Archive for January, 2014

Intermezzo cu torturi

Am reușit să descarc și fotografiile cu cele mai recente torturi pe care le-am gătit, așa că le postez și pe ele. Primul este Krantz-ul, plin de nucă, unt și caramel, al doilea este cel cu cremă de ciocolată și lapte, care are consistența unui mousse. Măcar cu câteva imagini să ne îndulcim începutul de săptămână, dacă deja am pus păcatele zaharoase pe rezervă pentru o vreme cel puțin.

20140119_004421

 

20140127_153122

 

20140127_153153

 Rețeta pentru primul tort o găsiți în postul precedent, pe cea pentru al doilea o am doar scrisă de mână. 

Advertisements

, , , , ,

Leave a comment

Nebunia dulciurilor lovește din nou

Pentru cineva convins de binefacerile dietei low-carb de inspirație ketogenică, iubesc prea mult să-i îndop pe alții cu dulciuri. Numai în ultima lună de zile am propulsat glicemia colegilor de muncă pe culmi apreciabile (de două ori). Mă mai fac vinovată de a-mi fi atacat colegii de casă, prietenii și rudele britanice cu niște torturi (cu accent unde vreți voi) demne de sinucidere pofticioasă prin zaharisire profundă. Cât despre partenerul meu, ei bine el suportă deja eroic toate atacurile mele îndopătoare.
După ce am sărbătorit Crăciunul de câteva ori și ziua mea tot de atâtea ori, plus ziua lui, știu că este momentul să mă opresc și să revin strategic la o viață mai sănătoasă. Parte din plan este și să trec la făină de cocos, ale cărei beneficii, pentru mici și vinovate giumbușlucuri culinare, sunt incontestabile: are cu peste 50% mai mult conținut de fibre față de făina de grâu cu tărâțe chiar (61 g din 100) și puțini carbohidrați (2/3 din cantitatea de carbo o fac fibrele, care nu se asimilează în organism, după cum știm). Cu baza pentru aluaturi rezolvăm în felul acesta… dar ce ne facem cu cremele dulci, ce ne facem cu CIOCOLATA? Iată marea dilemă.

Nu știu câți dintre cei care citiți sunteți din Banat sau ce tangențe ați avut cu vestul țării, dar în zona de câmpie de unde provin eu tradiția austriacă a dulciurilor încă se face simțită. Am crescut cu nucile, ciocolata și frișca amestecate delicios în visele de sărbătoare, caramelul răsucindu-se în închipuiri dulci și duh de vanilie ca un înger al tentației. Blaturile torturilor de acasă au fost mereu pufoase și moi, cremele consistente și fără frică de colesterol, prăjiturile dense și aromate.

Sezonul dulce a când aveam planificată o dimineața de Secret Santa la serviciu. Probabil că majoritatea știți despre ce vorbesc, dar voi explica, pentru orice eventualitate. Numele fiecăruia dintre noi a fost scris pe o felicitare, plicul sigilat, toate plicurile puse apoi într-un bol din care am extras fiecare. Ideea este să-i cumperi un cadou persoanei a cărei nume l-ai tras, dar să-l împachetezi în secret și tot la fel să-l primească, fără să se știe cine a fost Moș Crăciunul. Bineînțeles, dacă tragi propriul tău nume, este permis să lipești plicul, să-l pui înapoi și să tragi altul. Pentru cei cărora le plac cadourile și jocurile, pentru copiii mici și mari, combinația asta merge perfect. Bine, știu că poate fi o tortură și doar o altă bătaie de cap de care unii chiar nu aveau nevoie, dar… uneori mai ai și ghinion.  

Dimineața de team building la serviciu cu cafea și Secret Santa s-a asortat foarte bine la dulciurile mele de inspirație bănățeană. Pentru acest atac dulce mi-am luat drept aliată o persoană de încredere, poetă și ea, plus o foarte bună blogăriță în domeniul culinar. Pe Liana Toma o știu din raiul nostru boem de la Crivaia, o stațiune de munte din Caraș-Severin unde cenacliștii timișoreni obișnuiau să meargă câte o săptămână în fiecare vară, la cabana Casei Studenților. Nu ne-am mai văzut apoi ani buni de zile, noroc cu Facebook, mai nou.
Îmi place ce face Liana, asta în afară de faptul că deja i-am gătit câteva dintre rețetele de pe site și mi-au fost cerute de către cei pe care i-am îndopat cu ele. Mamă casnică și poetă, cu un volum la sertar, dacă știu eu bine, și câteva deja publicate, Liana și-a găsit încă o pasiune de care să se bucure și alții. Din câte am citit de-a lungul timpului la ea pe blog, nu se rezumă doar la a găti și a publica rețete, ci a și câștigat câteva concursuri, a făcut un curs, drept urmare, la o școală culinară din Italia, are stand pe la diverse târguri de profil. Pentru mine, asta înseamnă să reușești cu mijloacele pe care le ai la îndemână. Cu alte cuvinte, opțiunea ei de a se ocupa de copil și a nu își lua un serviciu n-o oprește să facă lucruri în plus, de succes, care bănuiesc că îi aduc și beneficii materiale/financiare.

DSCF3705

Acum, revenind în paradisul prăjiturilor, în noaptea dinainte de Secret Santa am copt cornulețele cu vanilie și bețișoarele cu nucă. Pe astea din urmă acasă le numeam ”ștangle”. Dacă nu mă lasă memoria (de la atâția carbohidrați), cuvântul are ceva conotații porcoase. Pentru necunoscători, în Banat se pare că a existat mereu un apetit pentru glumele nevinovate cu trimiteri ”murdare”, probabil de inspirație germană, porn-ul german, faimoasele desene animate populare prin anii 90 și filmele cu Heidi cu codițe blonde, răsturnate în hambar de Hanși musculoși, cred că au avut faima lor.
Pe când făceam lecții de acordeon acasă, de două ori pe săptămână, cu un profesor particular, l-am invitat într-o zi după lecție să mănânce cu noi niște ”puțișoare”. Astea sunt un fel de… râme, scuzați cuvântul, dar nu găsesc altul mai potrivit, făcute din aluat de găluște cu prune, fierte și date prin pesmet. Profesorul a căscat ochii, bunicii mei și-au cerut scuze și i-au explicat despre ce era vorba.

Cornulețele cu vanilie după rețeta de pe blogul Lianei au avut succes total. Managera directă și managera de zonă mi-au cerut amândouă rețeta. Ștanglele nu le-am nimerit eu prea bine, că nu am citit instrucțiunile prea atentă, dar data viitoare am să le fac mai bune. Și va exista o dată viitoare, că măcar astea sunt fără făină.

DSCF3719Apoi a urmat ziua lui A., partnerul meu, pe care l-am trezit din somn după o tură
de noapte să-l îndop cu ciolan de porc, legume, și tort cu cremă de cafea. M-am muncit ceva mai mult până am decupat toate bucățelele alea de marțipan, le-am uns cu ciocolată albă, ciocolată neagră, le-am lipit de tort, chițibușeală, nu glumă, dar a meritat.
Cât am fost acasă am făcut pauză de la copt dulciuri, nu de alta, dar acolo am competiție serioasă în mama și în vecina noastră pricepută foc, care face torturi la comandă, frumoase și gustoase de stă mâța-n coadă. Bine, asta și faptul că eram în vacanță, m-am dus acasă ca să stau cu fundul pe canapea, să mă uit la tv, să ies la plimbare și pe la chefuri.

Revenită în UK, mi-am reintrat în pielea de maestru bucătar în bucătăria proprie. Mi-am sărbătorit și aici ziua de naștere, cu colegii de casă și cu prietenele, și a ieșit cea mai faină petrecere în bucătărie din câte s-au făcut vreodată. Am început din timp cu pregătirile, așa că am avut vreme să fac și ouă umplute cu pateu din ficat de pui, producție proprie, ornate cu maioneză din ulei de rapiță presat la rece, apoi ruladă de carne umplută cu cârnați, ciuperci, ardei copt și ouă fierte, iar în carnea tocată am pus și morcov și gulie rasă, o nebunie aromată. Rulada de spanac cu somon, un vis low carb, am luat-o de pe site-ul Lianei Toma, am combinat eu niște ciuperci cu brânză feta, smântână și pătrunjel și am umplut bine niște roșii.
Desertul, de data aceasta, a fost aromat, crocant și nu foarte dulce: tort Krantz. Numele, fără dubiu, este unul german. Rezultatul? Închideți ochii și imaginați-vă o atingere pufoasă, ușoară, urmată de o explozie de cristale de caramel și nucă. Dacă ați rămas indiferenți, e clar: sunteți alergici la nucă, sau la zahăr.

DSCF4452

Din tortul Krantz (nu am poze bune cu el, culmea!) mi-a rămas un colț să duc și la serviciu, și iarăși am atentat la glicemia colegilor mei, nu că ar fi protestat ei prea tare. Ba chiar mi s-a sugerat că aș putea să fac catering, să gătesc la comandă. De fapt nici mi se pare o idee rea. Ar putea fi o mică afacere de viitor.

Ultimul episod din saga mea dulce-otrăvitoare (pentru cineva convins de beneficiile dietei low-carb) s-a întâmplat chiar astăzi, când am avut-o invitată pe verișoara mea englezoaică și soțul ei, mutați de curând în zona în care locuim și noi.
Am făcut un fel de cheesecake cu blat din fulgi de ovăz prăjiți + alune prăjite și zdrobite, amestecate astea două cu ciocolată neagră topită și unt, peste care vine turnată, în porții, o cremă făcută din frișcă, mascarpone bătut cu zahăr, lapte și gelatină, jumate îmbinată cu ciocolată albă, jumate îmbinată cu ciocolată neagră. Mai am în frigider jumătate de tort, dar mi-e o lene îngrozitoare să mai cobor să-i fac vreo poză. Poate mâine. Asta dacă nu cumva mâine mă voi trezi cu conștiința omului care vrea să mănânce sănătos și voi spune: ”Jos tirania zahărului și a ciocolatei, a blaturilor și a cremelor! Să nu mai văd dulciuri în fața ochilor! De acum, legume, grăsimi bune și proteine, sală și înot, pilates și alergat! Omul ketogenic revine!”. 

Da, următorul post culinar va fi despre cum am descoperit eu dieta ketogenică.

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Lost in London

An old man, Vasile Belea, got lost on London tube while visiting his son. The poor man had been drifting God knows how and where before he had been found and reunited with his family. You can read all about the news here.
This is one of those stories which, when you read them, make you laugh and feel sorry at the same time. Well, if you’re British or any other nationality, the funny detail would most probably escape you. But for Romanians, the poor old man’s name is the reason. In Romanian, if you emphasize on the first syllable of Belea, it’s a family name, well known one. But if you place the accent on the second syllable, it becomes a completely different word, meaning trouble in a somewhat funny way, the kind of innocent trouble people sometimes get into. I can only but imagine people back in this man’s village or small town talking, when he goes back, a celebrity by now: “Old uncle Belea got himself into belea while in London”. And this sounds really funny.

 

On the other hand though I can’t help but think of how terrified he must have been. Apparently people have been nice to him, but still. By looking at him and the way he is dressed I can tell that he seems to be a countryside man, who maybe lived and worked his whole life as a farmer, tending to the vegetable garden, the poultry and probably a pig in his own backyard. He wears a typical lamb fleece hat and a typical vest called cojoc, which you wouldn’t really see elderly in the city to wear, unless they are just retired there with their family, after a lifelong spent in a village.
Then I wonder how he lived for three days while he was lost and completely cut out from his family. Did he sleep in a park? Did anybody feel sorry for him and gave him some food? How did he feel being lost in such a crazy busy city like London?

 

What worries me is that he tried to approach police and that was unsuccessful. Chatting to one of my house mates last night, he said something like “people don’t care” and reminded me of the movie “The Terminal” saying a true story about a man who lived for about 5 years in an airport, they all knew he was there and nobody really cared, until they’ve decided to grant him political asylum. While it can be understandable that people would think a grown man, fit and healthy, could take care of himself one way or another, I find it concerning that police would just ignore an old person trying to approach them.
Of course we can’t tell how it happened. But think about it: in the end, Vasile Belea took a newspaper with his photo in it and went to show it to the police. This underlines couple of things: the old countryside man from Romania found a way to help himself, in a world completely different from the one he’d known so far. And also, he wasn’t afraid of police and he knew that they would be the ones to finally help him. So I doubt it that the first two times he tried to get their attention he’d been too bashful or hesitating.
When police ignore or fail to help an elderly person, who clearly doesn’t look like a London regular, just because he doesn’t speak the language, I find it concerning. This man could’ve been from any country in the world, doesn’t matter. They couldn’t understand him? Keep him around, get somebody to take him to the police station, show him a map of the country, then Europe/the world and he could’ve said or indicated to Romania. Get him to the Embassy and problem solved. No need for the vulnerable elderly to spend three days and nights on the streets of London, all alone and miserable.

 

Compared to the police failure to help him, some people’s comments on the discussion board of Huffington Post seem mere frivolities. But they aren’t. When frustration has grown to such a level to which they mock a vulnerable person’s traumatizing experience just for being Romanian, it means it’s the same old story of a still immature society. Society as a group still functions for some to take advantage and for others to take their frustrations over others.

DSCF3025

Me happy, dad tired, after six hours of strolling through London

This might be quite a strong statement, but it literally made me sick to read comments like “so when is he going back then?”. Yes, I find these comments oozing with racism. I mentioned it, and I got in reply the very intelligent and refined answer “stupid woman”. Right.
My father visited me here in October. It was his first time in the UK, but he had previously travelled to Austria and the neighbouring countries, former Yugoslavia and Hungary. Although he’s been brought up in a countryside household and he keeps a vegetable garden, poultry and all the rest, he is a priest, with four years of University studies. He’s a big fan of British documentaries on history, he watches old movies (without subtiles) on TCM and he’s a person with a certain degree of cultural information. He can speak basic English, although he is quite bashful when it comes to this. But he could manage if he’d get lost.

 

When he was here, for two weeks I took him all around the area. We’ve visited Hurst Castle, which was lots of fun for both of us, of course as a big history lover he thoroughly enjoyed it. We even faced the very strong winds on the spit with smiles on our faces. We went to Southampton and he could admire the old fortifications there. In Bournemouth we took a stroll on the beach, we’ve visited the old priory church in Christchurch. And we went to Beaulieu National Motor Museum for one day. Then, before him flying back home, I dragged him all around Central London, to all the important landmarks.
During those two weeks, none of the people who served us Chinese, Mexican or pub style food (The Harvester), who sold us tickets or were just around us in any of those place asked us “so, when is he going back?”. It would’ve been quite stupid, really. My father was here so I could spend my money showing him around, so why would they?

 

I want to conclude this article by saying the following: people who can make such comments to such a story show not only a big load of frustration, but also being insensitive and lacking in that human trait that makes us more than animals – empathy. They have probably never thought what if it was their father, lost in a city like Bucharest, all foreign and crazy for them. But I realise it would be difficult to find a place which could put their fathers in the same kind of situation. Fortunately, if an English elderly person would get lost in Bucharest, almost everybody could understand them saying that they are lost and need help and could offer them help. Lucky that English is spoken by so many people in today’s world that people from English speaking countries don’t even need to bother learning any other language.
Well, for an old countryside man from Romania being unable to speak English meant three days on the streets. I bet he never imagined he would get in such a situation. Him being safe and back with his family can even make us smile when reading about his story.  

, , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: