Archive for October, 2014

For the love of Cluj. Great food, great openness and lovely people


The days I worked as a journalist for a science and travel magazine were the happiest days I have ever had as an employee. It did not really feel like I was going to work at all. It felt like I was going every day to a lovely writing and photography centre, were I would have a great time getting meaning out of words, editing texts and having debates with other likely minded people. And it was quite a stress-free environment. I do still strongly miss this.
However, lately I got back to this part of my writing which I highly enjoy. It kind of started with Trip Advisor, where apparently my reviews are read by a great number of people (or so at least they want me to believe, maybe it’s just a marketing technique). But I am writing about my or our travels here, on this blog, and it does give me the great satisfaction of still expressing how I discovered and explored different places, even if no longer I have a guaranteed public that a magazine brings.

I will write about a place rediscovered during our summer holiday back in Romania. I have visited this city for the first time seven years ago, when I first travelled there for what was called the Colloquium of Young Writers, basically a bunch of us, mainly under 40, getting together for readings, debates and looong nights staying up drinking and chatting on everything, from the most intriguing books we have read to literary gossip. From the first encounter I have loved this city.
Then I rediscovered it when I met my partner, A., who is originally from a small town close to it. He took me back to Cluj to meet his jolly group of friends, his youngest brother and his grandma. And I love them all.

I can share with you a very dear memory I have about Cluj. We were there in the springtime, staying at his brother’s and A. left a bit early one day to check something on his car with a friend. He left me sleeping in, brother was at work, but I had a key. When I woke up I strolled to the local shop to buy some eggs and then it grew inside me, warm and enveloping and so comforting, the feeling that this was the place I felt I would love to raise a family in. I literally saw myself with a pushchair and our sweet baby in it, going out for a walk in the fresh, clean air of this city placed in the heart of Transylvania, with all the hills and forests surrounding it.
Well, meanwhile we have moved to the UK and we do not have any children yet, but the memory of that feeling is kept safe.








(A small plaza with terrace and church, the big Unirii Plaza, behind Saint Michael Church and a contrasting inner corner)


So we went to Cluj this summer for five days. We made the most of them, eating out mainly in restaurants which serve local cuisine and getting together with his friends and practising photography and make-up skills. Not one day passed without us doing some serious photo shoots with the Nikon. Yes, it somehow gave us that air of being tourists, even his friends said it, but we could still feel that one day, maybe one day we could go back, open a business there and live happily ever after.
Cluj does have a lot to offer to a certain type of tourists. If you look for non-stop partying, lots of drinking and going from club to club, I would not really know what you can find there, but I suspect not much in comparison with well-known places in Spain. If you look for big city lights and something completely spectacular, you might be a bit disappointed as well. What it has to offer is the openness of the big squares surrounded by history mirrored in the architecture, and of the big main boulevards, which give you space and perspective. It is, from this point of view, exactly the opposite of English towns and cities, which  have narrow high streets and even the boulevards are somehow tighter.

Then there are of course the side streets and always something to discover just behind the next corner, such as the restaurant Roata, difficult to find without Google Maps and/or a very good knowledge of the area’s fabric. You have to go through a gangway to get to the alley it is placed on, but thankfully there is a panel advertising for it on the road.
We’ve been here on our first afternoon for dinner with one of A.’s best friends and his girlfriend, and they did not know of the restaurant. The very good prices, the rustic décor of the place, as well as the tasty food convinced them to come back one day. The garden and front dining room were quite packed on arrival, mainly with young people, probably due to the great meal deal offers.
Thinking of it back in time it gives me the feeling of being almost like a grandmother’s house in the Transylvanian countryside.

Out meal here came with a treat as well. We did have to wait for it, but then we got Romanian plum brandy and cherry sweet liquor as treats, in the traditional small clay cups, and it was worth even the delay.









ATT_5175 (1280x854)

(Roata restaurant, with the Romanian pollenta dish, the brandy and liquor cups and one of the dining rooms)


Roata was the restaurant which had it all: a beautiful garden, the right décor, great traditional food and good prices. And a lovely bunch of costumers, which kept the feeling of the place fresh and happy. Another place I could strongly recommend, but lacking a bit in the design department, is the restaurant Matei Corvin, named after one of the most imposing Hungarian rulers of all times, who fought and defeated the Ottoman Empire’s armies, among other achievements, a king worth knowing more of.
The place is located very central, on a very easy to access side street also bearing the same name, from the main boulevard which stretches in front of the Church Of Saint Michael, one of the most representative pieces of Gothic architecture in Transylvania. If you are in front of this big church, facing the 21 of December 1989 Boulevard, you only need to reach the left corner, go across at the traffic lights and there you are, on the Matei Corvin street, leading to the very house where the Hungarian ruler was born, today a memorial building dedicated to him. It also leads to an area packed with restaurants, cafés, pubs and bars very popular with young people, but not only. And don’t imagine you would end up surrounded by a very noisy and boisterous bunch of youngsters, it is actually very touristic and everybody just seems to be chilling out, which makes it quite different from the hectic, yet containing its own charm, Old Centre of Bucharest.


(Images from the side streets filled with cafes, pubs, restaurants)


If you read this and you decide to go and check this place out, try the pork belly soup (that is if you do like fatty soups). It is a dish specific to Central Europe which I hated before trying it in Cluj. My mum loves it, everybody else seemed to be hooked on it, so I have tried it on a number of occasions, one of which I remember as a summer four day trip to the thermal waters resort of Felix, close to the city of Oradea (also in Transylvania). I could not stand it until a couple of years ago, when, while dining out with A. in his home town close to Cluj, and him having it for the 1000 time since we’ve been together, I have decided to taste it again. And oh my! I was completely into it ever since. 
This summer I have finally read the book which one of my all time favourite movies was based on, “I served the King of England”, by Bohumil Hrabal. Among the things that I loved in it was this tinny detail which the character, working in the hospitality industry, mentions: the pork belly soup. It stayed in my mind as it made me realize how popular it is not only with the Romanians, but probably around Central Europe.

I was also impressed with the way we were tended by the staff. The portion of the pork belly soup at Matei Corvin is huge, but I mean humongous! We went to eat there twice in those five days and the waitress noticed me and A. debating whether we should split a portion or not. A. wasn’t very keen on it, of course, being such a favourite dish. Then the waitress suggested she would bring me half of the normal portion in a smaller bowl, as I also wanted to have a bite of mititei (grilled long meatballs).
At the end, when the bill came, there were two whole portions of soup on it. We were again talking and I said I did not mind, anyway at least I did not waste food (which I graciously do while at home… shame on me). The waitress rushed to our table and asked if the bill was right and apologised, saying the lady at the cashier made a mistake and of course we do not need to pay for two whole portions. We appreciated her checking with us and not waiting for us to say something.

Now leaving food aside, Cluj is a great place to be in the summer. The weather is still hot, but then there are plenty of places where you can hide away if it gets scorching: cafés, bookshops (the best is Librarium, on Eroilor Boulevard in Cluj – the one starting at Unirii Plaza, just behind Saint Michael Church – with cosy sofas in a reading room on the first floor), parks and museums.
A friend of A.’s, who now started her doctorate in Arts, took us to this most amazing café, not easy to be found either and unfortunately I do not remember the name of the place. A former colleague of hers apparently owns the place. You have to go through a gangway opposite the church I have previously named, then take the stairs on your right up to the first floor, and you get to this space with the ceiling all painted and two walls completely covered with potted plants.
















(The green bar, the Botanical Garden, a terrace on a very rainy day and my love A. on a narrow side street)


The Botanical Garden, not far from the centre, is another favourite spot in Cluj. Taking a nice stroll up the hill you get there in about 20 minutes to half an hour. It might not be comparable, size wise, to the big gardens of Europe, but it is well organised and it has its undeniable beauty. 

The Italian garden is very pretty, and I for one love the Japanese garden, then the area which is filled with vegetation typical for the Romanian temperate climate forests: it’s thick, cool, fresh and comforting. Away from the noises of the city, many people come here to read or even to learn during exam sessions.
And then many come for wedding photography. Indeed if we were to conduct our future business in Cluj, this would probably be the place many couples would request for.

However, we would suggest a completely different space for a photo shoot: the Ethnographic Museum of Transylvania. A. and his best friend in Cluj, V., actually came up with a great idea of doing a photo session here, after I applied make-up on his girlfriend, G., and both of them got dressed in traditional clothing. Unfortunately, I did not get to go myself, as next we had a second session with other people, and I worked for the whole of that day doing make-up and hair. But the results stand proof it was good effort put into it.



(And our friends posing for A. at the Ethnographic Museum of Transylvania)


And Cluj is not only a great city with a vibrant cultural scene, so that on a hot weekend you can stumble upon the display of Aida opera for free in the Unirii Plaza, or you can pick and choose on art exhibitions, but it is also located in a lovely area. Only about 33 kilometres South one can visit the town of Turda, a very historical place, where salt was mined from Roman times and later, under Franz Joseph’s rule, the industry went into further development. Today the old salt mines are arranged as a touristic space, with small boats on an inner salt lake, with mini-golf and a small football pitch, and the whole design looks so futuristic you get the impression you stepped on an alien planet. Outside you can go bathe in the salty lakes which formed in the very old pits and you do not even need to be a good swimmer for that: the water will just hold you floating as long as you know how to keep your head out. Just one advice: never, but never gulp the water in the lakes, it is most probablu bacteria free due to the saline concentration, but it will make your throat burn and you will be under the impression you are chocking.
Unfortunately, on this occasion we did not have enough time to go to the salt mines, where I had been for about four hours daily, a whole week, some years ago, as therapy for my lungs after a couple of bronchitis. And it must have worked, as no more such infections in my lungs occurred afterwards. Living at the seaside for more than three years now helped a lot as well.

In Romania we have these caricatures about people from different regions, which always occur in jokes. The image of people from Transylvania is they are hard-working, sensible, very calm and very, but very, very patient. Actually, they are also said to be slow. You know, like they’d rather do something taking the long, slow route, but doing it properly. Or they take a long time to understand anything. Their opposites are meant to be the people in the South, who tend to be quick, witted, but shallow, always trying to cut corners and to avoid any effort. A typical joke sounds like this:

John from Transylvania moves over to his cousin George in Oltenia (in the South). One day, after church, the priest in the village approaches George for a word in private.
– George, don’t take it in a bad way, please, but I do need to ask you something. Tell me, are you taking John to the pub on Saturday evenings?
– Yes, father, but we don’t cause any trouble.
– It’s ok, my son, don’t worry, I wasn’t thinking you were. But while at the pub, do you tell John a lot of jokes?
– Yes, father, you know how I am, I enjoy a good laugh, but we do no harm.
– It’s ok, my son. I am sure you don’t. But could you please not tell him any more jokes after 8 in the evening as he always laughs on Sunday mornings and disturbs the mass.

People in Cluj do come across to me as relaxed, as taking time to do things, to meet friends, to chat and to get together. They seem to still have that bond with the community, to nourish it and keep it as an important part of their lives. It is no wonder, after all, as most reports on Transylvania in reputed magazines such as National Geographic always present the region as very traditional and idyllic not only in the way they do things here, but also in the human relations.
Open, but not overwhelming, calm and welcoming, at the same time respecting your own individuality, this is how I have always found Cluj and its people. And this is why I will always want to go back.



, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Cărțile copilăriei I


Întreaga mea copilărie am petrecut-o cu cărțile aproape. De la aventurile lui Karl May la Șeherezada și nopțile arabe, de la poveștile de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas până la năzdrăvanii lui Mark Twain, ce NU am citit la vârsta aia? Din fericire biblioteca tatălui meu poate fi descrisă drept vastă, așa încât pot invoca până și astăzi o scuză că nu am luat din scoarță în scoarță chiar toate volumele suspendate în rafturi. Adevărat că scuza asta nu o mai cred nici eu astăzi.
Citeam Karl May undeva în clasele primare și cu siguranță asta mi-a alimentat fascinația pentru cai. În fanteziile mele de copil constrâns la spații interioare (bronșite, crize de astm, gripe – toată ”familia” de boli afectând căile respiratorii) mergeam călare și îmbrăcată în costumație de Vestul sălbatic la ruga din 8 septembrie, cum am mai zis. Fratele meu era și el mare fan, deși nu al cititului, aici suntem complet diferiți, ci al filmelor și discurilor pe care le asculta și apoi le repunea în scenă cu tot arsenalul lui de puști, pistoale și arcuri.
Vă pot spune și acum despre modul de îmblânzire al unui cal sălbatic, descris de autorul german. O dată capturat cu un lasou, următorea provocare este să reușești să-l încaleci. Când te-ai cocoțat în spinarea lui începe cu adevărat lupta. Calul va încerca să te scuture, să te arunce, așa cum vezi la rodeo, ba chiar și mai mult, să se rostogolească cu tine încă agățat de el, iar treaba asta te-ar face zob, cu oase zdrobite și vai de tine. Așa că principalul tău scop este să-l împiedici să se dea de pământ cu tine atașat de spinarea lui și să îl obosești îndeajuns încât să accepte dominația ta. Iar lucrul ăsta se făcea, conform lui Karl May, strângând gâtul calului cu genunchii, cam pe unde trec arterele care alimentează creierul cu sânge, astfel îl vei obosi suficient și îl vei împiedica să-și facă numărul.

Tot la fel se proceda și când vroiai să scoți pe cineva din funcțiune rapid și silențios. Nu, nu-l strangulai decât dacă era absolut necesar, ci foloseai tactica punctelor de presiune. Despre asta am învățat și la cursurile de breakaway pe care le facem regulat în profesia mea de acum: să eviți cât de mult posibil să fii prins de gât de la spate, că asta te poate ucide rapid. Pe atunci nu știam, dar Karl May povestește cu Winetou și Old Shatterhand cunoșteau tehnica la perfecție și, apăsând cu îndemânare punctele astea de pe gât, care blochează alimentarea creierului cu sânge oxigenat, scoteau din funcțiune pentru ceva vreme pe cine le stătea în cale, de obicei ”băieții răi”.
Vă rog nu faceți asta acasă! Câteva secunde prea mult și omul poate rămâne cu sechele permanente, porțiuni de creier distruse și toate cele, ba chiar îl poți omorî. Nici unul dintre noi nu este Winetou sau Old Shatterhand și, conform legii, ajungi la ucidere din culpă. Ne-am înțeles, copii?

Poveștile pe care le-am citit cu duiumul au fost dintre cele mai diverse, colorate și de prin toate colțurile lumii. Dragi mi-au rămas ”1001 de nopți” și nu degeaba. În dimineața asta  tocmai am purtat o discuție de vreo jumătate de oră cu unul dintre colegii noștri de casă, J., probabil cel mai fain tânăr englez pe care îl cunoașem, pentru că omul e citit, cultivat, foarte deschis și poți purta discuții de ore întregi cu el pe teme sociale sau psiho, despre cărți, filme și alte chestiuni numai bune de analizat. Ei bine și vorbind noi despre filme cu supereroi și cel mai grozav dintre ele de anul acesta, ”Guardians of the Galaxy”, am ajuns și la nopțile arabe. Ideea e simplă: succesul acestor producții, precum și al celor gen ”Games of Thrones” și seria Tolkien, se leagă de nevoia de fantezie a omului, nevoia de a se detașa de propriile probleme sau cele ale lumii în care trăiește și a le privi de la o oarecare distanță, iar astfel de povești oferă șansa unei asemenea terapii. Și ce exemplu mai bun al ficțiunii ca terapie poți găsi decât nopțile în care Șeherezada își vindecă iubitul de nebunia lui cu forța și farmecul poveștilor?

Bineînțeles că la vârsta când le citeam nu conștientizam eu toate astea, dar subconștietul înregistra și își făcea treaba lui. Pentru mine cărțile au fost mereu o formă de terapie într-o vreme în care eram legată de cei patru pereți și de căldura sobei, de șosetele tricotate de bunica și de medicamentele care mă țineau în viață.
Și da, pasajele erotice ale nopților arabe erau pe îndelete degustate, poate chiar mi-au aprins imaginația și mi-au trezit cumva sexualitatea. Pe de altă parte, se pare că eram un copil cu foarte, foarte multă energie, de ni s-a spus chiar că, dacă nu aveam astm, ar fi fost bine să fiu dată la atletism. O combinație foarte… drăguță, să zic așa.

Țin minte umorul unora dintre poveștile arabe, cum ar fi acel lanț al slăbiciunilor cu personajul mort din cauză că, musafir la cină, s-a înecat cu un os de pește, ca să fie aruncat de orășeni mereu pe treptele sau în calea vecinilor, astfel că fiecare dintre ei crede că l-a ucis, din greșeală, și se teme în asemenea hal de pedeapsă, că se decide să încerce să acopere lucrurile. Le țin minte și pe cele cu tâlc, care vorbeau despre cât pot pierde oamenii din cauză că sunt impulsivi, judecă pripit și după aparențe, sau că nu au curaj, sau că nu sunt suficient de atenți, dar și cum, până la urmă, trebuie să știe și să accepte ceea ce li se întâmplă atunci când nu pot schimba.
Ca să nu mai vorbim că toate acestea se întâmplă într-un cadru fabulos, cu palate și bogății, cu festinuri care să îți lase gura apă, cu o desfătare a simțurilor care te aruncă direct într-o reverie dulce și adâncă, cu gini și comori și prințese și tâlhari și mese pline de smochine, dulciuri și alte bunătăți.

Printre cele mai triste basme citite cred că au fost cele chinezești. Aveam colecția de ”Povești nemuritoare”, culese din tradiția diferitelor popoare, și chiar dacă nu mi le mai amintesc cap-coadă, știu că de multe ori ele se sfârșeau tragic. Mi-a venit în minte, pe scurt una dintre ele: un prinț a hotărât să își ia de soție nu o fată de neam, ci pe aceea care va putea semăna cel mai mult orez într-o singură zi, de la răsăritul soarelui și până la apus. Fata care nu s-a oprit deloc din muncă și a acoperit mult mai mult decât toate oponentele ei, o copilă săracă, din familie de țărani, a murit când ziua și concursul de sfârșesc. Cumva parcă nici nu știi ce să alegi din asta: nevoia de a demonstra și a fi validată? dedicația până la moarte? pretențiile exagerate care pot ucide pe cel căruia i se cer? Atât de diferit de Cenușăreasa care ajunge în puf după ce trăise toată viața ca servitoare batjocorită.

Dacă tot ascult de câteva zile compilații de muzică adunate sub titlul generic de ”zen garden”, cred că povestea asta este una japoneză. O fată de neam bun ajunge să poarte pe cap un fel de coif care îi ascunde chipul, din cauza unui blestem aruncat asupra părinților. Lumea crede că își acoperă fața pentru că este îngrozitor de urâtă. În cele din urmă, ea excelează la un fel de concurs pentru tinerele fete de măritat ținut la curtea împăratului, unde compune cele mai frumoase poezii, impresionează cu cele mai elegante și delicate gesturi, cu o feminitate care le eclipsează pe toate celelalte participante, în ciuda faptului că are chipul acoperit și reputația că ar fi hidoasă.


”Poveștile cu zâne” ale Contesei de Segur mi-au fost foarte dragi și ele ies cumva iarăși din linia optimismului fără limite, al happy-end-ului decorat cu panglici roz a la Hollywood. Cumva nu pot decât să mă bucur că nu am fost crescută cu asemenea imagini în cap și de fapt nici nu prea aveam cum, am cunoscut de foarte tânără problemele grave de sănătate și întrebările gen ”de ce, de ce mi se întâmplă mie astea?”, speranța de a fi mai bine, dar și necesitatea de a accepta că lucrurile sunt așa cum sunt și că trebuie să le accept. În modul acesta nu mi-am format o imagine despre lume în care totul este numai o bunăstare și o reușită, care mă așteaptă fix pe mine să culeg toate bunătățile fără nici un efort, unde este suficient să fii plină de calități și aristocratică în atitudine, că lucrurile se vor aranja în favoarea ta. Și chiar cred că copiii crescuți exclusiv în cultura Disney riscă să aibă o imagine distorsionată și fantezistă despre lume, să nu fie pregătiți pentru eșecuri, pentru piedici și situații în care trebuie să știi că nu vei câștiga, orice ai face, că trebuie să renunți și să o iei de la capăt.

Tradus cu titlul ”Ursuleț”, unul dintre basme vorbește despre un băiat al cărui corp este acoperit în întregime cu păr, până și pe față, din cauza unui blestem. Alungat de ai săi și de oamenii care se tem de el, își găsește adăpost în casa unei familii care îl primește cu compasiune. Crește împreună cu fata părinților adoptivi, iar aproape de vârsta maturității, ea acceptă să primească blestemul său ca tânărul să poată avea o viață normală. Nu este o poveste cu happy end, în ciuda aparențelor, pentru că fratele adoptiv nu vrea ca toate astea să se întâmple, iar o dată încheiat legământul, fata va trăi cu corpul și fața acoperite de păr, ca un animal, stârnind ea groază și repulsie, în locul lui. Este cumva un gest de sacrificiu care nu aduce cu adevărat bucurie nimănui.
Îmi amintesc, din poveștile contesei, o lume fascinantă, în care o mică prințesă se plimbă într-o trăsurică trasă de păuni, în care o tânără pierde totul, din nou și din nou, din cauză că nu își poate stăpâni curiozitatea și nu are răbdare, în care toate minunățiile și frumusețile au umbra lor, grea, nepătrunsă și amenințătoare, în care nu curg râuri de miere și de lapte decât ca să te îmbie să te îneci în ele, o lume fantastică mult mai adevărată în complexitatea ei decât prince meets princess and they live happily ever after.

(puteți găsi aici una dintre poveștile din carte, scanată, cu tot cu ilustrații)

Pe undeva prin clasa a II-a am făcut pneumonie. Nu mai țin minte exact detaliile bolii, se pierd în toate ocaziile când am stat la pat, cu respirația îngreunată și dureri în piept, cu injectabile, cu cărți, cu desene animate și filme văzute la sârbi, cu jocuri care mă țineau ocupată. Însă știu că a fost pentru prima dată când tata mi-a dat să citesc Biblia, spunând că o să-mi facă bine. Am început Vechiul Testament atunci și m-a fascinant, se poate să fi fost varianta pentru copii, dar orișicum, câți l-am citit știm că poate fi înfricoșător, cu alungarea din rai și toate pedepsele asupra omenirii. Totuși, pe mine m-a ajutat. Oare să fi cules mai degrabă ideea că, oricât de supărat, Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea? Că îi lasă să treacă prin toate dezastrele pe care cumva nesăbuința lor pe provoacă, îi lasă să aleagă să se rupă de el, pentru a le oferi din nou ajutor atunci când e necesar?
Se prea poate, mai ales că la noi în casă nu s-a vorbit niciodată la modul că te bate sau te pedepsește Dumnezeu, n-a fost folosit niciodată pe post de bau-bau, dimpotrivă. Atunci când vorbeam despre religie și Dumnezeu, el era cel iubitor care avea grijă de oamenii săi, oricât de mult s-ar fi îndepărtat ei de el.

Citind atunci o parte din Vechiul Testament am rămas cu convingerea că m-a ajutat să mă vindec. Poate că așa a și fost, fie și doar pentru că mi-a arătat din nou că poți ieși cu bine din dificultăți, că trebuie să ai răbdare și încredere, și că trebuie să vezi ce urmează mai departe. Până și întrebarea pusă mai târziu, ”de ce, Doamne, mi se întâmplă mie astea? cu ce am greșit de trebuie să pătimesc așa?”, avea un sens. Nu era disperare fără urmă de speranță, ci dimpotrivă, o încercare de a căuta un sens în toate cele, convingerea că există un sens, că din toate astea am de învățat ceva, chiar dacă durea atunci, că nu înțelegeam, convingerea că lucrurile sunt la locul lor, doar că eu încă nu le cunoșteam cum aș fi vrut.

Toate cărțile astea pe care le-am citit, de la Vechiul Testament la ”Winetou”, sunt tot atâtea experiențe care m-au ajutat să privesc și să trăiesc lumea undeva la jumătatea drumului dintre ”așa cum e ea” și ”așa cum o văd eu”. Nu e rău deloc, aș zice, nu-i așa?  


, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Vedere de la înălțime – Torquay


Torquay15A doua noastră vacanță englezească pe 2014, trei zile, două nopți, tot ofertă prinsă pe Groupon, a fost în Torquay. Știam că se află într-o zonă numită Riviera Englezească, așa că aveam anumite așteptări. O fostă colegă de casă, medic rezident venit din Portugalia, îl vizitase și îi plăcuse. Ne-am făcut documentarea pe interneți, bineînțeles că și pe Trip Advisor, dar am lăsat-o mai ușor cu planurile. Spre deosebire de Exeter, unde rezervasem pentru restaurante și gândisem fiecare zi, măcar în linii mari, acum aveam alte priorități: să umblăm în sus și în jos, plimbare de voie, cu aparatele foto în mână.

A. era înarmat serios, cu Nikon D610, care necesita testare ca fotograful să se obișnuiască cu el și să-l îmblânzească. Cele două zile întregi petrecute acolo am umblat până n-am mai putut și am făcut undeva la 1000 de cadre. Eu nu am avut acces la noua și minunata aparatură foto, m-am mulțumit să mă bucur de moștenirea vechiului Fuji S6500, cu care puteam să mă joc absolut în voie. M-am chinuit la încadrări, cred că a fost prima oară când mi-am conștientizat fără nici un dubiu toate handicapurile în privința asta, cu imagini scurgându-se te mai miri în care parte sau unghi. Aș fi putut să fac pe artista și să spun că nici nu voiam cadre clasice și cuminți, dar ce ipocrizie ar mai fi fost din partea mea.

Aveam voucher Groupon exact înainte de Paște, pentru nopțile de joi și vineri. Hotelul Gleaneagles, din grupul BEST WESTERN, a fost bine ocupat în perioada respectivă, și din câte am înțeles din frânturi de conversații prinse cu urechea în lobby, mai erau destui veniți tot pe aceeași ofertă ca și noi. Am avut o cameră cu ferestre spre fațada hotelului, de așteptat, ținând cont că nu plătisem preț întreg pe ea. Chiar dacă nu ni se oferise vederea de la ferestrele situate pe cealaltă parte a clădirii, spre mare și spre Anstey Cove, drumul unde este se găsește hotelul e liniștit, vegetație multă, așa că nu a fost chiar rău.
În toate excursiile recente ne-am cazat la hoteluri de 3 stele, iar acesta a fost cel mai simpatic.

Am avut în trecut posibilitatea să văd și condiții de 4 stele. Cât am fost Au Pair în State am călătorit de două ori cu gazdele, o familie de profesioniști cu posibilități financiare, așa că în Cancun am stat la Marriot, unde am împărțit camera cu o doamnă simpatică, bunica celor trei puști a căror nanny eram, pe atunci asistentă medicală șefă pe turele de noapte, dar care trăise multe în viață, situații la care nu te-ai gândi în mod obișnuit. Nu m-a deranjat absolut deloc să împart camera cu ea, dar nici nu-mi amintesc mare lucru, chiar dacă aveam vedere spre ocean, chiar deasupra plajei.

Acum câțiva ani buni am avut parte de o călătorie în Alexandropolis, în nordul Greciei, o zonă nu chiar renumită turistic. Se deschisese o nouă rută aeriană între numitul oraș și București, iar cei responsabili cu turismul din zonă, dar și oficiali ca primarul, au organizat o excursie de 5 zile pentru vreo 9-10 jurnaliști din București. A venit o invitație și către Terra Magazin, unde lucram atunci, iar redactorul-șef  m-a trimis pe mine. Excursia chiar a meritat, din mai multe motive (o deltă rezervație naturală unde poposesc păsările flamingo în timpul migrației și trăiește o specie de vulturi protejată, un târgușor aproape de granița cu Turcia cu tradiție în prelucrarea mătăsii), dar cea mai mare provocare a fost mâncarea de acolo. Cred că ne-am întors cu toții cu 3 kilograme mai grei decât la venire, ne-au îndopat grecii de nu ne-am văzut, și în plus ne duceau la cină după bunul lor obicei, seara pe la 22:00, stăteam până pe la miezul nopții, ca pe la 1 să ne cărăm la băute. Ca să nu mai zic că mare mișcare nu am făcut, că eram transportați peste tot cu autocar, că era în februarie și cam frig.
În Alexandropolis am stat tot într-un hotel de 4 stele, cu camere foarte spațioase, amenajate modern și minimalist, dar uite că nu îmi mai amintesc mare lucru nici de acolo. Mult mai bine mi-au rămas în minte toate pensiunile în care m-am cazat când umblam să mă documentez pentru articolele despre stațiunile balneare românești. Până la urmă nu ține de lux, ci ține de experiența în sine.

Ca să revin din bucla asta, Hotelul Gleaneagles din Torquay, la cele 3 stele ale lui, are caracter. Poate că baia era dotată doar cu duș, nu foarte mare, nici camera nu gemea de spațiu, radiatorul cam învechit, însă câteva detalii de amenajare, de la draperiile mari, grele, vintage, la tapetul tipic englezesc și cele două oglinzi care încadrau măsuța de machiaj, au darul să dea un aer local, dar și familiar, intim.
Spațiile comune erau și ele gândite exact în același fel. Restaurantul se afla în spatele hotelului, cu ferestre cât peretele orientate spre mare, deschise deasupra grădinii. Ca să ajungi în restaurant treceai prin lobby, o încăpere spațioasă, cu canapele largi întinse, măsuțe joase, totul amenajat cât să îndemne la relaxare, la discuții molcome, pe un ton jos, cald, liniștit. Cam asta și părea să fie ideea: un hotel mic, cu detalii care să dea un aer de familiaritate. De aceea mi-a și plăcut.

Trebuie să recunosc că bufetul de la micul dejun a avut și el darul să facă șederea memorabilă. Salonul amenajat pentru prima masă a zilei era micuț, simplu, intim, și toate astea păreau să aibă un efect liniștitor asupra mesenilor. Toată lumea se aduna în tăcere, culegea cam ce-i pofteau papilele gustative (ouă ochiuri frumos rotunjite, bacon bine prăjit, jumătăți de roșii rumenite, cereale, fructe și iaurt, dacă preferai un mic dejun carbohidrat), ospătarii și ospătărițele te serveau cu cafea sau ceai, la alegere, cafeaua era chiar bună (nu lipsită de gust, cum am mai citit pe la alții care povestesc despre vacanțele lor). Eu culegeam The Guardian din fața ușii noastre înainte de micul dejun (am fost întrebată ce publicație prefer să citesc dimineața) și îl răsfoiam la masă, apoi povesteam cu A. despre cele citite. 

Torquay2În prima zi, după ce ne-am luat porția de combustibil, am pornit la pas spre oraș, într-o plimbare de 20 de minute, coborând în vale pe o stradă lungă pe care se aliniau pensiunile la soare. Clădiri tipice englezești încercau să capteze cât mai mult din lumină, înșirându-și fațadele cuminți printre smocuri de vegetație. M-am întrebat doar unde au pensiunile astea parcări, construite așa în pantă, că nu prea se vedea pe nici unde ceva să arate a loc de lăsat mașina. Din fericire, hotelul nostru, deși nu chiar în buricul târgului, era dotat cu o parcare, e adevărat că pe stil englezesc (a se citi înghesuit), dar nici pe stradă nu erau restricții.
O dată ce ai început să cobori spre oraș și drumul se deschide drept înainte începi să te bucuri de alte priveliști: întâi colinele cu hoteluri, apoi apare și English Riviera Wheel, adică un fel de scrânciob uriaș, pe modelul London Eye, apoi întreg golful o dată ce ai ajuns la intersecția cu ceas.

Vineri am avut noroc de vreme caldă, așa că plimbăreala cu aparatele foto în mână a fost cu adevărat prolifică. Am urcat pe falezele foarte înalte deasupra cărora se cocoță hoteluri și pe care sunt amenajate platforme și șiruri de scări ca să te poți delecta cu peisajul. Am traversat zona comercială și am ajuns la Torre Abbey și am traversat parcul ei. Nu am intrat însă, chiar dacă eu sunt mare, mare iubitoare de orice fel de muzeu, pentru că nu aveam timp de irosit în spații interioare. Ne-am oprit în grădinile amenajate ca niște prețioase covoare persane. Am mâncat, în fiecare dintre cele două zile, câte o înghețată enormă pe post de prânz. Iar pe seară am avut masa asigurată la hotel.





Prin grădinile din Torquay (ambele).


La ”umbra” marii roți.











Portul cu ambarcațiuni private (stânga). O străduță urcă dinspre strada de cumpărături, cu un cavaler în poarta unui pub.

Pe sâmbătă vremea s-a schimbat, un vânt rece a început să aducă nori care alergau doar pe cer, fără strop de ploaie (asta a fost partea bună). De dimineață oricum nu a contat, pentru că am mers să vedem Peștera Kent, care nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum Peștera Urșilor, de exemplu, însă turul oferit de un ghid profesionist compensează chiar la modul absolut.
După prânz am luat o bărcă cu motor (gen autobuz) către Brixham, un fost port de pescari, unde se practica din plin și contrabanda în trecutul istoric, acum devenit loc de vacanță cu clădiri în culori pastelate (galben-pai, roz și albastru ca albăstrelele). Experiența asta însă ne-a cam pus capac. La dus, lui A. i s-a făcut rău, pe acolo am tremurat de frig, iar la întoarcere am încercat să-l ajut să fie relaxat, așa cum stătea cu ochii închiși, vorbindu-i despre cum legănarea asta este ca atunci când încercau mamele noastre să ne adoarmă când eram copii. El s-a lăsat moale, agățat la brațul meu și scurgându-se pe bancheta pe care stăteam, în spatele bărcii, la aer curat, iar pe mine brusc m-au luat amețeala și greața, așa că m-am oprit din vorbit și am început să fixez malul, să accept tangajul ca pe ceva natural, și să rezist până la capăt.
Când am coborât, A. era ok, mie îmi tremurau picioarele. Plimbarea pe ponton m-a  ajutat să-mi revin.











În Brixam, pe pontonul unde am fost debarcați și reîmbarcați (stânga) și un mic local ”fish and chips”, cu decorațiuni simpatice (dreapta)











Ambarcațiunea de stil vechi pe care se învață marinărit (o echipă de tineri era la bord și părea să primească instrucțiuni – stânga). Înapoi în Torquay, cu bucurie, la mal. Gata cu tangajul! (dreapta)

În Roata lor cea mare, în gondole poți selecta dintr-un meniu cu vreo patru texte povestindu-ți despre Torquay. Știam deja că Agatha Christie era de undeva din împrejurimi, dar am aflat și că Napoleon a ajuns aici înainte să fie exilat pe Sfânta Elena. Se pare că el ar fi spus că locul este unul dintre cele mai frumoase din lume, și probabil că trebuie să însemne ceva o asemenea apreciere venită de la un francez.
Ascultând vocea prezentatoarei și privind portul, falezele, colinele, marea strălucind, parcurile cu flori de la înălțimea de 60 m, eu mă arătam destul de entuziasmată. A. însă e mult mai greu de impresionat decât mine. I-a plăcut, dar comentariile lui erau mult mai critice. Comparativ cu zonele noastre de la munte el spunea că Torquay este un loc… drăguț. Nu pot să contest că poate orașul nu impresionează cu o spectaculozitate de vreun fel, în afară de câteva peisaje tipice. Dar sunt lucruri ce trebuie remarcate.

Englezii au știut să gestioneze foarte bine tot ceea ce Torbay le oferă. Ai excursii zilnice cu bărci de mărimea unui autobuz sau cu ambarcațiuni mai mari, care merg până departe pe Rivieră, la Dartmouth, numai bune să admiri linia țărmului din larg și să-ți plimbi iubita/ul sau familia într-o miniexcursie cu dechidere de peisaj. Cafenelele, magazinele, vechea mănăstire, parcurile sunt tot atâtea ocazii să te pui în mișcare sau să lenevești pur și simplu la soare. Da, chiar la soare, pentru că se pare că zona nu este degeaba numită Riviera Englezească.
Până și Peștera Kent, parțial distrusă la explorare în perioada victoriană, când s-a găsit de cuviință să se folosească explozibil pentru pătrundere în galeriile blocate de tot felul de acumulări, este până la urmă fascinantă prin turul oferit, cu ghizi foarte bine pregătiți. Domnul în vârstă care ne-a dus pe noi pe traseu mi-a amintit cumva de cel mai bun profesor de geografie pe care l-am avut, pe care toți îl ascultam cu gura căscată (nu neapărat la propriu!) la orele din gimnaziu. Ghidul nostru avea și un umor cald, simpatic, ușor ”geeky”, dar foarte, foarte plăcut. Cel mai haios a fost momentul în care ne-a demostrat ce fel de torțe foloseau oamenii din preistorie să pătrundă în grote și ce se întâmpla când li se termina combustibilul. Stupoare! Se lăsa întunericul.
După care am fost poftiți să ne găsim drumul spre ieșire și ni s-a mulțumit pentru participare. Da, totul făcea parte din program și pe mine m-a amuzat.

Însă nu am povestit nimic despre prima seară la Torquay. Cum am ajuns pe la ora 16:00, ne-am cazat rapid și apoi am decis să ieșim la o plimbare, cât mai aveam vreme înainte de cină. Am pornit către Anstey Cove, un golfuleț ascuns, unde voiam să explorăm puțin peisajul. Am coborât printr-o pădurice, frumos, nimic de spus, și în distanță se vedeau niște colți stâncoși care, desprinși de mal, se profilau în mare. Surpriza însă am avut-o o dată ajunși chiar la limita apei, unde am început să țopăim din stâncă în stâncă, din pietroi în pietroi. Culorile rocii merg de la roșu ruginiu la negru cu inflexiuni verzui, iar pietroaiele prăbușite în mare expun ceva ce nu mai văzusem în viața mea: sute și mii de mici cochilii fosilizate. Iubitoare de arheologie și geografie și tot ce poate însemna istoria planetei, am zis că-mi ies ochii din cap. Nu-mi venea să cred.
După ce ne-am săturat de fotografiat și de explorat, după cina pentru care ne-am îmbrăcat și noi frumos, m-am uitat să aflu mai multe despre geologia zonei. Se pare că s-a aflat cândva pe la tropice, că în apa puțin adâncă și caldă prosperau recifele de corali, dar condițiile bineînțeles că s-au schimbat, plăcile continentale s-au depărtat, nivelul mării s-a adâncit și toate creaturile astea au ajuns fosilizate în bolovani pe care îi putem astăzi admira, cei interesați, într-o simplă excursie la Torquay.

Frumos și prin condițiile geografice, dar și prin modul în care omul a știut să le gestioneze, cel mai cunoscut oraș de pe Riviera Englezească are destule de oferit, iar cum noi încă nu am reușit să le vedem pe toate, cu siguranță ne vom întoarce acolo.
De reținut: nu are el cine știe ce plajă, dar cea pe care o are e cu nisip ROȘU. Mda, ciudat, nu? Asta se întâmplă tot datorită solurilor tipice și istoricului geologic.

Oricum, Torquay are multe accesorii și unghiuri de surprins, pe care ți le oferă într-o provocare discretă, ca o femeie care te-a invitat la un pahar de limonadă în sufrageria ei, îmbrăcată lejer, dar cu decolteu și fusta croită cât să-ți arate suficient să te facă să vrei mai mult.



















, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

American memories with a French taste

Going to Southampton yesterday, after a long break from the cruise port city, we took a look around West Quay Shopping Centre and had a meal out, with dessert in a different place. As a big Trip Advisor user, I don’t really go to a restaurant any longer without researching it on the website. This time, the choice was for the Mexican one called La Baronia and the French patisserie named Boulangerie Victor Hugo. I am not going to talk about them here, but if you are interested you can read the reviews I will leave on Trip Advisor as soon as I get some of our photos on my laptop.
What I will say is that we had huge portions of mille feuille, so heavenly light and crumbly and flavoursome, while listening to French music (my fingers itch now for writing a review, which I will refrain as I am divagating enough already). Savouring the lovely piece of sweet pastry I remembered New Orleans, with a light-hearted nostalgia, wrapped in a summer evening glow.

It was not a Deep South evening which came into my mind, although I did take the night Vampire tour in the French Quarter and I found it quite fascinating. What came to mind was the mornings I would be off duty as an Au Pair and go for coffee (I used to have the vegetal, fake one) and French beignets (oh, the bliss!) in the big cafe placed opposite Saint Louis Cathedral. Called Café du Monde, it just made every morning I would spend in the beautiful Southern city something to look forward to.
All my memories of New Orleans are bright, fresh, joyful, and free of any of the tensions and loneliness which filled my American year.

I had the opportunity to visit the city in 2004, just before Katrina (lucky me!). My host father was originally from New Orleans and they had to attend a wedding there, so they took the opportunity of spending a whole week to visit family and friends. I would be off during the days (I think with just one exception) and would have to babysit only in the evenings, while the parents went out to meet people, attend wedding rehearsals and all the rest.
Maybe part of why I didn’t feel so lonely there (as this was one of my biggest challenges in the US) was because the host dad asked one of his friends to show me around one day. So the guy took me to a very local restaurant, not at all the fancy type, but with great local cuisine, I remember I had alligator sausages and chicken livers deep fried in an egg and batter blanket, then in the evening we went for drinks and the Vampire tour. Another day I went with the host family to the big zoo and I remember I was impressed.

Maybe I didn’t feel so lonely there because I could walk everywhere and just take the pulse of the place on foot.
What can I say, New Orleans was one of these cities with a vibe, I could feel its energy, which didn’t work for me in Cancun, where, despite going out every evening in clubs, where there was always somebody to talk to and where I even fell in a love a bit, I still felt agonisingly lonely. So it must be the feel of the place which grew inside me almost instantly, probably quite bohemian, vibrant, dark and sweet, fresh and light at the same time.

And look at me, the way I remember New Orleans is through eating mille feuille, hahaha, just like Proust wrote a whole novel and slipped inside the stream of memory while eating a madeleine, and I swear I did not try to copy him! Shamefully, I haven’t even read his works, which I feel dreadful about confessing right now, as I writer.

One thought makes me laugh right this instant: did I love New Orleans because it was the most European place I have visited in the US? Probably so.
What could be more European than Jackson Square, with the cathedral guarding one of its sides, and the river on the other? With all the shops aligned on the sides of the square, the big café opposite, and then the historical houses with their balconies on all the streets, all the little shops and pubs and restaurants, so different from the very American Williamsburg where I used to live for 9 month with my first host family?

What could be more European than a sightseeing river cruise? I do have to acknowledge the American flavour of this one activity, as I have been (if my memory doesn’t play tricks on me, mind you, I am growing older) on the Creole Queen Paddlewheeler, the one which appears in “Interview with the Vampire”, one of the best movies of the sort ever made, a truly romantic production, less commercial and more true to what romanticism is about. I took the afternoon cruise, cheaper, and not the jazz dinner which I would just LOOOOOVE to take nowadays if given the opportunity. Well, I was an Au Pair, pocket money of $120 (or less?) a week, so I couldn’t afford much back then.
Nevertheless, taking the old tram was a very affordable attraction and what could be more European than this? The ride along the old quarters, with the lovely houses, very Southern in style, an architecture I find beautiful, then off the tram and into the historical park, strolling down the big alley guarded by very old trees with the branches reaching towards the ground, is there any wonder at all I wasn’t feeling lonely, isolated, misplaced in such a well rooted, bohemian place?

One of the sweetest things which happened to me was the day I couldn’t get a lift from the host family back into our airport hotel, but had to catch a cab. It was no big deal, as whenever I went out with them I did not have to pay for anything, even if I was not on duty at the time. They did advise me about asking in the hotel reception about how much would a cab ride normally cost from the French Quarter, so I knew what to expect and also not to allow drivers to trick me on the cost.
When it was time to go back, I just went and asked a hotel porter to help me call a cab, which he did. The cab arrived, I got inside and told the guy I needed to go to the Double Tree Hotel, and he took me just around the corner. Well, apparently there was one of these in the French Quarter. Then I said this was not the one and I did not know of this one at all. The taxi driver was a local African American, a really nice guy, his voice sounded really embarrassed and he would not stop apologising. I calmed him down, told him it was an honest mistake, so there we were on the way to the airport hotel. I told him how much I knew the ride would cost, according to the hotel reception people, and he asked me nicely if I agreed for him not to turn on the meter machine any longer, as the first trip would anyway come from his own pocket. I was perfectly fine with it.

Some people might judge this as being naughty. I don’t. Before going to New Orleans, while trying to find out more about the city and its surroundings, I had learnt that there was still a lot of discrimination, that the African American population did not have the same opportunities and was still struggling in poverty. My driver was an African American, and a very pleasant and sweet person. I don’t see any problem with helping him on this occasion. You could see it as a tip.
When we arrived at my destination, he came out of the cab and opened the door for me and offered me a hand so I could get out more easily. Very chivalrous of him. Then he said, in the Southern chanted accent: “Thanks, hun, I really appreciate it”. I felt like I made a person happy for that day.

Ten years have passed since I was an Au Pair in the US. Some memories come back, with all their aromas and scents, and part of this is probably me trying to recover whatever I buried under the hardship of the whole experience.
Some weeks ago, I realised how much time has gone while hanging up my laundry to dry in the small back garden we have here. There was this summer T-shirt I have amazingly been wearing ever since and which still does its job quite well. A ten years old T-shirt. I will probably just keep it, this one will never end up in a charity shop or at the skip just because it somehow became a symbol of my American memories.

Unfortunately, I don’t think I have any of the photo CDs from the States with me here, in the UK. I would have loved to post some images, and I hate it that I could not find them. I might have to ask my mum to look through my very few things still left in my parents’ house, and hopefully the CDs are still there, somewhere.
The day I will find them I will post some photos. Harsh and sweet at the same time, my experience across the ocean meant my first step out of my comfort zone, out of my sweet lair back home, in Banat, a very small and unknown region in Central Europe.

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: