, nici camera nu gemea de spațiu, radiatorul cam învechit, însă câteva detalii de amenajare, de la draperiile mari, grele, vintage, la tapetul tipic englezesc și cele două oglinzi care încadrau măsuța de machiaj, au darul să dea un aer local, dar și familiar, intim.
Spațiile comune erau și ele gândite exact în același fel. Restaurantul se afla în spatele hotelului, cu ferestre cât peretele orientate spre mare, deschise deasupra grădinii. Ca să ajungi în restaurant treceai prin lobby, o încăpere spațioasă, cu canapele largi întinse, măsuțe joase, totul amenajat cât să îndemne la relaxare, la discuții molcome, pe un ton jos, cald, liniștit. Cam asta și părea să fie ideea: un hotel mic, cu detalii care să dea un aer de familiaritate. De aceea mi-a și plăcut.

Trebuie să recunosc că bufetul de la micul dejun a avut și el darul să facă șederea memorabilă. Salonul amenajat pentru prima masă a zilei era micuț, simplu, intim, și toate astea păreau să aibă un efect liniștitor asupra mesenilor. Toată lumea se aduna în tăcere, culegea cam ce-i pofteau papilele gustative (ouă ochiuri frumos rotunjite, bacon bine prăjit, jumătăți de roșii rumenite, cereale, fructe și iaurt, dacă preferai un mic dejun carbohidrat), ospătarii și ospătărițele te serveau cu cafea sau ceai, la alegere, cafeaua era chiar bună (nu lipsită de gust, cum am mai citit pe la alții care povestesc despre vacanțele lor). Eu culegeam The Guardian din fața ușii noastre înainte de micul dejun (am fost întrebată ce publicație prefer să citesc dimineața) și îl răsfoiam la masă, apoi povesteam cu A. despre cele citite. 

Torquay2În prima zi, după ce ne-am luat porția de combustibil, am pornit la pas spre oraș, într-o plimbare de 20 de minute, coborând în vale pe o stradă lungă pe care se aliniau pensiunile la soare. Clădiri tipice englezești încercau să capteze cât mai mult din lumină, înșirându-și fațadele cuminți printre smocuri de vegetație. M-am întrebat doar unde au pensiunile astea parcări, construite așa în pantă, că nu prea se vedea pe nici unde ceva să arate a loc de lăsat mașina. Din fericire, hotelul nostru, deși nu chiar în buricul târgului, era dotat cu o parcare, e adevărat că pe stil englezesc (a se citi înghesuit), dar nici pe stradă nu erau restricții.
O dată ce ai început să cobori spre oraș și drumul se deschide drept înainte începi să te bucuri de alte priveliști: întâi colinele cu hoteluri, apoi apare și English Riviera Wheel, adică un fel de scrânciob uriaș, pe modelul London Eye, apoi întreg golful o dată ce ai ajuns la intersecția cu ceas.

Vineri am avut noroc de vreme caldă, așa că plimbăreala cu aparatele foto în mână a fost cu adevărat prolifică. Am urcat pe falezele foarte înalte deasupra cărora se cocoță hoteluri și pe care sunt amenajate platforme și șiruri de scări ca să te poți delecta cu peisajul. Am traversat zona comercială și am ajuns la Torre Abbey și am traversat parcul ei. Nu am intrat însă, chiar dacă eu sunt mare, mare iubitoare de orice fel de muzeu, pentru că nu aveam timp de irosit în spații interioare. Ne-am oprit în grădinile amenajate ca niște prețioase covoare persane. Am mâncat, în fiecare dintre cele două zile, câte o înghețată enormă pe post de prânz. Iar pe seară am avut masa asigurată la hotel.





Prin grădinile din Torquay (ambele).


La ”umbra” marii roți.











Portul cu ambarcațiuni private (stânga). O străduță urcă dinspre strada de cumpărături, cu un cavaler în poarta unui pub.

Pe sâmbătă vremea s-a schimbat, un vânt rece a început să aducă nori care alergau doar pe cer, fără strop de ploaie (asta a fost partea bună). De dimineață oricum nu a contat, pentru că am mers să vedem Peștera Kent, care nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum Peștera Urșilor, de exemplu, însă turul oferit de un ghid profesionist compensează chiar la modul absolut.
După prânz am luat o bărcă cu motor (gen autobuz) către Brixham, un fost port de pescari, unde se practica din plin și contrabanda în trecutul istoric, acum devenit loc de vacanță cu clădiri în culori pastelate (galben-pai, roz și albastru ca albăstrelele). Experiența asta însă ne-a cam pus capac. La dus, lui A. i s-a făcut rău, pe acolo am tremurat de frig, iar la întoarcere am încercat să-l ajut să fie relaxat, așa cum stătea cu ochii închiși, vorbindu-i despre cum legănarea asta este ca atunci când încercau mamele noastre să ne adoarmă când eram copii. El s-a lăsat moale, agățat la brațul meu și scurgându-se pe bancheta pe care stăteam, în spatele bărcii, la aer curat, iar pe mine brusc m-au luat amețeala și greața, așa că m-am oprit din vorbit și am început să fixez malul, să accept tangajul ca pe ceva natural, și să rezist până la capăt.
Când am coborât, A. era ok, mie îmi tremurau picioarele. Plimbarea pe ponton m-a  ajutat să-mi revin.











În Brixam, pe pontonul unde am fost debarcați și reîmbarcați (stânga) și un mic local ”fish and chips”, cu decorațiuni simpatice (dreapta)











Ambarcațiunea de stil vechi pe care se învață marinărit (o echipă de tineri era la bord și părea să primească instrucțiuni – stânga). Înapoi în Torquay, cu bucurie, la mal. Gata cu tangajul! (dreapta)

În Roata lor cea mare, în gondole poți selecta dintr-un meniu cu vreo patru texte povestindu-ți despre Torquay. Știam deja că Agatha Christie era de undeva din împrejurimi, dar am aflat și că Napoleon a ajuns aici înainte să fie exilat pe Sfânta Elena. Se pare că el ar fi spus că locul este unul dintre cele mai frumoase din lume, și probabil că trebuie să însemne ceva o asemenea apreciere venită de la un francez.
Ascultând vocea prezentatoarei și privind portul, falezele, colinele, marea strălucind, parcurile cu flori de la înălțimea de 60 m, eu mă arătam destul de entuziasmată. A. însă e mult mai greu de impresionat decât mine. I-a plăcut, dar comentariile lui erau mult mai critice. Comparativ cu zonele noastre de la munte el spunea că Torquay este un loc… drăguț. Nu pot să contest că poate orașul nu impresionează cu o spectaculozitate de vreun fel, în afară de câteva peisaje tipice. Dar sunt lucruri ce trebuie remarcate.

Englezii au știut să gestioneze foarte bine tot ceea ce Torbay le oferă. Ai excursii zilnice cu bărci de mărimea unui autobuz sau cu ambarcațiuni mai mari, care merg până departe pe Rivieră, la Dartmouth, numai bune să admiri linia țărmului din larg și să-ți plimbi iubita/ul sau familia într-o miniexcursie cu dechidere de peisaj. Cafenelele, magazinele, vechea mănăstire, parcurile sunt tot atâtea ocazii să te pui în mișcare sau să lenevești pur și simplu la soare. Da, chiar la soare, pentru că se pare că zona nu este degeaba numită Riviera Englezească.
Până și Peștera Kent, parțial distrusă la explorare în perioada victoriană, când s-a găsit de cuviință să se folosească explozibil pentru pătrundere în galeriile blocate de tot felul de acumulări, este până la urmă fascinantă prin turul oferit, cu ghizi foarte bine pregătiți. Domnul în vârstă care ne-a dus pe noi pe traseu mi-a amintit cumva de cel mai bun profesor de geografie pe care l-am avut, pe care toți îl ascultam cu gura căscată (nu neapărat la propriu!) la orele din gimnaziu. Ghidul nostru avea și un umor cald, simpatic, ușor ”geeky”, dar foarte, foarte plăcut. Cel mai haios a fost momentul în care ne-a demostrat ce fel de torțe foloseau oamenii din preistorie să pătrundă în grote și ce se întâmpla când li se termina combustibilul. Stupoare! Se lăsa întunericul.
După care am fost poftiți să ne găsim drumul spre ieșire și ni s-a mulțumit pentru participare. Da, totul făcea parte din program și pe mine m-a amuzat.

Însă nu am povestit nimic despre prima seară la Torquay. Cum am ajuns pe la ora 16:00, ne-am cazat rapid și apoi am decis să ieșim la o plimbare, cât mai aveam vreme înainte de cină. Am pornit către Anstey Cove, un golfuleț ascuns, unde voiam să explorăm puțin peisajul. Am coborât printr-o pădurice, frumos, nimic de spus, și în distanță se vedeau niște colți stâncoși care, desprinși de mal, se profilau în mare. Surpriza însă am avut-o o dată ajunși chiar la limita apei, unde am început să țopăim din stâncă în stâncă, din pietroi în pietroi. Culorile rocii merg de la roșu ruginiu la negru cu inflexiuni verzui, iar pietroaiele prăbușite în mare expun ceva ce nu mai văzusem în viața mea: sute și mii de mici cochilii fosilizate. Iubitoare de arheologie și geografie și tot ce poate însemna istoria planetei, am zis că-mi ies ochii din cap. Nu-mi venea să cred.
După ce ne-am săturat de fotografiat și de explorat, după cina pentru care ne-am îmbrăcat și noi frumos, m-am uitat să aflu mai multe despre geologia zonei. Se pare că s-a aflat cândva pe la tropice, că în apa puțin adâncă și caldă prosperau recifele de corali, dar condițiile bineînțeles că s-au schimbat, plăcile continentale s-au depărtat, nivelul mării s-a adâncit și toate creaturile astea au ajuns fosilizate în bolovani pe care îi putem astăzi admira, cei interesați, într-o simplă excursie la Torquay.

Frumos și prin condițiile geografice, dar și prin modul în care omul a știut să le gestioneze, cel mai cunoscut oraș de pe Riviera Englezească are destule de oferit, iar cum noi încă nu am reușit să le vedem pe toate, cu siguranță ne vom întoarce acolo.
De reținut: nu are el cine știe ce plajă, dar cea pe care o are e cu nisip ROȘU. Mda, ciudat, nu? Asta se întâmplă tot datorită solurilor tipice și istoricului geologic.

Oricum, Torquay are multe accesorii și unghiuri de surprins, pe care ți le oferă într-o provocare discretă, ca o femeie care te-a invitat la un pahar de limonadă în sufrageria ei, îmbrăcată lejer, dar cu decolteu și fusta croită cât să-ți arate suficient să te facă să vrei mai mult.



















, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

American memories with a French taste

Going to Southampton yesterday, after a long break from the cruise port city, we took a look around West Quay Shopping Centre and had a meal out, with dessert in a different place. As a big Trip Advisor user, I don’t really go to a restaurant any longer without researching it on the website. This time, the choice was for the Mexican one called La Baronia and the French patisserie named Boulangerie Victor Hugo. I am not going to talk about them here, but if you are interested you can read the reviews I will leave on Trip Advisor as soon as I get some of our photos on my laptop.
What I will say is that we had huge portions of mille feuille, so heavenly light and crumbly and flavoursome, while listening to French music (my fingers itch now for writing a review, which I will refrain as I am divagating enough already). Savouring the lovely piece of sweet pastry I remembered New Orleans, with a light-hearted nostalgia, wrapped in a summer evening glow.

It was not a Deep South evening which came into my mind, although I did take the night Vampire tour in the French Quarter and I found it quite fascinating. What came to mind was the mornings I would be off duty as an Au Pair and go for coffee (I used to have the vegetal, fake one) and French beignets (oh, the bliss!) in the big cafe placed opposite Saint Louis Cathedral. Called Café du Monde, it just made every morning I would spend in the beautiful Southern city something to look forward to.
All my memories of New Orleans are bright, fresh, joyful, and free of any of the tensions and loneliness which filled my American year.

I had the opportunity to visit the city in 2004, just before Katrina (lucky me!). My host father was originally from New Orleans and they had to attend a wedding there, so they took the opportunity of spending a whole week to visit family and friends. I would be off during the days (I think with just one exception) and would have to babysit only in the evenings, while the parents went out to meet people, attend wedding rehearsals and all the rest.
Maybe part of why I didn’t feel so lonely there (as this was one of my biggest challenges in the US) was because the host dad asked one of his friends to show me around one day. So the guy took me to a very local restaurant, not at all the fancy type, but with great local cuisine, I remember I had alligator sausages and chicken livers deep fried in an egg and batter blanket, then in the evening we went for drinks and the Vampire tour. Another day I went with the host family to the big zoo and I remember I was impressed.

Maybe I didn’t feel so lonely there because I could walk everywhere and just take the pulse of the place on foot.
What can I say, New Orleans was one of these cities with a vibe, I could feel its energy, which didn’t work for me in Cancun, where, despite going out every evening in clubs, where there was always somebody to talk to and where I even fell in a love a bit, I still felt agonisingly lonely. So it must be the feel of the place which grew inside me almost instantly, probably quite bohemian, vibrant, dark and sweet, fresh and light at the same time.

And look at me, the way I remember New Orleans is through eating mille feuille, hahaha, just like Proust wrote a whole novel and slipped inside the stream of memory while eating a madeleine, and I swear I did not try to copy him! Shamefully, I haven’t even read his works, which I feel dreadful about confessing right now, as I writer.

One thought makes me laugh right this instant: did I love New Orleans because it was the most European place I have visited in the US? Probably so.
What could be more European than Jackson Square, with the cathedral guarding one of its sides, and the river on the other? With all the shops aligned on the sides of the square, the big café opposite, and then the historical houses with their balconies on all the streets, all the little shops and pubs and restaurants, so different from the very American Williamsburg where I used to live for 9 month with my first host family?

What could be more European than a sightseeing river cruise? I do have to acknowledge the American flavour of this one activity, as I have been (if my memory doesn’t play tricks on me, mind you, I am growing older) on the Creole Queen Paddlewheeler, the one which appears in “Interview with the Vampire”, one of the best movies of the sort ever made, a truly romantic production, less commercial and more true to what romanticism is about. I took the afternoon cruise, cheaper, and not the jazz dinner which I would just LOOOOOVE to take nowadays if given the opportunity. Well, I was an Au Pair, pocket money of $120 (or less?) a week, so I couldn’t afford much back then.
Nevertheless, taking the old tram was a very affordable attraction and what could be more European than this? The ride along the old quarters, with the lovely houses, very Southern in style, an architecture I find beautiful, then off the tram and into the historical park, strolling down the big alley guarded by very old trees with the branches reaching towards the ground, is there any wonder at all I wasn’t feeling lonely, isolated, misplaced in such a well rooted, bohemian place?

One of the sweetest things which happened to me was the day I couldn’t get a lift from the host family back into our airport hotel, but had to catch a cab. It was no big deal, as whenever I went out with them I did not have to pay for anything, even if I was not on duty at the time. They did advise me about asking in the hotel reception about how much would a cab ride normally cost from the French Quarter, so I knew what to expect and also not to allow drivers to trick me on the cost.
When it was time to go back, I just went and asked a hotel porter to help me call a cab, which he did. The cab arrived, I got inside and told the guy I needed to go to the Double Tree Hotel, and he took me just around the corner. Well, apparently there was one of these in the French Quarter. Then I said this was not the one and I did not know of this one at all. The taxi driver was a local African American, a really nice guy, his voice sounded really embarrassed and he would not stop apologising. I calmed him down, told him it was an honest mistake, so there we were on the way to the airport hotel. I told him how much I knew the ride would cost, according to the hotel reception people, and he asked me nicely if I agreed for him not to turn on the meter machine any longer, as the first trip would anyway come from his own pocket. I was perfectly fine with it.

Some people might judge this as being naughty. I don’t. Before going to New Orleans, while trying to find out more about the city and its surroundings, I had learnt that there was still a lot of discrimination, that the African American population did not have the same opportunities and was still struggling in poverty. My driver was an African American, and a very pleasant and sweet person. I don’t see any problem with helping him on this occasion. You could see it as a tip.
When we arrived at my destination, he came out of the cab and opened the door for me and offered me a hand so I could get out more easily. Very chivalrous of him. Then he said, in the Southern chanted accent: “Thanks, hun, I really appreciate it”. I felt like I made a person happy for that day.

Ten years have passed since I was an Au Pair in the US. Some memories come back, with all their aromas and scents, and part of this is probably me trying to recover whatever I buried under the hardship of the whole experience.
Some weeks ago, I realised how much time has gone while hanging up my laundry to dry in the small back garden we have here. There was this summer T-shirt I have amazingly been wearing ever since and which still does its job quite well. A ten years old T-shirt. I will probably just keep it, this one will never end up in a charity shop or at the skip just because it somehow became a symbol of my American memories.

Unfortunately, I don’t think I have any of the photo CDs from the States with me here, in the UK. I would have loved to post some images, and I hate it that I could not find them. I might have to ask my mum to look through my very few things still left in my parents’ house, and hopefully the CDs are still there, somewhere.
The day I will find them I will post some photos. Harsh and sweet at the same time, my experience across the ocean meant my first step out of my comfort zone, out of my sweet lair back home, in Banat, a very small and unknown region in Central Europe.

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

A fresh lesson on Eastern history, with a romantic flick

Roxelana_TizianNot sure how many people really enjoyed the way history was tought in school, but I can say for myself that, whilst my former history teachers had an pleasant presence in the class room, none of them really stuck to my mind whatsoever. Considering I have always loved history, that says enough.
Bombarded from everywhere with too much information about the right here, right now, and pushed to know too many flimsy things, which do not add anything at all to our lives, I also wonder how many people today do think about the past and how history made society (and the other way around). I am saying this because loosing one’s inherited wisdom and knowledge can have a destructive outcome.

At the same time though, people who do know or are interested in history should just make an effort and see it, analyse it, understand it for what it is. Too many times I have seen the past being used either as an excuse for what we/they/nations do or don’t do today, as well as a kind of a fragile safe, golden place to escape to when failing to face the present.

If you are still reading and didn’t just press the x at the top right of the page it means I didn’t bore you to death. Or maybe you are very patient. Or maybe you are just a friend who is used to my speeches.

(Picture: Painting of Roxelana or Hurrem Sultan, by Tizian)

This particular speech on history came as a result of me reading over the internet on the Ottoman Empire. It is quite silly how I got to the topic, as scrolling and jumping around the www from page to page I read some entertainment news about the Turkish period soap opera “Suleyman the Magnificent”, very much loved especially by the feminine audience in Romania last summer or so. I watched two episodes with my mum and nan while visiting and, for a soap opera, I can say it wasn’t so bad.
Should I confess that watching period soaps with my mum and nan has been a guilty pleasure of mine? Before moving to the UK, during my three months spent at my parents’ house, we used to be stuck to the tv every evening for an hour when they had a Korean period soap on.

So I stumbled upon the Turkish series yesterday, while scrolling mindlessly up and down on my laptop. And then I wanted to check how real the feminine character which bewitched the great Sultan was. And boy she was real!
During my school years, when history written by communist standards was fed into our minds, kids who were good in writing essays and stories were always asked to start from real events and fictionalise them, and compose texts about the brave Romanian people and how they have withstood the vicissitudes of history. We all read and had to learn the stories about how the Romanians, squashed in between two great empires (the third was never mentioned, the Russian Czarist Empire, of course, as Russians were the friends of our people) have been so strong and undefeated, facing both powers and never really giving up the fight.
Nothing furthest from the truth, I believe today.

One of these two powers was, of course, the Ottoman Empire. Pushed from the East by the Mongolians who had repeatedly defeated them, the Turkish came to the edge of Europe and it was there were they started to grow. Osman I was the ruler under whom the Turkish success started to come to life, and the name of the whole Empire is, if sources correct, derived from his. Mehmet the Conqueror is another name familiar to history lovers, as he crushed the Byzantine Empire by taking over the heart of it, the city of Constantinople.
I won’t pretend I am an expert on Ottoman history now, after reading some sources such as Ecyclopaedia Britannica article on the origins and development of the empire, however there are some things that I had connected in my mind even before getting better informed. One of these things is the historic background for Romania’s flawed society and over corrupted system today, and it helps to understand how history makes reality.

What I have not known clearly before, but somehow felt it to be true, was the way the Ottoman power worked. The sources talk about how the strength of the whole empire relied on dominating territories which they were not particularly interested in occupying, but only getting resources out of (I can’t help now but say “aha!!” in my mind, an imaginary light bulb over my head – sounds a bit familiar with some approaches today). That is how the South and East of Romania, while under Ottoman rule, still had their local leaders who acted as vassals to the Sultan and had to pay tribute. Some of them would be rebellious and even managed to defeat armies sent to discipline them, which wasn’t particularly uncommon either in the empire. At times, local rulers would become strong, but then this was food for warriors in need of a new fight.
And the Ottoman power was built on the loyalty and fierceness of its Janissary army. Again, it was not clear in my mind before last night that these armed troops were actually entirely made of Christian slave boys from either occupied territories or the bordering countries, snatched from their families either by force or as an established part of the tribute. These boys were then grown and educated to become the perfect soldiers, loyal to death and always willing to fight for the Sultan. To keep them happy, however, there was need for conflict and opportunity to defeat and plunder.

At the same time, the Sultan’s Harem was made entirely of Christian girls and women. This came as a surprize, as many things concerning the private life of the Ottoman ruler. And somehow I owe this to the Turkish period soap opera. Well, my guilty pleasure proved not entirely bad after all.

In the Golden Age of this Eastern Empire, under the rule of Suleyman the Magnificent, who brought it to its largest territory in history, strange things happened in his harem.
To highlight these strange things I need to say first that the Sultans didn’t have wives. Not really shocking, considering that a wife would have had more rights, even in those times, than a concubine. If what I have read is correct, which I have no reason to believe it wasn’t, the sultan would have four Kadins, who were his favourite concubines. Also, the harem would be led by the Valide Sultan, the Queen Mother. The most favoured of the four Kadins was the one who gave him his first son and assumed heir to the throne. And then there were all the other concubines, most of them would only spend one night with the Sultan to whom they have been given as gifts or bought from the slave markets. There were many virgins in the harem, who performed the duties of servants.

So how shocking is it that the most powerful Sultan, the one who extended the empire into Europe by conquering modern Hungary and getting to the gates of Wien, broke all traditions in this aspect?
No wonder the story has the power to fire up imagination.

istanbul 303

(Photo: In 2009, at the entrance to Topkapi Palace, Istanbul)

An Ukrainian girl, kidnaped in a Tartar raid over her village, when she was only 14, then sold as a slave to the Sultan’s harem, had somehow pulled it off and got chosen for the Sultan’s bed. At the time there was already a favourite Kadin, who gave the Sultan his heir. However, the Ukrainian young woman, whom the Sultan named Hurrem (the cheerful one), became the love of his life. He wrote her poems, he named her his lover, best friend and advisor, and one of the sons she gave him became the new heir to the throne, after the former first Kadin was banished. He even freed Hurrem from slavery, and when she converted to Islam, took her as a wedded wife, breaking a strong tradition in the history of the Turkish Sultans.
Apparently, the reason why the women in the harem were enslaved Christians was that, by law, no Islamic woman could go to bed with a man who wasn’t her husband, this being considered adultery, a very serious offence. The Sultans imposed their way around it, until the strongest of them decided to wed his former slave.

I find this story fascinating in quite many ways. First, a strong woman succeeded to secure her place beside one of the strongest man in the world at them time, against odds. Second, with this started what was known in the Turkish history as the Sultanate of Women, which lasted for about 130 years, time during which either the consort or the mother of the Sultan in power, or both, played a very important and active role, behind the scenes, even in politics.
The say that behind every great man there is a great woman is somehow proven right. It might be the mother who brought him up. The correction I would bring is that there tends to be a great woman BY every great man.

Then there comes the romantic side. Give a man a whole harem, the opportunity to choose from hundreds of beautiful women, if he falls in love, he would stick by his loved one.
And another quite romantic detail is that this woman wasn’t considered to be a particular beauty. Ugly she wasn’t, according to the paintings showing her, but apparently the written sources mention that she didn’t distinguish herself by looks, but by brains, wit and a very pleasant presence.

These being said, I will go back to the way the empire dominated territories such as Wallachia and Moldavia, both part of today’s Romania. The Ottomans did not have any interested whatsoever, as a warring power, to invest in such territories, especially as they were led by local Christian rulers. They took tribute in money and resources, including humans. Some people who lived in poverty even sold their kids to be slaves, as there was a chance they could have better prospects for the future becoming Janissaries or going to the Sultans harem.
I grew up with stories in communist books about how strong and inventive the Romanian people were, how they always managed to fare through, how they faced Turkish armies even if they were outnumbered and not skilled in waging war. One of the best tricks up their sleeves was to run to the mountains when the Ottoman troops were approaching and to set fire to crops and poison wells. This way, the armies would have to go back. It was taught to us as a very inventive way to face the adversities of a strong empire.

I am not saying it wasn’t. The peasants wouldn’t have stood a chance against such armies, anyway. But on the other hand this was the state of things: lack of stability, starting everything from scratch again and again, a dominating power which never invests, but keeps on milking everything they can from the locals. This was indeed the story of the South and East of Romania, so different from how things were in Transylvania, were the Hungarian rulers, with the advantage of having a long range of mountains as a natural defence, strengthened the boarder and fought against the Turkish armies or had treaties with the Ottomans. 

It surely gives you much reason for reflection when you are of a nation always in between big powers, and only briefly managed to raise and develop, when the whole world is shaken somehow. The time Romania really flourished was late 19th century, early 20th, as both big closest empires shook and crumbled around.
Right now though, it feels like the country is still led by some distant rulers, who couldn’t care less of what really happened to it.



, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Descoperirea Angliei – Exeter

Noi doi ne-am cunoscut datorită pasiunii pentru fotografie, călătorii și natură. După 5 ani jumate, încă ne leagă aceste pasiuni comune, iar una dintre ele prinde contur ca o investiție de viitor și ca afacere personală. Celelalte două au fost pentru mine sursă de venit în ultimii 2 ani petrecuți în țară, dar din păcate cineva a decis că tot ce este bun acolo trebuie să fie făcut praf, așa că asta s-a și ales. Nu-i nimic, mai există National Geographic și, până ca visul acesta să devină realitate, TripAdvisor.

Acum ne-a trecut perioada de adaptare în UK, în care ne-am cam dat seama cum stă treaba pe aici și cât și unde putem mișca. Avem joburi stabile și pe care ne putem baza, chiar dacă nu sar la mai multe mii de lire cum ne-ar plăcea. Ajungem noi și acolo. La urma urmelor, atâta timp cât ne putem bucura de ceea ce ne dorim, care-i necazul?

Și pentru că putem, am început să dăm deocamdată ture prin Anglia, tot prin sudul nostru cel frumos sau chiar și la nord de Londra, în zona Cambridge, unde avem o prietenă. Fata vine tot din Cluj și este veche amică a lui A., iar eu am avut recent ocazia să o cunosc și sunt de-a dreptul cucerită. Neapărat urmează sesiune de shopping de țoale la Londra, să ne întâlnim undeva la mijloc.

Dar revenind la călătorii și fotografie, anul ăsta undeva în februarie au început să ne încolțească idei în cap mai ceva ca grâul pregătit de Paște. A. s-a documentat timp de câteva luni până să decidă ce minunăție de DSLR să-și cumpere. Am scormonit după câteva deal-uri bune de călătorit prin împrejurimi, și am găsit o ofertă pentru Exeter și una pentru Torquay, ambele de pe Groupon. Tot la Exeter a intrat în bagajul nostru tehnic și Nikonul 610, o sculă care poate stârni invidii printre cunoscători

În prima excursie am stat la vreo 10 minute de oraș, într-o zonă superb rurală. Fingle Glen Golf Hotel face parte dintr-un complex care, după cum îi spune și numele, include un mare teren de golf. Noi nu avem nici o treabă cu sporturile englezești, nici măcar A. cu fotbalul, pe fratele meu trebuie să-l aduc aici și să-l duc într-un tur al stadionului echipei favorite, Chelsea. Golful nu ne-ar displăcea, dar nici nu avem o atracție deosebită spre el. Însă terenul din spatele hotelului poate fi folosit și pentru plimbare, iar asta a fost un bonus. Frumos, îngrijit, până și cu fauna aferentă, câteva ciori într-un pâlc de plopi, deloc deranjante, cu narcise înveselind coloritul, pe marginea cărărilor, cu podețe și bineînțeles o bucată serioasă de deal, ne-a dat ocazia să ne trezim plăcut la viață după un mic dejun cu bacon și toate cele.

M-a amuzat să văd, peste gard, o pășune cu oi și am avut un moment, pentru mine simpatic, de holbare reciprocă, eu și o mioriță de-a lor cu fața și urechile negre, eu cu gura la urechi, ea atentă și cumva severă, dreaptă între cei doi miei care o încadrau, nepăsători. Probabil că săracul animal încerca să-și dea seama dacă prezint vreo amenințare, iar eu mă hlizeam la ea ca un orășean care vede lână umblătoare pentru prima oară în viață.












(Fotografii facute cu vechiul Fuji,  @Catalina George si Attila Vigh)

Hotelul în sine de afară nu arată cine știe ce, poate fi chiar scary pentru turiști neobișnuiți cu astfel de complexe. Nici înăuntru nu era lux sau ceva caracter, ceva deosebit în materie de amenajări interioare. Dar era curat, practic, plăcut, și ne-a folosit fix cât trebuia să ne folosească: să dormim două nopți câtă vreme am explorat orașul.

De fapt atracția majoră în materie de cazare ar fi căsuțele de lemn ordonate între clădirea principală și terenul de golf. Am aruncat un ochi pe geam în câteva dintre ele, în martie nu prea era nimeni cazat acolo, dar arătau absolut superb, rustic și totuși elegant, curat, plăcut, mi-ar plăcea să merg acolo cu un grup de prieteni într-o vară.

Am zis de zona superb rurală. Într-adevăr, o dată ce te îndepărtezi de Londra, mergând la sud-vest, șansele să dai de așezări frumoase și tradițional englezești, măcar în arhitectură, presărate printre câmpuri cultivate sau pășuni cu oi, vaci, cai sau chiar porci, cresc exponențial. Pentru cei care nu au nici o treabă, de nici un fel, cu viața la țară, nu o înțeleg și o consideră ceva învechit, bineînțeles că asemenea peisaje și așezări pot să nu le spună nimic, iar înșiruirea de turme și cirezi va părea desprinsă dintr-un abecedar ediția 1965. Însă cei care pot aprecia liniștea, lipsa de agitație, familiaritatea și farmecul simplității vor fi acaparați de un drum Bournemouth-Exeter.

Deși a plouat tot drumul încolo, m-am bucurat de perspectiva deschisă pe câte un vârf de deal asupra văilor și pantelor dimprejur, pătate cu oi ca niște mărgele rupte și împrăștiate pe o catifea verde. Ajungând în zona orașului Bridport am avut ocazia pentru prima oară să admir pe viu casele lor tradiționale din piatră, care pe mine mă duc cu gândul la povești din copilărie. Știu că de fapt nu este tocmai asta, că într-un fel am fascinația construcțiilor din materiale naturale, a arhitecturii moștenite de hăt-hăt milenii, a felului în care oamenii s-au descurcat și au făcut ce se putea mai bun cu ce aveau la dispoziție.

Bine bine, dar orașul? Save the best for last.

În prima seară am ajuns târziu, se întuneca, asta era în martie, după cum am zis. Și cu toate astea am dat un tur de recunoaștere. Am lăsat mașina într-o parcare foarte avantajoasă ca loc și ca preț și am pornit la pas către buricul târgului. Catedrala se vedea în spatele clădirilor, masivă și destul de scundă, cu cele două turnuri ale ei care păreau să fie mai degrabă parte dintr-o fortăreață. Strada pe care înaintam nu promitea foarte mult, câteva charity shop-uri prăfuite, hmmmm, mă gândeam deja că Exeterul ăsta o fi un oraș cam mort, ce naiba? Încă nu-mi făcusem super documentarea pe interneți.

Dar numai ce am ajuns la capătul străzii că perspectiva se schimbase cu totul, în asemenea măsură încât ochii puteau liniștiți să înceapă să mi se rostogolească în gură a uimire. La dreapta noastră se deschidea zona de shopping a orașului și de-a lungul următoarelor zile am avut ocazia să admirăm cel mai bine pus la punct proiect urbanistic din câte am văzut eu până acum. Iubesc Clujul cu arterele lui larg deschise circulației, dar și luminii, în zona centrală și cu străduțele contrastând pe margini. Însă Exeterul face parte din altă categorie. Seara, înapoi la hotel, am și căutat și am găsit informații despre proiectul de amenajare.

Ce am putut constata este că pe ceea ce englezii numesc ”high street” și românii… hmmm… bulevardul principal? (nu prea avem noi un asemenea termen) arhitectura istorică și cea nouă, modernă, stăteau atât de firesc una lângă alta încât nu poți decât să admiri rezultatul. Hăt în capătul celălalt tronează un John Lewis de sticlă și metal, pe o parte și pe alta găsești un Next, Dorothy Perkins, apoi dacă pornești pe străduțele laterale descoperi și o zonă acoperită cu cupolă între clădiri, să facă shoppingul mai plăcut atunci când plouă. Dar totul, absolut totul este integrat în peisajul urban, nimic nu pare să facă notă discordantă. Voi lăsa și fotografiile să vă convingă.















(Centrul Exeterului, @Attila Vigh)













(Zidul, catedrala si ruinele Alms House si ale capelei St. Catherine, @Attila Vigh)

Tot pe străduțele laterale dai și de vestigii istorice cum ar fi vechea capelă St. Catherine și Alms House (casă de ajutor și refugiu pentru săraci) sau vechiul zid care înconjura această prosperă cetate, fără să fie nevoie vreodată cu adevărat să apere ceva, deoarece Exeterul în calitate de centru comercial situat cât de cât în interior nu a fost vreodată sub reală amenințare de a fi atacat de cineva  (după romani, care au ajuns până aici, limita lor de expansiune în vest). Toate sunt superb conservate, ca să nu mai zic de vechiul Guildhall, a doua clădire istorică din oraș ca importanță, după catedrală, care a servit, conform surselor de pe internet, drept judecătorie, închisoare, arhivă, precum și primărie, concentrând astfel puterea civică în contrabalans cu cea bisericească.

Acum, complexul de clădiri care cuprinde Guildhallul istoric este și centru comercial și în curtea interioară se găsește până și o biserică.

De fapt, acesta este Exeterul: la fiecare colț descoperi o altă priveliște capabilă să te acapareze, să te atragă, să te îmbie să o descoperi, este un oraș care seduce, care te plimbă prin cotloanele și cuferele lui ca printr-un budoar, dar totodată ca printr-un atelier de creație personală. Pornești pe o foarte îngustă străduță laterală și te găsești sub streșinile unui vechi pub, apoi ajungi în piața unde catedrala tronează cu forță matriarhală, în jurul ei se aliniază clădiri care își etalează vechimea, apoi te întorci pe bulevard și descoperi un perete care la un moment dat începuse să se scorojească și cineva s-a gândit să facă o imagine din scorojeală. Iar pe principala arteră perpendiculară clădirea Royal Albert Museum te primește să vizitezi gratuit expozițiile, ceva mai încolo descoperi un parc pe care noi din păcate nu am mai avut timp să-l străbatem, și îndreptându-te către Universitate ajungi într-o intersecție cu un foarte frumos decorat turn cu ceas, unde ne-am înfruptat cu mâncare turcească exact ca la mamele din Istanbulului acasă.

Luând prânzul la turci în cafenea am stat cu ochii în soare frumos până au început să curgă râuri-râuri de tineri în ambele direcții, unii probabil venind de la cursuri, alții mergând la cursuri. Pe mine una m-a bucurat și priveliștea asta, am rămas eu cu mare dragoste pentru mediul universitar, pentru învățământ, o să râdeți dacă vă spun că mă visez în mod constant din nou la școală (culmea, de cele mai multe ori ca elevă/studentă).











(Pe chei si pe podul suspendat, @Catalina George si Attila Vigh)

Am scris deja trei pagini și încă nu am ajuns să vorbesc de cheiul râului Exe, iarăși superb amenajat, unde merită să ieși în după-amiezile însorite, să te plimbi prin fața clădirilor istorice și a magazinelor de suveniruri, să te așezi și să te uiți la lebedele care sigur vor veni să cerșească mâncare, să treci podul suspendat și să-l simți cum îți vibrează sub tălpi.

Orașul ăsta a fost cea mai frumoasă descoperire de când am venit în UK, și asta în ciuda faptului că între timp am văzut și Cambridge, mai mult pe repede înainte. Am găsit aici acel amestec perfect de istorie și contemporaneitate, de întortocheli medievale și minimalism modern, încât nu putea decât să-mi rămână la suflet. 



(Artă urbană din scorojeală, @Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: