Ia mai lăsați-mă cu mândria voastră națională!

A venit și vara în Anglia, în sfârșit, iar țara asta e atât de frumoasă în zilele însorite, de nici nu-ți mai vine să faci altceva decât să te plimbi pe câte o faleză, într-o pădure de-asta molcomă și îmblânzită de-a lor, sau pe un chei cu multe bărci acostate la mal.
Dacă tot a venit vara în Anglia, și dacă tot am un job nou, și dacă tot mă pregătesc de concediu în țară (a mea de acasă) în curând, oare de ce să nu se încingă spiritele din nou pe interneți cu ceva foarte actual? Foarte actual și vechi de când durerea mea, România.

Simona Halep a jucat, se pare, magnific în turneul de la Roland Garros, clasificându-se a treia în lume, după ce a pierdut în fața Mariei Sharapova. Cei care au văzut meciurile ei au numai cuvinte de laudă, povestesc cum au urmărit totul cu inima sărindu-le din piept o dată cu fiecare minge decisivă, cum Simona a jucat ”grandios”, ”incitant”, ”tulburător” și ”catarctic”, și a pierdut frumos. Eu îi cred, pentru că nu am urmărit meciurile, din câteva motive: nu am televizor de vreo 8 ani și nu mă prea uit la sport. Singurele sporturi pe care le pot urmări pe ecran sunt patinajul artistic și echitația (obstacole, nu curse).
Nu mă pricep la tenis, nu am gustul de a urmări sport la tv, dacă mi s-ar oferi ocazia să urmăresc live probabil aș accepta, doar pentru experiența în sine.

Dar în valul Halep care a trecut ca un mic tsunami pentru întreaga românitate am prins și eu ceva care m-a atins. Am găsit textul lui Andrei Vulpescu, Nai’gh’Ba de la Da Hood, un tip inteligent, ușor caustic, nu foarte cinic, un hip hoper calm, controlat, mai degrabă cuminte decât supărat. Nu știu dacă el se va regăsi în descrierea asta, dar așa l-am cunoscut eu la FânFest prin 2007, unde eram cu Ovia Herbert. Am stat într-o dimineață cu el la masă în tabăra invitaților, ne-am luat micul dejun într-o atmosferă umedă, posacă, de zi rece și cu ploaie la munte, am fumat și am vorbit despre câteva lucruri, printre care frontul comun de protest pe care ne aflam. Când am revenit în București i-am luat un interviu pentru pagina ”Pe val” a suplimentului de cultură al ziarului Cotidianul, un proiect excelent, dar pe care nu au vrut să-l finanțeze suficient, și a murit prematur. Pagina asta de interviu trebuia să aducă nume calde, tinere, de pe scena artistică, fie din muzică, literatură, sau arte vizuale.

Povestesc astea pentru că înjurătorii ultragiați ai lui Andrei, după articolul său Nu-ți mulțumesc, Simona Halep!, folosesc toată artileria grea a mahalalei internautice românești: omul e fie frustrat sexual, fie invidios, fie și-a făcut doar rating pe spatele tenismenei, fie denigrează (wtf??!!!) o valoare românească, etc etc etc. Mai s-a trezit și un ex-fan, cică, să spună că l-a avut ca model pe Naigh’ba, dar acum gata, s-a terminat, nu mai poate fi nimic între ei, fanul pleacă cu inima zdrobită.
După cum spune chiar în primul rând al postării, Andrei e conștient de risc, și-l asumă chiar. Probabil că mesajul pe care a avut să-l transmită a meritat riscul. Eu zic că a meritat, și uitați de ce.

Am crescut într-o Românie unde ni s-au împănat capetele cu faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, strămoși care, culmea, așa viteji și grozavi cum au fost ei, n-au reușit niciodată să fie suverani. Teritoriul pe care azi îl numim România nu a avut niciodată unitate, și să o lăsăm mai moale cu Burebista și istoria comunistă.
Întreaga mea copilărie am fost cititoare pasionată de ”Cutezătorii” și de cărți de-alea mari cu povestiri istorice cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare și alți iluștrii domnitori români (sic!). Nu zic, unii dintre ei au fost cu adevărat remarcabili. Vlad Țepeș, cel mult plâns și invocat astăzi, era fără doar și poate un sadic, explicabil, ținând cont de istoricul vieții sale. Toate poveștile astea cu care am crescut și în care cumva credeam s-au dovedit a fi, în bună parte, pompozități comuniste. O populație care împărțea aceeași limbă (mai mult sau mai puțin), același fond cultural, aceleași zbateri istorice, a avut câțiva conducători care au reușit să se opună dominației străine. Wow, ungurii, austriecii și rușii trebuie că se simt undeva pe niște mega-piedestaluri comparativ cu aceste mari realizări.  

Îmi mai aduc aminte de toată parada de calități atribuite românilor de regimul comunist, un nou popor ales sub soare, nu alta! Și harnici, și dedicați, pasionați, plini de entuziast, optimiști, loiali, veseli, primitori și iubitori de tradiție și cultură, oricând gata să-și pună viața pentru semenii lor și pentru patrie. Și toate astea ni se băgau în căpșoarele noastre de pionieri, cu atât mai mult celor care aveam ceva talent la scris și eram pregătiți asiduu de profesoarele de română să putem scrie la olimpiade povești despre patriotism și frumusețile țării, încât contradicția flagrantă cu realitatea nu avea cum să nu ne otrăvească.
În realitate, părinții, unchii și mătușile, vecinii noștri și părinții colegilor noștri de la școală furau cu toții de la serviciu și se ascundeau, că nu se știe cine te putea da în gât și ajungeai exemplu negativ. Așa a fost de prin anii 50, când oameni ca străbunicul, scăpați de la deportare, mai făceau câte o lună, două de pușcărie pentru o plasă de porumb luată din avutul CAP-ului ca să ducă acasă la păsări, și asta pentru că nu au acceptat ofertele făcute de a se alătura regimului. Restul CAP-iștilor furau fără probleme. Bine, alții au sfârșit și mai rău, dacă știu bine o rudă de-a lui Alex Potcoavă, amic și coleg scriitor din Timișoara, a plecat la Craiova să i se ofere post în sistemul comunist și s-a întors cu o gaură în cap.

Nu am scris o singură poezie/pagină dedicată conducătorului ilustru. Ca fată, nepoată și strănepoată de preot în Banat, o regiune întotdeauna periculoasă pentru regimul comunist, nu mă atingeau deloc căcaturile propagandistice de la tv, din școli, de pe toate fațadele. Știam că totul e minciună, știam bancuri cu Ceaușescu spuse la lumina lumânării când luau curentul, în perioada de economie, știam că mama, la fel ca majoritatea femeilor din sat, născocea metode ingenioase ca să ducă lenjerie și alte mărfuri căutate la sârbi, să le treacă ilegal granița, și să ne aducă ciocolată, Eurocrem, Cipiripi, caramele, muzică și blugi. Ascultam Europa Liberă cu bunicul la un radio vechi în bucătărie și ne întrebam dacă Securitatea ne ascultă prin gaura de aerisire din cămară.
Și totuși nu știam. Am crezut toate poveștile despre o istorie care nu e a noastră, toate născocirile cu poporul român cel care excelează la toate, minunea lumii, cei mai buni între cei mai buni. Asta am crezut și mi-a otrăvit sufletul. Cum să cazi din asta la ”românul e hoț”, spus cu necaz în anii 90 la o vorbă după slujba de duminică, în curtea bisericii? Tata obișnuia să atragă atenția oamenilor că ”te rog frumos, nea Vasile, și eu sunt român și nu sunt hoț”. Bineînțeles, veșnica, jalnica și ipocrita scuză ”persoanele de față se exclud”.

Am fost printre cei care credeam că vom putea schimba țara, pentru că am luat toate examenele pe merit, pentru că am avut cea mai mare notă de intrare la facultate și am încheiat prima din an, rămânând cu cea mai mare medie pe fiecare dintre cei patru ani de studiu. Asta mă gândeam că fac când am participat la studiile culturale ale Fundației ”A Treia Europă”, când am lucrat ca profesoară în liceu și încercam să-i fac pe puști să gândescă, să înțeleagă și să accepte că, fără să-și dezvolte mintea, toată șmecheria și descurcăreala din lume sunt nimic murdar și măturat sub preș. Am zis că eu nu voi pleca niciodată din țara aia.

Apoi am ajuns în UK. Am ales să venim aici pentru că nu mai credem într-o posibilitate de a face ceva, pentru noi sau pentru alții, stând în România cea care există doar printr-o minune geopolitică. Poate de aici reușim chiar să facem ceva, și ca dovadă eu una acum știu clar ce urăsc și ce iubesc la ceea ce am lăsat în urmă, m-am putut desprinde cumva de povestea românească, iubesc România ca moștenire culturală și urăsc România ca entitate socio-politică azi.
Aici am putut vedea, cu ochii mei, că tehnicile de manipulare sunt aceleași, că acel capitalism, opusul comunismului, nu este decât o altă mână a aceleiași puteri, că democrația este un fel de a încerca să-i împaci (prostești) pe cât mai mulți, în timp ce tu îți vezi de ale tale sau de fapt n-ai nici mai vagă idee ce dracu faci acolo unde cică ar trebui să fii leader. Urmărind de peste un an presa englească, cu nopți pierdute grămadă și cu taste tocite pe interneți, am văzut cum omul de rând, frustrat și prea comod să facă ceva pentru el însuși, se aruncă în brațele primul oportunist politic de cea mai joasă speță care promite că-l va scăpa de bau-bau (românii, bulgarii, imigranții în general, și bineînțeles că vorbesc de Farage și UKIP).

 

  Și așa, după toate astea, am ajuns să cred că noțiunea de nație și cele derivate din ea, naționalism, mândrie națională, sunt niște chestiuni induse, care să ne facă mai proști, mai manipulabili, mai ușor de ținut în lesă, să ne facă masă de manevră pentru orice li se va năzări lor. Uitați-vă la succesul tuturor partidelor de extremă dreapta din Europa, TOATE NAȚIONALISTE. Vedeți ce promovează ei: MÂNDRIA NAȚIONALĂ. Acea mândrie națională de a face parte dintr-un popor special, care uite ce vârfuri dă, și toți ceilalți merită ce-i mai bun pe lumea asta, doar pentru că au părul și ochii de aceeași culoare cu Simona Halep, că vorbesc aceeași limbă și că în pașapoartele lor scrie România.
Da, ca un om iluzionat și deziluzionat de atâtea ori cu naționalismul ăsta gol de tinichea, copil care scriam despre sentimentele patriotice și eroismul unui popor care a înfruntat hoarde și hoarde de dușmani (”dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea” – hai că ați auzit și voi versurile astea prin piețe, măcar), tânăr pregătit să pună umărul la saltul pe care țara lui avea să-l facă înainte, acum, acum, mai puțin, of, poate la anul, îmi vine să spun tuturor așa, lipsit de orice reținere și eleganță, cam ce să facă ei cu mândria aia a lor națională.
Ce? Ștreang, aia să-și facă, să poată muri mândri, liniștiți și împăcați. Poate ajung și ei în raiul românilor de pretutindeni, prezidat de sfânta adunare a conducătorilor iluștrii: Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (”eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” – se aude, da? nu MÂNDRIA NAȚIONALĂ), și, de ce nu, Vodă Împușcatu, că a făcut locuințe și a dat de muncă și biletele la mare la oameni.

Așa că să nu mai aud pe nimeni cu spoiala asta de mândrie națională atâta timp cât, ca nație, suntem nimeni, un popor adunat de pe drumuri, care s-a agregat și a fost capabil cu adevărat de ceva doar sub conducere străină. Să nu uitați că niște capete încoronate germane au făcut pentru țara aia mai mult decât toți conducătorii voștri locali laolaltă.
Până nu văd că vă lucrați voi pământurile, și nu americanii sau italienii care v-au cumpărat jumătate de terenuri agrare, până nu văd că vă mai scuturați de taxele care vi se îndeasă pe gât mai rău decât unei prostituate la un gang-bang, până nu văd că stațiunile românești sunt repuse în circuitul turistic internațional și începeți să scoateți țara din rahat cu veniturile aduse de turiștii străini (da, da, se poate, la ce resurse naturale și balneare avem, fir-ar ea să fie a naibii de treabă!), până atunci să mă lăsați cu mândria voastră națională.
Simona Halep a jucat bine, e tânără, poate ajunge numărul unu în lume. Voi între timp încercați să faceți și altceva decât ce face neamul ăla de când este el, nesigur, supus, oportunist, prietenos și gata să bată oricând în retragere.

Între timp, eu fac ceea ce fac eu mai bine: scriu, critic, supăr, stârnesc ceva ape, încerc să mișc ceva prin instrumentele cu care pot eu opera. Dacă fiecare își face treaba sa, vom ajunge undeva, poate altundeva decât în raiul românilor de pretutindeni.
Sau poate e nevoie ca întreaga lume să se schimbe înainte ca România să ajungă să însemne ceva. Dar, despre asta, altă dată.

 

A început la Roșia Montană

De mai bine de o săptămână oamenii protestează la București, la Cluj, Timișoara, și în câteva dintre marile orașe ale Europei, pentru a nu permite demararea unui proiect criminal în România. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei din capitală au ieșit în stradă, mulți postează  pe facebook fotografii și materiale despre dezastrul ecologic și uman care se pregătește, dar și despre mișcările din stradă. Mugur Grosu spunea, ajuns acasă târziu după prima noapte de protest, ”cei mai frumoşi şi mai curaţi oameni pe care i-am întâlnit, la cel mai emoţionant şi mai lung protest de până acum”. Nu mă miră deloc, pentru că, așa cum văd eu lucrurile, cei care ies în stradă astăzi în București, Cluj, Timișoara, Praga, Londra, Bruxelle sunt mânați de respectul pentru natură și pentru viața omenească.

Cei care rămân acasă, dacă nu sunt susținători ai exploatării cu cianuri, nu știu ce motive au să ignore situația. Poate au copii, familie, pisici, căței, poate sunt bolnavi, au proiecte de terminat, sunt la muncă, au diverse probleme. Sau poate că pur și simplu nu le pasă că Guvernul propune o lege care să permită exproprierea forțată, de către Gabriel Resources, a oricărui locuitor din cele trei sate afectate de exploatarea minieră, care să încalce prevederile Uniunii Europene, care să transforme România în țara cu bombă ecologică, pe care nu știu cine ar mai vrea să o viziteze după ce va fi înfierată cu sigla cianurii.

 

Am tot stat cu ochii pe facebook și pe site-uri, de când am aflat de noua lege propusă de Guvern și înaintată Parlamentului. Vineri, pe 31 august, și duminică, pe 2 septembrie, eram la muncă, unde fac ceea ce se numește ”sleep in”, dar nu am putut dormi, uitându-mă la imagini, comentarii, filmulețe, căutând ce s-a scris despre proteste. M-am gândit la ce pot face eu și, în sfârșit, încep să fac ce pot.

Cunoșteam situația Roșiei Montane, de la conferințele de presă și materialele pe care le citisem cu ani în urmă, când eram jurnalist pe cultură în mass-media centrală. Pentru prima oară am ajuns la FânFest în 2006, împreună cu Ovia Herbert, ca jurnalistă pe cultură din partea ziarului Cotidianul și ca invitată de Răzvan Țupa pentru lectură de poezie în cadrul Poeticilor Cotidianului (haioasă coincidență, dar nici o legătură directă sau indirectă între cele două). Ca invitată, am citit din textele mele și am stat la discuții cu tinerii care s-au adunat în cortul pentru literatură și teatru și care ne-au ascultat.

 

Am mers la FânFest doi ani la rând, și am scris cu ambele ocazii în presa centrală. Încă se mai găsește pe net, aici, articolul publicat în ”Cotidianul”, din care poate aș mai schimba astăzi câte o exprimare-două, dar pentru un an de experiență în presă cred că nu e rău deloc. Am cunoscut pe platoul de la Roșia Montană oameni grozavi, culmea, unii concitadini cu mine, din orașul meu bănățean, și anume băieții de la Blazzaj. Cu ei și cu tipul de la Da Hood am făcut interviuri, pentru două materiale publicate în suplimentul de cultură al ziarului ”Cotidianul”, în secțiunea ”Pe val”.

În al doilea an când am fost acolo, 2007, veneam și cu Efectul de Seară, un proiect inițiat de Ovia Herbert pe ideea discuțiilor libere între cei ce fac artă și public. Am avut trei seri la cortul de cultură, unde i-am adus pe Miruna Vlada și Octavian Soviany, pe tipii de la Blazzaj, care au fost foarte simpatici și ne-au oferit o mostră de muzică unplugged, și pe AG Weinberger. Cu bluesmanul crossover am făcut și un interviu publicat în Evenimentul zilei.

 

Înșir toate astea pentru că sunt amintiri frumoase, legate de un loc cocoțat în inima Apusenilor, pe un platou unde nu există nici picior de turism organizat și urbanizat, cu toate acestea mii de oameni vin vară de vară la concerte și tot restul. Ca lucrul ăsta să fie posibil, o mână de voluntari lucrează la fiecare ediție. Cel puțin prin 2006-2007, când eram și eu acolo, nu cred să fi fost mai mult de 200 de voluntari, iar lor li se datorează faptul că organizarea a funcționat, că s-au putut ține concertele, spectacolele de teatru și activitățile de peste zi, că platoul a rămas și după festival așa cum era înainte, adică natură și nimic altceva.

Ca să ajungem acolo, în 2006 am mers cu trenul și am fost culeși de la gară de voluntari/organizatori. Sus pe platou am ajuns după ce se întunecase, în seara de joi, înainte să se deschidă festivalul. Cortul pe care trebuiau să ni-l instaleze doi voluntari se pare că avea un defect, așa că, după vreo zece minute în care s-a stat și s-a cugetat, dacă să fim cazați în podul adăpostului de acolo, în fân, unul dintre băieți ne-a cedat, scurt și hotărât, cortul lui, și s-a dus să doarmă într-o căpiță de fân, cu alți voluntari. Culmea e că nici nu l-am mai prea văzut în următoarele zile, bine, nu era ca și cum am fi fugit la vale cu cortul lui în spate.

 

În al doilea an deveniserăm deja de-ai casei, așa că am fost transportați cu microbuz direct din București, împreună cu doi dj care au mixat la cortul de țopăială. Excursia a pornit cu un sughiț de vreo oră jumătate, cred că unul dintre băieții ăștia se trezise cam târziu, așa că am ajuns acolo pe la 10:30 pm. De data asta aveam cortul nostru și pot spune cu mândrie, pentru o tipă care ține (ocazional) la manichiura ei și care n-a fost nici măcar în vreo tabără până la 16 ani că eu am fost cea care a instalat cortul, cu participare obedientă (hehe) din partea lui Ovia.

Am mai citit comentarii spuse pe sub mustață cum că cine să facă turism acolo unde nici măcar nu ai cum ajunge, unde singurii turiști sunt eventual rătăciți prin zonă, unde nu există transport și nici oferte turistice adevărate. Și oamenii ăștia nu-și dau seama că avem acolo și nu doar un adevărat El Dorado verde: tocmai locurile astea virgine și neinvadate de turiști fac astăzi deliciul în lumea întreagă. Dacă nu mă credeți, citiți vă rog National Geographic Traveler. Turismul ecologic astăzi poate fi de nișă, dar aș zice că este și de viitor.

 

La ediția asta am moderat întâlnirile Efectul de Seară la cort și pot spune fără reținere că au fost unele dintre cele mai calde, mai autentice și mai spontane pe care le-am avut. Nu ne-am făcut vreo grijă că dacă nu avem public, că ce-o fi, ce-om păți, se supără invitații, se simt stânjeniți. Am fost cu toții relaxați și nu am simțit nici un fel de presiune.

Îi adusesem ca invitați exclusivi pentru Efectul de Seară pe Miruna Vlada și Octavian Soviany. Zilele acelea de august 2007 au fost atât de călduroase încât după-amiezile ne găseau trântiți sub câte un copac, deasupra văii, la umbră, pălăvrăgind literare și non-literare.

 

Ce îmi amintesc mai amintesc de la FânFest? Ei bine, nu concertele, nu evenimentele, ci oamenii. În tabăra de voluntari și invitați aveam două adăposturi, într-unul dintre ele se gătea și se servea masa. Îmi amintesc aburii mâncării gătite acolo și cafeaua sorbită din plastic pe o bancă de lemn brut, la o vorbă cu Nai’gh’ba, MC la Da Hood, (alias jurnalistul Andrei Vulpescu ), despre supărarea lui pe ipocrizia politică românească, despre cum ne-am reîntâlnit pe o terasă din București în toamnă, pentru interviu, și am aflat, fără uimire, că era proaspăt tătic și coleg de breaslă cu mine.

Ne-am luat câte o după amiază, de fiecare dată, să coborâm în sat. Cu aparatul de gât, în 2007 făceam fotografii caselor lăsate în paragină. A ieșit un nene nervos la gard, din curtea unei clădiri cu sigla RMGC, o gospodărie vândută, încercând să mă intimideze că n-am voie să fac poze. Și-a găsit cu cine să se pună. Eram pe domeniu public și puteam face câte fotografii pofteam eu, iar ca jurnalist îmi știam drepturile.

Ceva mai târziu ne-a prins ploaia prin sat. Am bătut la ușa unei gospodării fără siglă. Ne-a primit o tanti care ne-a așezat la masă și ne-a ținut acolo până s-a mai înseninat. Și-a dat seama că eram dintre ce de la festival și, femeie simplă, înțelegea și sensul FânFestului, dar și probleme consătenilor. Nu aproba minieritul cu cianură.

 

Când ne trezeam, dimineața, în corturile noastre cocoțate pe deal și ieșeam la aer, aveam parte de una dintre cele mai plăcute imagini cu care să îți începi ziua. Desigur, imaginea asta o poți da jos și poți chiar găsi tot felul de alte fotografii paradisiace cu care să îți umpli ecranul. Și totuși, pixelii sunt doar pixeli, oricât de frumoși ar fi. Să sperăm că nu vom ajunge curând să fie tot ce avem, și afară, deșert toxic.

Imaginea asta, cu valea scufundată sub nori, cu soarele strălucind pe coamele munților din jur, cu verdele vegetației ademenind privirea, cu corturile întinse cuminți pe pășune, nu o uiți ușor. Datorită ei ne-am cunoscut eu și partenerul meu, omul cu care sunt împreună de câțiva ani buni. El avea postate fotografiile de la FânFest pe un site de socializare, eu scrolam într-o iarnă, la ceva ani după. Am văzut exact imaginea cu care mă trezeam la Roșia Montană și i-am lăsat un comentariu. Era și el online, așa că am început să vorbim. După sărbători, petrecute acasă de amândoi, eu în Banat și el în Ardeal, am reluat legătura și ne-am întâlnit.

Până și astăzi avem în comun Roșia Montană. Citim amândoi despre ce se întâmplă și sperăm ca dorința oamenilor de a păstra ce este bun în țara aia, de a conserva adevăratul patrimoniu, atât cel natural, cât și sănătatea oamenilor, pe lângă depozitul de aur în sine, să se impună în fața uniunii criminale a politicienilor cu afaceriștii, și unii, și ceilalți fără scrupule și fără verticalitate, atâta timp cât cred că au ceva consistent de câștigat.

 

De fapt, toți avem în comun Roșia Montană și nu mă refer doar la români. Prețul toxic cu care plătim, fără să fim neapărat conștienți, setea de putere, de control și de posesiune a celor care se presupune că ar conduce lume asta îl plătim cu toții, de la Washington la Manilla. Asta și face protestele românilor să fie astăzi atât de puternice, atât de frumoase și atât de curate. Fără politică, fără rivalități, fără bălăcăreală și furii. Oamenii astăzi nu ies pentru a li se da ceva, nu cerșesc de la politicienii cocoțați în turnurile lor, ci protestează pentru a-și proteja ceea ce au. Cred că majoritatea celor care sunt în stradă la Universitate, în București, apoi la Cluj, Sibiu, Timișoara, Londra, Bruxelles, știu că România mai poate fi mișcată cu ceea ce ÎNCĂ are. Da, acest încă e cu litere cât se poate de capitale, pentru că o dată dus, ne lasă pe toți fără rădăcină, fără axă, fără altă perspectivă decât firimiturile de la masa celor care ne cântăresc în tone de cianură.

Eu însă cred (și văd, 15.000 de protestanți adunați pe 8 septembrie!) că oamenii se trezesc, că oamenii simt, că oamenii știu. Este vremea să protejăm și să folosim ce avem, să folosim cu cap, să îngrijim și să creștem.

Roșia Montană este doar începutul.