Archive for September, 2014

Cum a început treaba cu cărțile

Little_Red_Riding_Hood_-_Project_Gutenberg_etext_19993

Dacă e adevărat ce spune mama, pentru mine vorbirea a început cu o carte. Știu, știu, pare cumva incredibil, dar primul meu cuvânt se presupune că a fost numele unei cărți și s-ar fi întâmplat cam așa.
Aveam, la nici 1 an împlinit, o foarte frumoasă carte de povești cu foile groase, cartonate, și cu ilustrații care ieșeau în relief atunci când deschideai fiecare pagină. Îmi amintesc de minunățiile astea. Spune mama că, între pauzele de joacă supravegheată cu frumosul obiect, dispărea undeva pe dulap, la distanță și la siguranță de mâinile mele de bebeluș. Într-o bună seară începusem să cer ”Ușașa, Ușașa!” și să arăt undeva spre tavan. Ai mei s-au mirat un pic și în cele din urmă au înțeles că o vroiam pe Cenușăreasa.
Asta s-ar fi întâmplat când aveam 9 luni.

Tot de la mama știu că prietenele ei se mirau cum vorbesc eu atât de repede, până când, într-o zi, fiind cu una dintre ele la telefon, tot la a doua propoziție sau frază mi se adresa și mie, care eu se pare că eram în pătuțul de bebe. Prietena de la celălalt capăt al firului ar fi spus: ”Păi normal că fata vorbește deja, dacă tu vorbești atât de mult cu ea”.
Acum eu știu că mamele mai și exagerează, că în dorința lor de a se mândri cu copiii mai pot înflori sau înfrumuseța pe ici colo. E și un banc cu bufnița care îl ajută pe uliu să scape dintr-o capcană și prădătorul, recunoscător, o întreabă cum arată puii ei, ca să știe să nu-i mănânce. La care asta se fâstâcește și-i spune că sunt cei mai frumoși pui de zburătoare. Într-o bună zi dă uliul de un cuib cu niște pui atât de urâți, care parcă-parcă aduceau a bufniță, dar își zice că nu, nu au cum să fie ai ei, că sunt îngrozitor de nearătoși, așa că haț! îi halește.

Dar dacă ar fi să o cred pe mama, eu la 1 an și 10 luni, când am stat vreo lună de zile la Spitalul de Copii din Timișoara, din cauza unei bronșite groaznice care a însemnat începutul astmului, seara le spuneam povești asistentelor care veneau mereu în salonul meu. Sunt cumva sigură că nu eram deja un Ion Creangă feminin precoce, că probabil mama zicea poveștile sau mă ajuta, ea două vorbe, eu una, dar ea totuși insistă că așa stăteau lucrurile.
Ceea ce nu uit este cum mă adormea când nu mi se lipeau genele. Eram mărișoară deja, iar ea mă întindea pe picioarele ei, mă legăna și îmi cânta din ”Luceafărul” pe o melodie adaptată: ”a fost o dată ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată”. În alte nopți îmi spunea povești, de la ”Capra cu trei iezi” până la ”Scufița Roșie”.

Una dintre primele cărți de care îmi amintesc conștient și fără dubiu și parcă văd și desenele din ea a fost ”Căluțul de Foc”. Din păcate nu a mai fost reeditată recent, am căutat acum câțiva ani pe internet și am găsit numele pomenit doar de oameni care, la fel, doreau să găsească un exemplar prin anticariate. Povestea este a unui… cum altfel decât Căluț de Foc călătorind prin Univers de la stea la stea, planetă, cometă. Din ea îmi citea bunicul când venea seara de la serviciu, în vechiul apartament de la parterul înalt al unui bloc de la Deta, din spatele spitalului. Cică uneori, obosit, mai sărea câte un pasaj dintr-un capitol, să termine mai repede, dar eu cu gura pe el imediat că aia de ce n-a citit? Și bunicul mai spunea că, dacă știu eu ce zice în carte, de ce îl mai pun pe el să citească? Mă și văd ciondănindu-mă cu bunul și el apoi făcându-mi pe plac.
Mai târziu am avut un căluț roșu de plastic, pe roți galbene, pe care mă plimba tot el prin târg, până într-o zi când i-am deșurubat una dintre roți și am pierdut-o în tufele din spatele blocului.

Și mai târziu am descoperit cărțile lui Karl May și am făcut o mare pasiune pentru aventurile din Vestul Sălbatic, mai ales pentru, exact, cai! O să povestesc eu despre Winetou mai târziu, dar pot să spun că, deoarece în clasa I am avut 10 pe linie (nu la medii, la note), iar în a doua am avut doar o singură notă de 9, pentru care am plâns, i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere cadou un cal. Mă și vedeam, jur, cum mă duc eu la ruga din Banat, pe 8 septembrie, călare! Imaginație, ce mai.

O pățanie acum haioasă, dar pe vremea aceea foarte emoțională am avut la mare, unde am mers câțiva ani la rând, până s-a născut fratele meu, pentru aerosolii care făceau bine la plămâni. Undeva în Eforie (sau Constanța? prietenii mei constănțeni mă pot corecta, dacă știu mai bine) era un teatru în aer liber și am fost acolo într-o seară la un spectacol de păpuși. Era ”Scufița Roșie”, eu știam povestea, și cu toate acestea… când lupul a înhățat-o pe fetiță și a înghițit-o de vie eu am plâââââns cu sughițuri și în gura mare, cu așa o disperare că îmi amintesc unii spectatori uitându-se la mine îngrijorați. Și nu mai știu dacă eram cu mama sau cu bunica, dar oricine ar fi fost a început să mă liniștească, ”dar mamă, tu știi povestea, știi că Scufița o să fie bine la urmă”.
Probabil imaginea de pe scenă, în fața ochilor mei, a fost mai mult decât puteam eu suporta în momentul acela.

Poveștile mi-au ținut companie, după cum ziceam și în postarea precedentă, și asta dinainte să pot citi. Într-o noapte în care eu eram doborâtă de febră, iar ai mei aveau o obligație să meargă la o nuntă, a rămas bunica din partea tatei cu mine. Mi-era tare rău, durerea de cap aproape nealinată, așa că buna Gina a stat și mi-a povestit. Am în minte foarte clar cum, atunci când se termina povestea, o luam de la capăt cu rău, rău, rău. După câteva povești, buna a găsit altceva să mă ajute: m-a învățat prima rugăciune.
Deși tata e preot, nu mi-a vârât nici un fel de doctrină pe gât. Într-adevăr, vroia să ne ducă mama la biserică, dar asta mai degrabă ca un gest firesc, de a da exemplu și a fi parte din comunitate. Așa că buna Gina m-a învățat ”Înger, îngerașul meu” când eu mă zbăteam cu febră. La urmă, dacă țin bine minte, m-am liniștit și am adormit.

Am iubit cartea cu ”Harap Alb”, mare, cât un ziar clasic, avea și imagini colorate glossy înăuntru. Îmi citea mama din ea. Unul dintre desene mă înfricoșa, arăta un Gerilă bărbos, negru, încotoșmănat într-o haină mițoasă mare, tot neagră și ea, pe fundal roșu, avea barba și părul zburlite și nu mă puteam uita la el. De câte ori ajungeam la pagina asta, îi ziceam să citească și să o întoarcă repede și nu mă uitam deloc.
Cred că tot dinainte să știu să citesc am avut pick-up și o mulțime de discuri cu povești. Înainte de asta au fost diapozitivele, care însă nu m-au încântat atât de tare, erau fascinante, dar nu îmi amintesc mare lucru din ele.

După ani, când mă pregăteam pentru facultate am descoperit că ”Harap Alb” este de fapt un basm cult, în care Creangă, băiat de la țară cum a fost el, dar școlit și iubitor de carte, a topit mitologii și cunoștințe culese dintr-o arie culturală vastă. Adriana Babeți a fost cea care, la meditațiile de literatură română pentru examenul de admitere, ne-a prezentat ”Creangă și Creanga de Aur” de Vasile Lovinescu, pe care până azi nu am reușit să o citesc, dar îmi amintesc suficient ca să spun că, la vremea aia, rămăsesem cumva cu gura căscată de admirație.

Nu mai am habar care a fost prima carte de orice fel citită de mine cu ochișorii mei. Am învățat repede literele, cam de pe la 4-5 ani, deloc de mirare ținând cont că am crescut între povești. Aveam și două verișoare cu 2, respectiv 3 ani mai mari decât mine, pe la care eram toată ziua, bună ziua, că stăteau în vecini, și mă mai nimeream pe la ele când își făceau temele, așa că trebuia să și le facă cu mine acolo, curioasă, lângă ele.
Primul meu roman, neterminat niciodată, a fost ”Colț Alb” de Jack London. Al doilea a fost ”Robin Hood”, de Alexandre Dumas. Pe primul l-am numit și în lista mea de zece cărți care m-au influențat sau marcat sau așa ceva, scrisă acum vreo săptămână, două, pe Facebook. Atunci mi-a și venit ideea să vorbesc mai pe larg despre cărțile mele iubite, așa că am început astăzi cu ceea ce ați citit până aici.

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Când ți se dă o pauză

Picture 088

 

Pentru prima oară în cam 4 ani de zile astăzi nu m-am dus la serviciu din motive de sănătate. Nu este ceva foarte grav, mâine voi fi iarăși perfect funcțională, sunt sigură de asta. 

Probabil că aveam nevoie de pauza asta în care să nu mai simt obligația de a face nimic, dar absolut nimic. În care să mă trezesc la ce oră vreau eu, să zac cât vreau, să nu simt că pierd ceva prin asta, să mă bucur de un mic dejun luat la ora 12 fără senzația aia că ar fi trebuit să mă organizez mai bine. Să stau și să mă vait pe fotoliu, să iau o doză de 2xNurofen Express 200 mg + un Paracetamol + cana de cafea că am citit eu undeva că s-a descoperit cum că aceasta este combinația perfectă împotriva durerilor comune, să aștept să treacă, să îmi dea o lacrimă, să mă vait sonor, și să mă uit la lumina care vine de afară. Iar atunci când a trecut faza acută să pară totul în jur proaspăt, calm, plin de pace, ca pe un câmp pe care abia ce au dat primele semne de verdeață, sub un cer care clipește când dintr-o rază de soare, când dintr-un nor ca un puf.

Cică are și corpul nostru înțelepciunea lui. Cică atunci când suntem prea agitați, când alergăm  ca niște cai turbați pe timp de furtună, când ne-am transformat iarăși în rotița centrală a unui mecanism complicat, strâns în jurul nostru, atunci corpul s-ar putea să decidă că e timpul pentru resetare.
În orice caz pot să mă mândresc cu ceva rezistență: ultima restartare de genul ăsta am avut-o acum un an și jumătate, și s-a întâmplat în concediul meu de iarnă, chiar când mă pregăteam să-mi serbez ziua de naștere, hahaha!

În ziua asta petrecută acasă fără să simt vreo obligație sau presiune de nici unde mi-am amintit de copilăria mea. Am avut parte de zile lungi, în șir, de zăcut la pat, cu injecții și tot restul, sau altele mai puțin restrictive, când, cu tusea în gât și șosetele tricotate de bunica în picioare, stăteam lângă sobă cu cartea în mână și parcurgeam teritorii, aventuri, drame și emoții în fiecare zi.
Astăzi am regăsit ceva din starea aceea de libertate, culmea, câștigată prin constrângerile propriului corp. Mi-am amintit că zilele acelea aveau o liniște caldă, că ieșeau cumva în afara timpului, că mă înveleau ca un cocon. Bine, nu voi nega toate suferințele și necazul atunci când îmi era rău, când nu mă puteam ridica din pat de amețeală și febră, când nu puteam mânca nimic, sau când mă luptam pentru fiecare gură de aer. Nu voi nega nici tristețile mele de atunci, senzația de izolare, de rupere de la o viață normală, pe care copiii ceilalți, liberi să se joace, să țopăie și să facă prostii o aveau. Dar nu a fost cu totul o dramă, o experiență de căinat, un blestem.

Adevăratul blestem, adevăratul demon mi se pare acum presiunea asta contemporană de a face mereu ceva, de a nu te opri, de a alerga mereu în cercuri nebune. Scapi de la muncă, ai de făcut niște cumpărături, de condus acasă, de stat în trafic, de băgat țoale la mașina de spălat, mai faci un timesheet de acasă, apoi planuri pentru zilele libere, ce film să vezi, când să faci curățenie, când să ieși la o plimbare, învârteală, răsucire, agitație, mereu ceva de atins, de bifat, de organizat, de pus la punct.
Măcar mama are legumele acolo în grădină, ce îi mai trebuie se găsește la magazinul de la colț, sau de la celălalt colț, viața e mai simplă fără atâtea scopuri minuscule de atins.
Lumea asta în care trăim ne vinde ideea că, dacă vrei să reușești, nu te poți opri. Ai bani de făcut, ai ținte de nimerit, trebuie să fii arcul tot timpul pregătit să își trimită săgeata.

Copilăria mea mereu cu câte o bronșită, criză de astm, pneumonie, amigdalită cu febră 40o C mi-a dat lungi răgazuri în care să nu am alte scopuri decât acela de a fi. Să stau cu cartea în brațe și picioarele cocoțate pe marginea sobei, să mai bag un lemn pe foc, să beau o cană de ceai, să mângâi pisica, să las pisica să mi se cocoțe în brațe, să pun Tiberiu Ceia la magnetofon și să cânt cu el până răgușesc, să povestesc cu mama despre poeziile lui Goga sau Coșbuc sau Eminescu sau Alecsandri, să mă uit afară cum ninge, să ies să citesc în curte și să privesc puii care umblă de colo colo, ciugulind, sau zac și ei la umbră cu aripile și picioarele rășchirate, doborâți de caniculă.

Nu glorific, nu demonizez și nu mai dramatizez o perioadă care a fost și dificilă, dar și frumoasă. Mă bucur doar că astăzi am redescoperit ce înseamnă să iei o pauză cu adevărat, în care să lași ziua să curgă firesc, fără obligații și agitații inutile.
Și asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cărțile citite de demult, companionii mei cei mai de încredere, despre care vreau să încep să povestesc pe aici cât de curând.

 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

How to feel alive. Be a Sun Warrior.

Do you ever feel the need to come alive, as if you have been hibernating for too long and your body does not know anymore how it is to be… real? Do you find yourself realising you haven’t used most of your muscles, except your fingers for typing or clicking the mouse or texting, since like… since when, actually?
If you want to feel you are so alive it’s almost raw, in the sense of feeling fresh and overwhelming, even on a rainy Wednesday morning which looks like a true autumn day, dark and wet and impervious, I have something to recommend. It is called Body Balance and, unless you are super-fit, there is a big chance it will leave you feel just like me today: pain in your neck muscles, shoulder muscles, arms muscles, back muscles, bottom muscles, well let’s just name all of them, for starters? It kind of feels like I am soar head to toes. When I sat in my bed to start writing this, for example, I first tried to do it with my legs curled, but that was painful! Better stretch them in front, so now I can only feel my bottom as I sit on it. I haven’t learnt to hover yet, unfortunately.

Here is what a Body Balance class looks like:

Maybe some of you are familiar and actually quite good at it. I have been to my first one yesterday and I completely LOVED IT! Being on a membership at Littledown Centre, which gives me unlimited access to all classes available, as long as I book one week in advance (all for £32, with access to the gym and swimming pool included), I have booked to do another one on Sunday already. Well, I guess until then my muscles will lose some of the pain.
This Body Balance thing was exactly what I was looking for. After two years of going to the gym quite regularly (and in the last 2-3 months I have been good, 2 or 3 times a week), I was getting bored of the same stretches, the same weight pulling and cycling for 15-20 minutes. I enjoyed it, but it felt like it wasn’t quite enough and I had to continuously push myself to do it, as motivation would start to fade. And this despite me being very aware I need this, after years and years of a sedentary life, from the asthma childhood with the motto “stop running, you’ll get an attack again!”, to my office years when the regular route would be desk, subway, chair (in the theatre, cinema, café), then desk again at home, and some weekend walks.

The truth is that we have bodies we do not much use any longer. Most of modern day jobs involve a series of repetitive actions, most of activities people get involved in are sedentary. In the field I work in this is not as much the case, but still there can be times of inactivity and waiting for the person you support to want to do something.
So I wonder how many people today do feel alive, do feel they are in their bodies here and now and not only inside an ever flickering mind, in our thoughts bouncing inside our heads like a crazy game which never stops. I know that people who go to the gym or do some sort of a regular exercise tend to be aware of how it takes them away from the ever in motion stream of thoughts and, as such, release tensions not only in body, but in mind as well.

Any kind of exercise taken seriously would do. But then why not trying to find the one which truly suits you?
I found mine, and writing this is not a paid advert for the Littledown Centre, hahaha! The stretches and movements we have done at the start of the session, coming from Tai Chi, completely work for me as they challenge if I push myself, but at the same time they are elegant and I can feel the openness they involve. For example there is the position/stretch called Sun Warrior (love the name as well!) which gives your body the elegance of a bird flying towards the sky, it opens your trunk while pointing upwards, and really stretches your legs. It just felt right to me.

During the last couple of years I have become more and more focused on finding a broader sense of purpose, as well as a better rhythm and involvement. I am still working in many areas, but hey, that is what life is for, isn’t it?
First, I started to go now and then to swim, took regular walks, then the gym. Second, I became fascinated with the Ketogenic diet, and the way it was developed could not leave you indifferent if curious about science. But then I understood a high fat and very, very low carb lifestyle is a bit too extreme for me. At the moment I am doing a low carb diet, excluding bread, potatoes, rice and cereal products from my every day meals, allowing some bakery once or twice a week. Also, I have discovered a Stevia sweetener, after reading reviews, which tastes great and reduces my intake of sugar: Natvia.
Funny enough (or not) it all started with an article in my favourite magazine ever, National Geographic, talking about sugar consumption and the BIG problem in the US with sugar-related obesity and the health problems caused by it. At the moment, they are doing an 8 issues series on world food, which covers challenges to possible solutions, and is incredibly good!
All of these might be a sign that I am getting older. Or wiser?
Don’t know for sure, but it might also have to do with the fact I grew up being regularly ill, three pneumonias on the record and an unaccountable number of times I almost died of an asthma attack, then the only big operation in my life taking place after I almost got into peritonitis (general infection of the internal organs caused by the spread from the appendix to the peritoneum inner membrane), which actually started, but I got into surgery soon enough for a simple draining tube to do the trick in a day or two. Well, this is only for giving you part of the picture, I guess, of what makes me think that giving my body the necessary respect is vital. It does so many things for me, it overcame so much hardship, shouldn’t I be able to do it some good and take care of it properly?

In the end, I want to thank Laura from Littledown, the trainer who led the Body Balance class yesterday evening, and is actually a substitute tutor/trainer at the moment (she explained this is how they start, until getting a class of their own). She has been great and I have deeply enjoyed it all! I hope she gets her own regular class soon.

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

A fresh lesson on Eastern history, with a romantic flick

Roxelana_TizianNot sure how many people really enjoyed the way history was tought in school, but I can say for myself that, whilst my former history teachers had an pleasant presence in the class room, none of them really stuck to my mind whatsoever. Considering I have always loved history, that says enough.
Bombarded from everywhere with too much information about the right here, right now, and pushed to know too many flimsy things, which do not add anything at all to our lives, I also wonder how many people today do think about the past and how history made society (and the other way around). I am saying this because loosing one’s inherited wisdom and knowledge can have a destructive outcome.

At the same time though, people who do know or are interested in history should just make an effort and see it, analyse it, understand it for what it is. Too many times I have seen the past being used either as an excuse for what we/they/nations do or don’t do today, as well as a kind of a fragile safe, golden place to escape to when failing to face the present.

If you are still reading and didn’t just press the x at the top right of the page it means I didn’t bore you to death. Or maybe you are very patient. Or maybe you are just a friend who is used to my speeches.

(Picture: Painting of Roxelana or Hurrem Sultan, by Tizian)

This particular speech on history came as a result of me reading over the internet on the Ottoman Empire. It is quite silly how I got to the topic, as scrolling and jumping around the www from page to page I read some entertainment news about the Turkish period soap opera “Suleyman the Magnificent”, very much loved especially by the feminine audience in Romania last summer or so. I watched two episodes with my mum and nan while visiting and, for a soap opera, I can say it wasn’t so bad.
Should I confess that watching period soaps with my mum and nan has been a guilty pleasure of mine? Before moving to the UK, during my three months spent at my parents’ house, we used to be stuck to the tv every evening for an hour when they had a Korean period soap on.

So I stumbled upon the Turkish series yesterday, while scrolling mindlessly up and down on my laptop. And then I wanted to check how real the feminine character which bewitched the great Sultan was. And boy she was real!
During my school years, when history written by communist standards was fed into our minds, kids who were good in writing essays and stories were always asked to start from real events and fictionalise them, and compose texts about the brave Romanian people and how they have withstood the vicissitudes of history. We all read and had to learn the stories about how the Romanians, squashed in between two great empires (the third was never mentioned, the Russian Czarist Empire, of course, as Russians were the friends of our people) have been so strong and undefeated, facing both powers and never really giving up the fight.
Nothing furthest from the truth, I believe today.

One of these two powers was, of course, the Ottoman Empire. Pushed from the East by the Mongolians who had repeatedly defeated them, the Turkish came to the edge of Europe and it was there were they started to grow. Osman I was the ruler under whom the Turkish success started to come to life, and the name of the whole Empire is, if sources correct, derived from his. Mehmet the Conqueror is another name familiar to history lovers, as he crushed the Byzantine Empire by taking over the heart of it, the city of Constantinople.
I won’t pretend I am an expert on Ottoman history now, after reading some sources such as Ecyclopaedia Britannica article on the origins and development of the empire, however there are some things that I had connected in my mind even before getting better informed. One of these things is the historic background for Romania’s flawed society and over corrupted system today, and it helps to understand how history makes reality.

What I have not known clearly before, but somehow felt it to be true, was the way the Ottoman power worked. The sources talk about how the strength of the whole empire relied on dominating territories which they were not particularly interested in occupying, but only getting resources out of (I can’t help now but say “aha!!” in my mind, an imaginary light bulb over my head – sounds a bit familiar with some approaches today). That is how the South and East of Romania, while under Ottoman rule, still had their local leaders who acted as vassals to the Sultan and had to pay tribute. Some of them would be rebellious and even managed to defeat armies sent to discipline them, which wasn’t particularly uncommon either in the empire. At times, local rulers would become strong, but then this was food for warriors in need of a new fight.
And the Ottoman power was built on the loyalty and fierceness of its Janissary army. Again, it was not clear in my mind before last night that these armed troops were actually entirely made of Christian slave boys from either occupied territories or the bordering countries, snatched from their families either by force or as an established part of the tribute. These boys were then grown and educated to become the perfect soldiers, loyal to death and always willing to fight for the Sultan. To keep them happy, however, there was need for conflict and opportunity to defeat and plunder.

At the same time, the Sultan’s Harem was made entirely of Christian girls and women. This came as a surprize, as many things concerning the private life of the Ottoman ruler. And somehow I owe this to the Turkish period soap opera. Well, my guilty pleasure proved not entirely bad after all.

In the Golden Age of this Eastern Empire, under the rule of Suleyman the Magnificent, who brought it to its largest territory in history, strange things happened in his harem.
To highlight these strange things I need to say first that the Sultans didn’t have wives. Not really shocking, considering that a wife would have had more rights, even in those times, than a concubine. If what I have read is correct, which I have no reason to believe it wasn’t, the sultan would have four Kadins, who were his favourite concubines. Also, the harem would be led by the Valide Sultan, the Queen Mother. The most favoured of the four Kadins was the one who gave him his first son and assumed heir to the throne. And then there were all the other concubines, most of them would only spend one night with the Sultan to whom they have been given as gifts or bought from the slave markets. There were many virgins in the harem, who performed the duties of servants.

So how shocking is it that the most powerful Sultan, the one who extended the empire into Europe by conquering modern Hungary and getting to the gates of Wien, broke all traditions in this aspect?
No wonder the story has the power to fire up imagination.

istanbul 303

(Photo: In 2009, at the entrance to Topkapi Palace, Istanbul)

An Ukrainian girl, kidnaped in a Tartar raid over her village, when she was only 14, then sold as a slave to the Sultan’s harem, had somehow pulled it off and got chosen for the Sultan’s bed. At the time there was already a favourite Kadin, who gave the Sultan his heir. However, the Ukrainian young woman, whom the Sultan named Hurrem (the cheerful one), became the love of his life. He wrote her poems, he named her his lover, best friend and advisor, and one of the sons she gave him became the new heir to the throne, after the former first Kadin was banished. He even freed Hurrem from slavery, and when she converted to Islam, took her as a wedded wife, breaking a strong tradition in the history of the Turkish Sultans.
Apparently, the reason why the women in the harem were enslaved Christians was that, by law, no Islamic woman could go to bed with a man who wasn’t her husband, this being considered adultery, a very serious offence. The Sultans imposed their way around it, until the strongest of them decided to wed his former slave.

I find this story fascinating in quite many ways. First, a strong woman succeeded to secure her place beside one of the strongest man in the world at them time, against odds. Second, with this started what was known in the Turkish history as the Sultanate of Women, which lasted for about 130 years, time during which either the consort or the mother of the Sultan in power, or both, played a very important and active role, behind the scenes, even in politics.
The say that behind every great man there is a great woman is somehow proven right. It might be the mother who brought him up. The correction I would bring is that there tends to be a great woman BY every great man.

Then there comes the romantic side. Give a man a whole harem, the opportunity to choose from hundreds of beautiful women, if he falls in love, he would stick by his loved one.
And another quite romantic detail is that this woman wasn’t considered to be a particular beauty. Ugly she wasn’t, according to the paintings showing her, but apparently the written sources mention that she didn’t distinguish herself by looks, but by brains, wit and a very pleasant presence.

These being said, I will go back to the way the empire dominated territories such as Wallachia and Moldavia, both part of today’s Romania. The Ottomans did not have any interested whatsoever, as a warring power, to invest in such territories, especially as they were led by local Christian rulers. They took tribute in money and resources, including humans. Some people who lived in poverty even sold their kids to be slaves, as there was a chance they could have better prospects for the future becoming Janissaries or going to the Sultans harem.
I grew up with stories in communist books about how strong and inventive the Romanian people were, how they always managed to fare through, how they faced Turkish armies even if they were outnumbered and not skilled in waging war. One of the best tricks up their sleeves was to run to the mountains when the Ottoman troops were approaching and to set fire to crops and poison wells. This way, the armies would have to go back. It was taught to us as a very inventive way to face the adversities of a strong empire.

I am not saying it wasn’t. The peasants wouldn’t have stood a chance against such armies, anyway. But on the other hand this was the state of things: lack of stability, starting everything from scratch again and again, a dominating power which never invests, but keeps on milking everything they can from the locals. This was indeed the story of the South and East of Romania, so different from how things were in Transylvania, were the Hungarian rulers, with the advantage of having a long range of mountains as a natural defence, strengthened the boarder and fought against the Turkish armies or had treaties with the Ottomans. 

It surely gives you much reason for reflection when you are of a nation always in between big powers, and only briefly managed to raise and develop, when the whole world is shaken somehow. The time Romania really flourished was late 19th century, early 20th, as both big closest empires shook and crumbled around.
Right now though, it feels like the country is still led by some distant rulers, who couldn’t care less of what really happened to it.

 

 

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: