Ia mai lăsați-mă cu mândria voastră națională!

A venit și vara în Anglia, în sfârșit, iar țara asta e atât de frumoasă în zilele însorite, de nici nu-ți mai vine să faci altceva decât să te plimbi pe câte o faleză, într-o pădure de-asta molcomă și îmblânzită de-a lor, sau pe un chei cu multe bărci acostate la mal.
Dacă tot a venit vara în Anglia, și dacă tot am un job nou, și dacă tot mă pregătesc de concediu în țară (a mea de acasă) în curând, oare de ce să nu se încingă spiritele din nou pe interneți cu ceva foarte actual? Foarte actual și vechi de când durerea mea, România.

simona halep

Simona Halep a jucat, se pare, magnific în turneul de la Roland Garros, clasificându-se a treia în lume, după ce a pierdut în fața Mariei Sharapova. Cei care au văzut meciurile ei au numai cuvinte de laudă, povestesc cum au urmărit totul cu inima sărindu-le din piept o dată cu fiecare minge decisivă, cum Simona a jucat ”grandios”, ”incitant”, ”tulburător” și ”catarctic”, și a pierdut frumos. Eu îi cred, pentru că nu am urmărit meciurile, din câteva motive: nu am televizor de vreo 8 ani și nu mă prea uit la sport. Singurele sporturi pe care le pot urmări pe ecran sunt patinajul artistic și echitația (obstacole, nu curse).
Nu mă pricep la tenis, nu am gustul de a urmări sport la tv, dacă mi s-ar oferi ocazia să urmăresc live probabil aș accepta, doar pentru experiența în sine.

Dar în valul Halep care a trecut ca un mic tsunami pentru întreaga românitate am prins și eu ceva care m-a atins. Am găsit textul lui Andrei Vulpescu, Nai’gh’Ba de la Da Hood, un tip inteligent, ușor caustic, nu foarte cinic, un hip hoper calm, controlat, mai degrabă cuminte decât supărat. Nu știu dacă el se va regăsi în descrierea asta, dar așa l-am cunoscut eu la FânFest prin 2007, unde eram cu Ovia Herbert. Am stat într-o dimineață cu el la masă în tabăra invitaților, ne-am luat micul dejun într-o atmosferă umedă, posacă, de zi rece și cu ploaie la munte, am fumat și am vorbit despre câteva lucruri, printre care frontul comun de protest pe care ne aflam. Când am revenit în București i-am luat un interviu pentru pagina ”Pe val” a suplimentului de cultură al ziarului Cotidianul, un proiect excelent, dar pe care nu au vrut să-l finanțeze suficient, și a murit prematur. Pagina asta de interviu trebuia să aducă nume calde, tinere, de pe scena artistică, fie din muzică, literatură, sau arte vizuale.

Povestesc astea pentru că înjurătorii ultragiați ai lui Andrei, după articolul său Nu-ți mulțumesc, Simona Halep!, folosesc toată artileria grea a mahalalei internautice românești: omul e fie frustrat sexual, fie invidios, fie și-a făcut doar rating pe spatele tenismenei, fie denigrează (wtf??!!!) o valoare românească, etc etc etc. Mai s-a trezit și un ex-fan, cică, să spună că l-a avut ca model pe Naigh’ba, dar acum gata, s-a terminat, nu mai poate fi nimic între ei, fanul pleacă cu inima zdrobită.
După cum spune chiar în primul rând al postării, Andrei e conștient de risc, și-l asumă chiar. Probabil că mesajul pe care a avut să-l transmită a meritat riscul. Eu zic că a meritat, și uitați de ce.

Am crescut într-o Românie unde ni s-au împănat capetele cu faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, strămoși care, culmea, așa viteji și grozavi cum au fost ei, n-au reușit niciodată să fie suverani. Teritoriul pe care azi îl numim România nu a avut niciodată unitate, și să o lăsăm mai moale cu Burebista și istoria comunistă.
Întreaga mea copilărie am fost cititoare pasionată de ”Cutezătorii” și de cărți de-alea mari cu povestiri istorice cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare și alți iluștrii domnitori români (sic!). Nu zic, unii dintre ei au fost cu adevărat remarcabili. Vlad Țepeș, cel mult plâns și invocat astăzi, era fără doar și poate un sadic, explicabil, ținând cont de istoricul vieții sale. Toate poveștile astea cu care am crescut și în care cumva credeam s-au dovedit a fi, în bună parte, pompozități comuniste. O populație care împărțea aceeași limbă (mai mult sau mai puțin), același fond cultural, aceleași zbateri istorice, a avut câțiva conducători care au reușit să se opună dominației străine. Wow, ungurii, austriecii și rușii trebuie că se simt undeva pe niște mega-piedestaluri comparativ cu aceste mari realizări.  

Îmi mai aduc aminte de toată parada de calități atribuite românilor de regimul comunist, un nou popor ales sub soare, nu alta! Și harnici, și dedicați, pasionați, plini de entuziast, optimiști, loiali, veseli, primitori și iubitori de tradiție și cultură, oricând gata să-și pună viața pentru semenii lor și pentru patrie. Și toate astea ni se băgau în căpșoarele noastre de pionieri, cu atât mai mult celor care aveam ceva talent la scris și eram pregătiți asiduu de profesoarele de română să putem scrie la olimpiade povești despre patriotism și frumusețile țării, încât contradicția flagrantă cu realitatea nu avea cum să nu ne otrăvească.
În realitate, părinții, unchii și mătușile, vecinii noștri și părinții colegilor noștri de la școală furau cu toții de la serviciu și se ascundeau, că nu se știe cine te putea da în gât și ajungeai exemplu negativ. Așa a fost de prin anii 50, când oameni ca străbunicul, scăpați de la deportare, mai făceau câte o lună, două de pușcărie pentru o plasă de porumb luată din avutul CAP-ului ca să ducă acasă la păsări, și asta pentru că nu au acceptat ofertele făcute de a se alătura regimului. Restul CAP-iștilor furau fără probleme. Bine, alții au sfârșit și mai rău, dacă știu bine o rudă de-a lui Alex Potcoavă, amic și coleg scriitor din Timișoara, a plecat la Craiova să i se ofere post în sistemul comunist și s-a întors cu o gaură în cap.

Nu am scris o singură poezie/pagină dedicată conducătorului ilustru. Ca fată, nepoată și strănepoată de preot în Banat, o regiune întotdeauna periculoasă pentru regimul comunist, nu mă atingeau deloc căcaturile propagandistice de la tv, din școli, de pe toate fațadele. Știam că totul e minciună, știam bancuri cu Ceaușescu spuse la lumina lumânării când luau curentul, în perioada de economie, știam că mama, la fel ca majoritatea femeilor din sat, născocea metode ingenioase ca să ducă lenjerie și alte mărfuri căutate la sârbi, să le treacă ilegal granița, și să ne aducă ciocolată, Eurocrem, Cipiripi, caramele, muzică și blugi. Ascultam Europa Liberă cu bunicul la un radio vechi în bucătărie și ne întrebam dacă Securitatea ne ascultă prin gaura de aerisire din cămară.
Și totuși nu știam. Am crezut toate poveștile despre o istorie care nu e a noastră, toate născocirile cu poporul român cel care excelează la toate, minunea lumii, cei mai buni între cei mai buni. Asta am crezut și mi-a otrăvit sufletul. Cum să cazi din asta la ”românul e hoț”, spus cu necaz în anii 90 la o vorbă după slujba de duminică, în curtea bisericii? Tata obișnuia să atragă atenția oamenilor că ”te rog frumos, nea Vasile, și eu sunt român și nu sunt hoț”. Bineînțeles, veșnica, jalnica și ipocrita scuză ”persoanele de față se exclud”.

Am fost printre cei care credeam că vom putea schimba țara, pentru că am luat toate examenele pe merit, pentru că am avut cea mai mare notă de intrare la facultate și am încheiat prima din an, rămânând cu cea mai mare medie pe fiecare dintre cei patru ani de studiu. Asta mă gândeam că fac când am participat la studiile culturale ale Fundației ”A Treia Europă”, când am lucrat ca profesoară în liceu și încercam să-i fac pe puști să gândescă, să înțeleagă și să accepte că, fără să-și dezvolte mintea, toată șmecheria și descurcăreala din lume sunt nimic murdar și măturat sub preș. Am zis că eu nu voi pleca niciodată din țara aia.

Apoi am ajuns în UK. Am ales să venim aici pentru că nu mai credem într-o posibilitate de a face ceva, pentru noi sau pentru alții, stând în România cea care există doar printr-o minune geopolitică. Poate de aici reușim chiar să facem ceva, și ca dovadă eu una acum știu clar ce urăsc și ce iubesc la ceea ce am lăsat în urmă, m-am putut desprinde cumva de povestea românească, iubesc România ca moștenire culturală și urăsc România ca entitate socio-politică azi.
Aici am putut vedea, cu ochii mei, că tehnicile de manipulare sunt aceleași, că acel capitalism, opusul comunismului, nu este decât o altă mână a aceleiași puteri, că democrația este un fel de a încerca să-i împaci (prostești) pe cât mai mulți, în timp ce tu îți vezi de ale tale sau de fapt n-ai nici mai vagă idee ce dracu faci acolo unde cică ar trebui să fii leader. Urmărind de peste un an presa englească, cu nopți pierdute grămadă și cu taste tocite pe interneți, am văzut cum omul de rând, frustrat și prea comod să facă ceva pentru el însuși, se aruncă în brațele primul oportunist politic de cea mai joasă speță care promite că-l va scăpa de bau-bau (românii, bulgarii, imigranții în general, și bineînțeles că vorbesc de Farage și UKIP).

 

658x0_viteazul

  Și așa, după toate astea, am ajuns să cred că noțiunea de nație și cele derivate din ea, naționalism, mândrie națională, sunt niște chestiuni induse, care să ne facă mai proști, mai manipulabili, mai ușor de ținut în lesă, să ne facă masă de manevră pentru orice li se va năzări lor. Uitați-vă la succesul tuturor partidelor de extremă dreapta din Europa, TOATE NAȚIONALISTE. Vedeți ce promovează ei: MÂNDRIA NAȚIONALĂ. Acea mândrie națională de a face parte dintr-un popor special, care uite ce vârfuri dă, și toți ceilalți merită ce-i mai bun pe lumea asta, doar pentru că au părul și ochii de aceeași culoare cu Simona Halep, că vorbesc aceeași limbă și că în pașapoartele lor scrie România.
Da, ca un om iluzionat și deziluzionat de atâtea ori cu naționalismul ăsta gol de tinichea, copil care scriam despre sentimentele patriotice și eroismul unui popor care a înfruntat hoarde și hoarde de dușmani (”dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea” – hai că ați auzit și voi versurile astea prin piețe, măcar), tânăr pregătit să pună umărul la saltul pe care țara lui avea să-l facă înainte, acum, acum, mai puțin, of, poate la anul, îmi vine să spun tuturor așa, lipsit de orice reținere și eleganță, cam ce să facă ei cu mândria aia a lor națională.
Ce? Ștreang, aia să-și facă, să poată muri mândri, liniștiți și împăcați. Poate ajung și ei în raiul românilor de pretutindeni, prezidat de sfânta adunare a conducătorilor iluștrii: Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (”eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” – se aude, da? nu MÂNDRIA NAȚIONALĂ), și, de ce nu, Vodă Împușcatu, că a făcut locuințe și a dat de muncă și biletele la mare la oameni.

Așa că să nu mai aud pe nimeni cu spoiala asta de mândrie națională atâta timp cât, ca nație, suntem nimeni, un popor adunat de pe drumuri, care s-a agregat și a fost capabil cu adevărat de ceva doar sub conducere străină. Să nu uitați că niște capete încoronate germane au făcut pentru țara aia mai mult decât toți conducătorii voștri locali laolaltă.
Până nu văd că vă lucrați voi pământurile, și nu americanii sau italienii care v-au cumpărat jumătate de terenuri agrare, până nu văd că vă mai scuturați de taxele care vi se îndeasă pe gât mai rău decât unei prostituate la un gang-bang, până nu văd că stațiunile românești sunt repuse în circuitul turistic internațional și începeți să scoateți țara din rahat cu veniturile aduse de turiștii străini (da, da, se poate, la ce resurse naturale și balneare avem, fir-ar ea să fie a naibii de treabă!), până atunci să mă lăsați cu mândria voastră națională.
Simona Halep a jucat bine, e tânără, poate ajunge numărul unu în lume. Voi între timp încercați să faceți și altceva decât ce face neamul ăla de când este el, nesigur, supus, oportunist, prietenos și gata să bată oricând în retragere.

Între timp, eu fac ceea ce fac eu mai bine: scriu, critic, supăr, stârnesc ceva ape, încerc să mișc ceva prin instrumentele cu care pot eu opera. Dacă fiecare își face treaba sa, vom ajunge undeva, poate altundeva decât în raiul românilor de pretutindeni.
Sau poate e nevoie ca întreaga lume să se schimbe înainte ca România să ajungă să însemne ceva. Dar, despre asta, altă dată.

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  1. #1 by Iuliana on 27 July 2014 - 10:34 am

    impartasim aceleasi opinii,am trait 4 ani in uk si am ajuns la aceleasi concluzii.daca fiecare dintre noi ne-am face treaba corect fiecare in domeniul lui lucrurile ar arata altfel si am fi acum departe .padure fara uscaturi nu exista si cozi de topor sunt peste tot

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: