Posts Tagged schimbare

Despre umbre și ancore

DSCF0585

După patru ani de Anglia, am petrecut Paștele pentru prima oară acasă la părinți. Deși am venit în vizită o dată sau chiar de două ori în fiecare an, au fost primele sărbători creștine pentru care am reușit să fiu aici, din varii motive, pe care nu le voi discuta acum.
Nu s-au întâmplat foarte multe de când sunt la ai mei, nu în exterior, lucrurile au avut curgerea firească acestor zile, dar s-a întâmplat câte ceva în mine. Nimic spectaculos, nici o revelație zguduitoare, nici un extaz sau vreun cataclism interior despre care să pot spune că a schimbat lumea, nici măcar pe cea interioară. Sunt doar detalii care compun fundalul poveștii acestui ”acasă”, pe care îl privesc văzând cum s-a schimbat, încet, dar sigur, când cu hopuri, când într-un flux venit de la sine.

Mă uit la frații mei cei mici (aflați în asistență maternală) și îi văd cum cresc, poate altfel decât ne-am închipuit, sunt aproape adolescenți, la vârsta de 12 ani. Unul dintre ei pare mai deschis spre lumea din-afară, de dincolo de confortul a ceea ce cunoaște deja, celălalt, dimpotrivă, pare atât de ancorat în stabilitatea obișnuinței încât îmi amintește de omul tradițional, ale cărui vise nu s-au întins niciodată mai departe de marginile propriului teritoriu.

Mă uit la bunicile mele. Au amândouă peste 80 de ani, una dintre ele a suferit un accident anul trecut, a fost operată, a avut parte de complicații, iar acum este foarte slăbită. Poate părea cel puțin stranie asociația, și nu o fac fără o oarecare tristețe, dar seamănă cumva cu goblinii din cărțile lui Terry Pratchett: o fărâmă de ființă, cu degetele lungi și subțiri, trasă la față, adusă de spate, articulând cu greu cuvintele și zâmbind abia schițat pe sub ochii măriți pe un chip scobit. Bunicii mele Georgina am încercat să-i ascund părerea de rău să o văd așa, nu ar ajuta. I-am tăiat ciocolata bucățele, i-am arătat fotografiile făcute la Berlin, unde ne-am întâlnit cu verișorul meu C., nepotul ei, am povestit și am înveselit-o cât am putut. Până la urmă, mai greu îi este ei decât mie, și prezența mea trebuie să aducă alinare și bucurie.
Bunica Liubița, cea cu care am crescut, umblă cu două bețe, e o femeie grea și, după mai bine de 30 de ani în care își cară greutatea pe oase din ce în ce mai fragile, se resimte. Totuși, ea se mișcă în continuare, stăm la povești, i-am arătat câteva filmulețe pe interneți să o distrez. Din păcate, preocupările ei, în afară de câteva plăceri mărunte, s-au redus la minimum. Îmi pare rău să văd asta, pentru că știu că mintea bătrânului slăbește lent, dar sigur, o dată ce el își pierde interesul pentru ceea ce se află în jurul lui. Firesc, nu? Viața se subțiază încet, încet, acolo unde nu mai este hrănită.

Părinții mei în schimb sunt bine, i-am găsit energizați, organizați, liniștiți, iar pe fratele meu, maturizat, un tătic bun și iubitor, un bărbat care începe să înțeleagă că schimbarea vine fie că suntem pregătiți sau nu pentru ea, și tot ce putem face este să luăm ce este mai bun din ceea ce ni se întâmplă și să mergem mai departe. Așa îl văd eu acum (mă gândesc că el nu m-ar contrazice prea mult) și îl găsesc mai deschis și mai apropiat de mine decât poate oricând în trecut. Ciudat cum evenimente din viață pe care nu le-am fi putut anticipa ne scutură bine de moț și ne fac să ne uităm mai atenți la ceea ce avem în jur, ceea ce avem aproape, ceea ce avem în noi și cum se leagă (sau nu?) toate între ele.

Văd cum lumea pe care am numit-o atâta vreme ”acasă”, acea lume din care multă vreme am crezut că nu mă voi desprinde niciodată, se schimbă la fel cum o fac și eu. Oare începutul a fost în mine sau realitatea din jur a început ea să devină altceva decât ceea ce cunoșteam, anticipam, credeam? Cine știe, poate că există acea legătură subtilă între relieful interior și peisajele exterioare, poate că realitatea curge și se transformă în același timp dincoace și dincolo de eu, sau poate că într-adevăr dacă nimeni nu ascultă sunetul copacului căzut în pădure el se prăbușește în uitare și nimic nu va percepe căderea lui.

Acasă se simte în continuare ca acasă. Cuibărindu-mă în pat, acea senzație de confort în mirosul așternuturilor pregătite de mama pentru mine, în dormitorul unde cu 35 de ani în urmă ea mă adormea legănându-mă pe genunchi și cântându-mi din Luceafărul pe o melodie împrovizată, unde am zăcut cu pneumonie, febră și respirația îngreunată nu o dată, unde am învățat prima rugăciune de la buna Gina, unde am dormit linișititor, în ciuda unei ușoare crize de astm,  într-o noapte de septembrie dinainte de ruga din Banat, pe la 11 ani, ca să mă trezesc refăcută și pregătită de joacă și de joc în sat a doua zi dimineață, în același dormitor, cu aceeași teracotă de care m-am lipit ierni la rând, m-am simțit același copil și totodată un alt om.
Cu vremea asta frumoasă, de vară, mi-am întins pătura în curte, în iarbă, sub prunul care acum ninge cu petale, am citit, am adormit la soare și m-am trezit invadată de unul dintre cei trei pisici care populează curtea, grădina și terasa pe care și-au revendicat-o drept cartier general. Grădina cu flori a tatei își ridică aceleași zambile, narcise și lalele în căldura aerului de după-amiază. În curtea din spate latră prietenos un cățel care își găsește de joacă cu o găleată de plastic, iar când mă apropii de el se îndepărtează cu coada între picioare și urechele plecate a supunere. Îl cheamă, cum altfel, Rexi.

 

 

DSCF0474

 

DSCF0485

 

Ieri am fost cu băieții la cimitir, la crucea bunicului. Tot satul zăcea adormit, spațiile verzi din fața caselor sunt pline de păpădii, zeci de păpădii, o adevărată invazie. Am dat de o parcelă cu pomișori plantați unul lângă altul, toți în floare. Câteva case noi au fost ridicate acolo unde de ani buni zăcea o ruină părăsită. Pe de altă parte, acolo unde locuia cu ani în urmă, în adolecența noastră, bunica unuia dintre prieteni acum au rămas câteva ziduri gata să cadă, o ușă de la intrare și ea dărăpănată și într-o rână, plus o grămadă de lăstari crescuți ca o pădurice în jur. Băiatul obișnuia într-o vreme să doarmă acolo, știam fereastra dormitorului, care dădea la stradă, așa că într-o noapte de vară în care nu aveam ocupație, eu, fratele meu și încă doi prieteni am luat niște sprayuri de vopsea de mașină rămase prin curte și ne-am gândit să-i facem o farsă: i-am pictat geamul cu niște graffitti fără sens, niște mâzgăleli care să-l ”sperie” dimineața când s-o trezi să meargă la muncă. Din fereastra aia nu a mai rămas nici rama acum. În schimb câteva stive de cărămizi și alte materiale de construcție depozitate par să spună că cineva are de gând să ridice o nouă construcție.

Cimitirul în sine, unde sunt mormintele bunicului, ale străbunicilor și ale stră-străbunicilor, e aproape la fel. Pe cărarea principală câțiva copaci te protejează de căldură, crucea soldatului necunoscut e și ea acolo. Un cavou oarecare s-a cam prăbușit, băieții spun că se pot vedea oase și o cizmă înăuntru. De câte ori mergeam la Paștele mic (duminica imediat următoare Învierii) cu buna Gina la morminți (acolo sunt îngropați cei bătrâni ai ei, au trăit în același sat), ea ne povestea despre care și cine și unde. Acum zace într-un pat în casa părintească. E doar mersul firesc al lucrurilor.
Intersecția cu colțul bisericii s-a transformat poate cel mai mult dintre toate microspațiile din comuna în care ai mei locuiesc de vreo 37 de ani. Către școală aveam o pompă de unde aduceam apa proaspătă de băut într-un cant, adică un fel de găleată de metal. Școaa e aproape la fel, doar a dispărut clădirea veche, chiar de pe colț, unde se află acum o grădină de flori. Peste drum s-a ridicat o grădiniță nouă, de câțiva ani, de care chiar era nevoie. În continuare, pe direcția către șoseaua principală, a apărut un mini teren de fotbal. Când eram eu copil, aici se aflau câteva clădiri numite ”școala veche”, plus grădinița, care întâi s-au dărăpănat din ce în ce mai tare, până au fost demolate. Nu-mi lipsește nimic din toate acestea, nici nucul cel mare de la colț, doar remarc schimbarea de peisaj.

Scriu acum și cu gândul că tatăl meu va intra curând la pensie. De o viață întreagă am locuit aici. Ba chiar mai mult, în aceeași comună au trăit și străbunicii tatei, cei cu care buna Gina a crescut și în casa cărora și-a petrecut vacanțele până când s-a măritat. Există acea legătură puternică cu locul. Crescând, toate babele din sat ziceau ”ptiu, să nu te deochi, că toată ești Georgina”.
În copilărie și apoi mai târziu, când am avut primul iubit tot la sat, iar Timișoara era doar locul în care mergeam la școală, mă gândeam că nu voi pleca niciodată de aici. Atât eu, cât și fratele îi rugam pe ai mei să îi convingă pe cei bătrâni să vândă casa din orășelul apropiat și să cumpere una în sat. A fost o vreme când locul acesta era centrul universului. Și acea vreme a trecut.

Nu există nici o urmă de regret când spun asta. Dimpotrivă, mă bucur că am învățat că viața se extinde și dincolo de teritoriul deja cunoscut, de confortul unui relief pe care l-ai moștenit de la alții.
Există acea urmă de melancolie în fața schimbării care aduce cu ea frumusețea unor experiențe pe care nu le-ai anticipat conștient, dar și umbra impermanenței care îți urmărește mereu mișcările în fundal. Suntem cu toții aici, calzi și fragili, vii și atât de trecători ca forme ale unui univers în schimbare. Și totuși, nimic nu se pierde…

Scriind despre toate astea mă gândesc la A., care nu se află cu mine acum, și la insistența sa asupra ancorelor de care avem nevoie. Într-adevăr, în permanența impermanenței, avem nevoie de ceva care să nu ne lase să ne spulberăm. Unii își fixează ancorele în ambițiile personale, alții în viziunea fixă asupra realității din jur. Credința religioasă și ea este tot o ancoră, iubirea la fel. Poate că iubirea este, de fapt, cea mai bună ancoră, pentru că lumea rămâne frumoasă, vie, proaspătă și gata să vibreze și la a mia atingere atunci când te raportezi la ea și la tine cu iubire.
Pentru ca legătura dintre ancoră și ceea ce ea stabilizează să nu se rupă, este nevoie de flexibilitate. Iar adevărata iubire găsește mereu căi noi de a susține, de a ghida, de a lumina chiar și când schimbările par să fragmenteze tot ceea ce am crezut că nu ne poate fi luat.

Rămâne, probabil, doar să ne amintim că avem această ancoră la îndemână. Uneori presupune mai mult efort chiar decât a ne folosi de puterea ei. Uneori, umbra impermanenței ne bântuiește ca un animal flâmând și hăituit, care își caută o peșteră goală în care să se adăpostească. Și uneori inima noastră îi ajunge culcuș.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan,  3,15).

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Țara batjocurii

 

Aud din nou de oameni dragi, oameni pe care-i apreciez, oameni care chiar au făcut ceva în țara aia că ajung fie să fie dați la o parte, fie să fie umiliți. Nimic nou sub soare, așa că de ce să mai vorbim despre astea? Simplu, pentru că de fapt nu s-au întâmplat foarte multe lucruri noi cu adevărat cam de pe când o maimuță bipedă a început să vorbească și să mâzgălească pereții peșterilor, și cu toate astea a cunoaște traseul între micile și marile nimicuri care ne fac oameni poate însemna ceva.

Nu voi povesti despre unul dintre cazuri, pentru că tot ceea ce știu mi-a fost mai degrabă dat prin indicii în conversații personale, și oricum alegerea de a face publică o asemenea situație trebuie să-i aparțină celui căruia i s-a întâmplat.
Cealaltă situație însă e ceva mai veche. Cam de câteva săptămâni, de pe când vâjâia România de amenințarea cu chemarea la arme. Am pierdut atunci câteva nopți în fața laptopului, citind în stânga și-n dreapta pe interneți, încercând să-mi dau seama cât de reală e amenințarea rusească de a face vraiște amărâta mea de țară de acasă.

Apoi am dat din întâmplare, pe la știri, de încă o porcărie de-a clovnului care ocupă postul de prim ministru al României. Porcăria asta m-a revoltat pentru că îl batjocorea pe unul dintre oamenii pe care i-am admirat mereu ca personaje publice și cu greutate culturală. Este vorba despre Mircea Mihăieș.
În discuția de față, faptul că omul mi-a fost profesor de literatură engleză, că mi-a publicat primele poeme în revista Orizont și că plecarea mea la București a avut legătură și cu un sfat de-al său nu face vreo diferență. Înseamnă, cel mult, că îl cunosc mai mult decât o face un simplu spectator al știrilor zburătăcite în vânt. Pentru mine este un câștig și nu un minus faptul că, dacă am de spus ceva în apărarea lui, o fac de pe poziția celui care i-a putut aprecia și prezența obișnuită, de zi cu zi, dincolo de scena publică.

În urmă cu câteva săptămâni, președintele Băsescu a propus decorarea lui Mircea Mihăieș, împreună cu restul echipei de la vechea conducere a Institutului Cultural Român, adică Horia-Roman Patapievici, Tania Radu și Dan Croitoru, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Maimuțoiul-șef al furtului intelectual în România, Victor Ponta, nu putea rata ocazia să agite agresiv ditamai ciomagul retoric la gura peșterii de guvernare. Întâiul plagiator al țării l-a numit pe Mihăieș nici mai mult, nici mai puțin decât ”fascist bătrân”, și astfel a motivat refuzul de a contrasemna propunerea de decorare înaintată de președinte.
Dacă vreți să vedeți demontată cu cea mai mare ușurință porcăria asta cu ”fascist bătrân”, vă recomand să citiți articolul din România liberă. Eu nu o să mă obosesc acum să parez loviturile de ciomag ale maimuțoiului-șef. România rămâne țara în care oamenii cu adevărat valoroși sunt mătrășiți, scuipați, batjocoriți, pentru că nimeni nu are cu adevărat nevoie de ei: nici cei care vor să tragă toate foloasele, nici cei care acceptă să se hrănească cu fărâmituri și resturi, atâta timp cât primesc ceva.

Dar vreau să aduc în discuție și articolul scris de Costi Rogozanu pe platforma Vox publica. Acum firește că Rogozanu are dreptul la opiniile sale, și poate să-l privească pe Mihăieș așa cum îi vine lui. Spune el, așa, cu jumătate de tastatură, că nu-l consideră fascist, ci ”rasist social”. Ce rahat o mai însemna și asta doar el știe. Am senzația că de fapt el vrea să vorbească despre discriminare socială, dar nu prea știe cum să se joace cu cuvintele ca să dea bine. Și ca să-și susțină teza, citează următorul fragment, dintr-un text de opinie publicat de Mihăieș în Cotidianul:

MIRCEA MIHĂIEŞ

Matusalem votează

[…] Luaţi la bani mărunţi, ei sînt tocmai generaţia care, prin indiferenţă, supuşenie, laşitate şi oportunism la scară naţională, au adus ţara la starea de faliment din 1989. Ei sînt aplaudacii din fabrici şi uzine, ei au patentat feluritele tehnici ale furtului de la locul de muncă, ei au adus la perfecţiune dublul limbaj. Ei ne îndemnau şi pe noi să le urmăm exemplul. I-am avut profesori, ne sînt rude şi vecini. Ei ne-au vrut schizofrenici, învăţîndu-ne de mici „să nu spunem din casă“, ei ne-au învăţat ce e lenea, neruşinarea şi minciuna. Ei sînt generaţia salvată de la înec de Ion Iliescu în 1990, cînd au fost trecuţi masiv la pensie. Deşi încă în puterea vîrstei, s-au retras rînjind pe canapele, frecînd pînă la demenţializare remote-ul televizorului şi bîrfind pînă la strepezirea dinţilor pe banca din faţa blocului. Deşi ne-au lăsat o ţară în ruină, au pretenţii la pensii mari şi la gratuităţi masive: la autobuz, la încălzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs şi nu produc nimic, dar continuă să fie stăpînii noştri din umbră. Putem noi să ne dăm de ceasul morţii că vrem în Europa, cu toate riscurile presupuse de această opţiune. Nu, ei vor undeva la mijloc: bunăstarea de „acolo“ şi atmosfera de „aici“.

Am ajuns la paradoxul că, deşi vreau din tot sufletul să-i ajut, ei nu mă lasă. Plătesc impozite împovărătoare, dar şansele mele de a cîştiga mai bine descresc dramatic din cauza lor. Ţara arată ca după război şi pentru că toate guvernele au fost puse la zid de obligaţia de-a hrani milioanele de guri înfricoşate şi derutate ale înaintaşilor noştri direcţi. Nu tu autostrăzi pe care să circule camioanele cu marfă ale Europei, nu tu industrie a turismului, nu tu bani pentru convertirea forţei de muncă. Miliarde de dolari au fost virate – legal sau ilegal – spre plata pensiilor, pentru că de acolo venea votul cel gras: votul neputinţei şi-al înapoierii programate.

(publicat în Cotidianul, 14 decembrie 2004)

Discriminează în textul acesta Mihăieș pe cineva? Îndeamnă la ură și violență împotriva vreunui grup social? Nedreptățește generațiile vechi, sau chiar pe a sa proprie, care s-au zbătut până ce-a mutat munții din loc să schimbe soarta acelui spațiu care încă se numește România? Culpabilizează fără temei oameni care, trezindu-se cu 1989 căzut din cer, s-au dat peste cap să găsească soluții, să se scuture de vechii comuniști, să pună mâna, să strângă din dinți și să schimbe dracului un sistem fanariot, mafiot, corupt până la măduvă? A, nu?
Despre cine vorbește omul într-un articol, adevărat, foarte virulent, dar nu fără temei? Are oare dreptate el, Mihăieș, să vorbească așa despre generații întregi care s-au mulțumit cu orice căcat le-a picat de la masa celor care făceau jocurile? Cu ce drept îi acuză pe cei bătrâni, marea masă de votanți pe care s-au sprijinit toate partidele politice de după 89, de minciună, lene și nerușinare?
Simplu ca bună ziua: cu dreptul omului care chiar a făcut ceva în țara aia unde cei mai mulți nu par să vrea să facă nimic. În țara descurcărelii și a micii învârteli, ICR-ul condus de Patapievici și Mircea Mihăieș a facilitat traducerea de literatură română contemporană în străinătate, într-o lume în care România nu există pe harta cultură. Sub conducerea celor doi, tinerii dramaturgi români prezenți peste ocean au făcut subiect de New York Times. Da, tot în timpul celor doi s-a întâmplat și scandalul poneiului roz, dar hei, ce e arta contemporană fără un pic de scandal?
În primăvara dinainte de a pleca la București (2005) am publicat la Timișoara volumul de poezie ”Cât aș atinge ceașca de ceai”. L-am avut ca redactor de carte pe Marcel Tolcea, un timișorean care, deși are un cuvânt bun de spus în teoria jurnalismului, nu a făcut ”greșeala” lui Mihăieș de a se aventura la Bucale. Lucram la volum împreună în cabinetul lui Tolcea de la Universitate, unde se mai întâmpla să treacă și Mihăieș. Țin minte că Marcel mi-a spus că omul a acceptat să fie vicepreședinte ICR la București și că el îi recomandă să-și ia costum de scafandru, să se apere de toți scuipații pe care-i va primi. În mod clar, ”scuipați” era un eufemism pentru ceva mult mai murdar și mai urât mirositor.
Un fost amic scriitor din București îl știa pe cumplitul editorialist, spaima generațiilor pasive ale României, exclusiv din textele sale publicate prin presă. Când a ajuns să-l întâlnească pe viu, a rămas marcat pentru totdeauna: cum, omul ăsta blând, elegant și prietenos e Genghis-Han al textelor de opinie politică?
Ei uite că da. Eu îl cunosc pe Mihăieș ca profesorul la cursurile căruia colegi de-ai mei băieți, studenți la Litere, veneau de la ora 8:00 dimineața doar să-l asculte, fără să ia nici un fel de notițe (de ce ar fi făcut-o, când există xerox-ul?). Îl știu ca pe omul care, într-o după-amiază de început de vară, după ce ne-am salutat în trecere pe lângă Catedrală, în Timișoara, eu mergând spre Piața Operei, el spre podul de trecere către Facultatea de Automatică și Calculatoare, m-a strigat din urmă, întrebându-mă ce texte mai noi am, să i le aduc a doua zi la Orizont, să vedem ce poate intra la publicare. Ca profesor și om de cultură, era dispus să-ți dea o șansă, atâta timp cât și tu munceai pentru șansa asta.

Din păcate, România nu este făcută pentru asemenea oameni. Din păcate, faptul că oameni ca Mihăieș încă trăiesc și sunt activi în țara aia nu pare să conteze prea tare. Mesajele lor drastice, supărătoare, nu fac decât să-i trezească la viață pe veșnicii apărători ai neputințelor populare. Și la ce bun asta?
În timpul facultății, la un curs tot de literatură engleză, Pia Brânzeu, pe atunci șefă de catedră, fiica chirurgului Pius Brânzeu, un profesionist de excepție în domeniul său, și un om cu adevărat de cultură, pasionat de șah și de pictură, ne-a servit un verdict la fel de drastic: ”Voi, tinerii, nu veți reuși să faceți nimic în țara asta până ce generația noastră nu va dispărea cu totul”. Chiar dacă vorbele ei sunau a profeție, nu prea îmi venea să o cred atunci.

Uite că, după16 ani, nu mai cred nici că generația mea ar putea schimba ceva, în lipsa unui cataclism social de anvergură măcar în întreaga Europă, dacă nu în întreaga lume. Prea nu ne pasă unii de alții, prea ne ajunge dacă avem televizorul, bârfa, covrigăria/chinezăria de la colț, prea așteptăm să ne cadă totul din cer, de la niște politicieni care mai de care mai caraghioși, mai manipulativi, mai gata să ne facă pachet și să ne pună fundă, cadou primei corporații care plătește mai gros și pentru mai mult timp.

Din România asta pe care o disecă Mihăieș am plecat noi. Ceea ce probabil nu vede un Rogozanu este că omul o face cu durerea și supărarea celui căruia îi pasă, celui care a vrut să dea ceva și a aruncat în vânt, celui care a vrut să miște munții de nepăsare, indolență și oportunism românesc, ca să primească înapoi rahați aruncați cu polonicul. Știți cum e, dărnicia mâncătorului de căcat: dă și altora, că are de unde.
Am plecat dintr-o țară în care nu contează cât efort ai investit să mai miști puțin lucrurile, să aduci un plus de valoare care să ne facă să existăm și altfel decât simpli rumegători de semințe și de OTV împănat. Atunci când interesele se schimbă, când maimuțoii-șefi la furt și prostie agresivă ajung să dicteze, te vei trezi pașaportat în primul tomberon.

La urmă, stai și te întrebi dacă țara aia a existat cu adevărat vreodată.

 

 

 

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Anglia. Unde am ajuns

DSCF2373

Am venit în UK de mai bine de doi ani și jumătate. Întâi am fost singură, însă cu sprijin puternic din partea unor apropiați care m-au putut susține (și) financiar. Pe ”economiile” mele inexistente aș fi făcut doar o excursie de câteva zile la Londra, ca să văd cum arată un Babel contemporan. Când a venit și el s-au cam încurcat planurile și scocotelile, așa că ne-am luat o lecție amară ca un medicament care să te motiveze să nu te mai îmbolnăvești niciodată.

 

Să te muți de unul singur într-o țară străină are avantaje și dezavantaje care, puse în balanță, îți pot da un echilibru perfect sau îți pot răsturna castroanele cu susul în jos. În cazul meu avantajele erau evidente: acceptam sprijinul oferit ca o oportunitate de a îmi pune motorașele în mișcare, fără posibilitatea de a trece pe pilot automat.

Dacă vorbim despre dezavantaje, ele pot să nu fie atât de evidente. Normal că-mi lipsea el, normal că m-am concentrat asupra muncii, am făcut overtime cu vârf, mersul la cumpărături mi-a fost paliativ (beția cheltuitului pe țoale și cosmetice, o adevărată binecuvântare în vremuri grele), la fel bântuitul pe interneți (orgasmul murdar al certurilor virtuale, voluptatea perversă a provocărilor fără rost). Aș spune că nimic neprevăzut, nimic surprinzător. Când te extragi dintr-un mediu cunoscut, în care cam știi ce te așteaptă și cum să te miști, accepți ca pe un dat hopurile pe care le ai de trecut, și cel puțin pentru unele dintre ele te pregătești mental. Pui cap la cap piesele unui mecanism de adaptare, combustibilul se presupune că-l ai deja (nu pleci în deșert fără provizii, cu speranța că vei da de o oază care să te salveze), și te miști în direcția dorită.

 

Norocul meu a fost că foștii colegi de apartament din București făcuseră înaintea mea pasul ăsta. De la ea am luat toate detaliile: datele de contact ale colegiului din Londra unde trebuia să mă înscriu ca să obțin dreptul de muncă și o calificare de început. Profesia în sine, a oferi suport persoanelor cu dizabilități (sindrom Down, autism și altele asemănătoare), nu este ușoară, nici foarte bine plătită, nici dinamică într-un mod deosebit. Să lucrez cu oamenii însă m-a motivat întotdeauna, pe de o parte pentru că-mi place să mă simt utilă în mod direct (din păcate, cititorii articolelor mele de la ”Terra Magazin”, unde mi-a făcut mare plăcere să lucrez, nu aveau chip), pe de altă parte pentru că îmi place să-i observ, să le observ comportamentul, declicurile, serpentinele psihice, nevoile și obstacolele de care se împiedică și pe care, poate, le trec cu bine.

 

Apoi când am ales să plec la vreo 120 mile de Londra am făcut iarăși o mișcare bună. Aș putea să zic că e vorba iar de noroc. Nu este cea mai ieftină zonă din UK, dar are alte avantaje. Locuiesc în sud-vestul turistic al Angliei, între două puternice orașe universitare, cu toate avantajele care vin de aici. Cu mașina facem până în Londra cam două ore și jumătate, cu tot cu pauză de cafea și gustare pe drum, și mai puțin de jumătate de rezervor dus-întors. Acolo avem unde sta ca musafiri, cât pentru o sesiune de cumpărături, o ieșire la teatru, o plimbare de două zile de vară, sau în drum spre aeroportul Luton, rampa de lansare către ”home, sweet home”.

Locul de muncă pe care îl am este printre cele mai bune în domeniul acesta, cu un singur dezavantaj evident: plata. Am însă o manageră de treabă, un om care stă și își ascultă angajații, care țin cont și de nevoile lor, și face efortul (uneori imposibil) de a împăca și caprele, și verzele (aici nu știu care suntem care, dar trecem peste). Îmi vine ușor să lucrez cu clienții cazați în casele companiei, majoritatea reacționează foarte bine la modul meu de abordare. Sunt pe cale să obțin următorul nivel de calificare în domeniu. Îmi plac majoritatea colegilor mei.

 

Până aici, nici un gol cu adevărat deranjant, de genul gropilor în carosabil care să-ți întoarcă vehiculul cu roțile în sus. Însă imigrarea te învață și treaba aia cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă, atunci când nu vii la ceva sigur. Din păcate, asta s-a întâmplat când a venit el. Dacă erau toate bune și frumoase, stropite cu apă de trandafiri și căptușite cu puf roz, ar fi însemnat, mai mult ca sigur, că am fost drogați fără știrea noastră și poate deja noi înșine clienți/pacienți într-o instituție cu specific.

 

Să îți schimbi mediul de viață, profesia, țara, prietenii nu poate fi foarte ușor, poate doar pentru cei care nu au nimic de regretat sau de lăsat în urmă cu adevărat. Voi evita să intru acum în discuția filozofică despre cum toate atașamentele noastre sunt iluzii în care vrem să credem. Însă atunci când faci un asemenea pas, nu poți anticipa cu totul rezultatul decât dacă ești setat pe un anumit scenariu pe care mintea ta să vrea să-l confirme fără abatere. Altfel, vei vedea la fața locului că, o dată urcat în barcă, s-ar putea să ai parte de acalmie sau de o schimbare bruscă a direcției vântului, de o furtună neprognozată, de curenți puternici sau, în cazuri extreme, de un Triunghi al Bermudelor încă nedetectat. Erorile de calcul vor ieși la iveală cam exact când simți că te-ai putea lungi cu burta la soare, convins că scenariul pe care ți l-ai făcut își va urma singur cursul.

 

Scriu despre astea pentru că sunt acum o lecție învățată. Eram de cam zece luni în sud-vestul Angliei când lucrurile au luat-o hotărât la vale, prin hârtoape. Am închiriat un apartament pentru că povestea din capul meu o cerea. El s-a mutat cu mine pentru că ne era dor unul de altul și credeam că toate se vor rezolva. Ei bine, nu, n-a fost așa. Plecasem în următoarea etapă ca bezmeticii, pe mâna mea, cu prea puține provizii și fără o prea bună planificare sau prospectare a contextului. Ar fi trebuit să mă opresc și să reconsider, dar m-am dus cu capul înainte, și m-am trezit că fug picioarele înaintea mea. Și atunci treaba cu apartamentul, cu proiecțiile fără bază s-a desfăcut ca o machetă prost (sau deloc) gândită.

În ianuarie se împlinește un an de când ne-am mutat din nou împreună, de data asta cu un plan aplicabil și precauțiile necesare pentru eventualele erori de calcul. Încetul cu încetul îmi finisez colțurile pe care mi le-am ascuțit pentru viața de una singură într-un mediu străin. Le rotunjesc ca să nu-l mai înțep pe el atunci când trebuie să ajustăm direcția pe care mergem. În sfârșit, adaptarea mea în două etape se apropie de pista de aterizare, verificare, realimentare și pregătire pentru următoarea decolare.

 

Avem o viață frumoasă aici, cu mici neplăceri și cu minusuri pe care lucrăm să le facem din ce în ce mai mici. Ne bucurăm de zona în care locuim, aveți idee cât de bună e o cafea pe malul mării, într-o zi perfect însorită, pe faleză? Ieșim la câte un film (urmează ”Gravity”, pe ”Thor: Dark world” l-am văzut cu doar patru ale persoane în ditamai sala de cinema, miercuri la ora 14:00, înainte să merg la al doilea curs de machiaj pe care îl fac, o seară pe săptămână, câte zece săptămâni). Ieșim la un pahar și bunătăți culinare cu colegii de casă sau cu noua mea prietenă de la curs. În ultimele șase luni s-au mutat în casă o portugheză care este medic rezident în zonă și un tip elvețian care face cursul final de calificare ca pilot comercial, amândoi oameni foarte pe inima noastră, de la modul în care ne tachinăm reciproc, până la cum stăm la povești, așa, pe același feeling, de câte ori ne prindem prin bucătărie și avem timp. Mai nou avem și un coleg englez, proaspăt ieșit din facultate, la primul job, un om care, după felul în care vorbește și zâmbește, pare genul educat, foarte deschis și foarte puțin scorțos.

 

Acum, că am decis unde mă aflu, vreau să pun pe blog și ceea ce mestec în minte de ceva vreme. M-am obișnuit deja și cu spaimele englezilor legate de est europeni și mai ales de români, baubaul preferat al politicienilor și al mass-media. M-am obișnuit și cu senzația de a mă întoarce în țară ca turist, iar intențiile mele de a face ceva pentru situația de acolo chiar și de la distanță nu sunt doar așa, apă de ploaie. Vreau să scriu despre România în engleză și despre Anglia în română, cu postul acesta fiind primul din serie. Se pare că necesitatea de a mă simți utilă intelectual mă împinge de la spate. Cu blogul ca mod hibrid de publicare, chiar și cei care mă citesc pot avea chip (sau ceva de spus).

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: