A început la Roșia Montană

De mai bine de o săptămână oamenii protestează la București, la Cluj, Timișoara, și în câteva dintre marile orașe ale Europei, pentru a nu permite demararea unui proiect criminal în România. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei din capitală au ieșit în stradă, mulți postează  pe facebook fotografii și materiale despre dezastrul ecologic și uman care se pregătește, dar și despre mișcările din stradă. Mugur Grosu spunea, ajuns acasă târziu după prima noapte de protest, ”cei mai frumoşi şi mai curaţi oameni pe care i-am întâlnit, la cel mai emoţionant şi mai lung protest de până acum”. Nu mă miră deloc, pentru că, așa cum văd eu lucrurile, cei care ies în stradă astăzi în București, Cluj, Timișoara, Praga, Londra, Bruxelle sunt mânați de respectul pentru natură și pentru viața omenească.

Cei care rămân acasă, dacă nu sunt susținători ai exploatării cu cianuri, nu știu ce motive au să ignore situația. Poate au copii, familie, pisici, căței, poate sunt bolnavi, au proiecte de terminat, sunt la muncă, au diverse probleme. Sau poate că pur și simplu nu le pasă că Guvernul propune o lege care să permită exproprierea forțată, de către Gabriel Resources, a oricărui locuitor din cele trei sate afectate de exploatarea minieră, care să încalce prevederile Uniunii Europene, care să transforme România în țara cu bombă ecologică, pe care nu știu cine ar mai vrea să o viziteze după ce va fi înfierată cu sigla cianurii.

 

Am tot stat cu ochii pe facebook și pe site-uri, de când am aflat de noua lege propusă de Guvern și înaintată Parlamentului. Vineri, pe 31 august, și duminică, pe 2 septembrie, eram la muncă, unde fac ceea ce se numește ”sleep in”, dar nu am putut dormi, uitându-mă la imagini, comentarii, filmulețe, căutând ce s-a scris despre proteste. M-am gândit la ce pot face eu și, în sfârșit, încep să fac ce pot.

Cunoșteam situația Roșiei Montane, de la conferințele de presă și materialele pe care le citisem cu ani în urmă, când eram jurnalist pe cultură în mass-media centrală. Pentru prima oară am ajuns la FânFest în 2006, împreună cu Ovia Herbert, ca jurnalistă pe cultură din partea ziarului Cotidianul și ca invitată de Răzvan Țupa pentru lectură de poezie în cadrul Poeticilor Cotidianului (haioasă coincidență, dar nici o legătură directă sau indirectă între cele două). Ca invitată, am citit din textele mele și am stat la discuții cu tinerii care s-au adunat în cortul pentru literatură și teatru și care ne-au ascultat.

 

Am mers la FânFest doi ani la rând, și am scris cu ambele ocazii în presa centrală. Încă se mai găsește pe net, aici, articolul publicat în ”Cotidianul”, din care poate aș mai schimba astăzi câte o exprimare-două, dar pentru un an de experiență în presă cred că nu e rău deloc. Am cunoscut pe platoul de la Roșia Montană oameni grozavi, culmea, unii concitadini cu mine, din orașul meu bănățean, și anume băieții de la Blazzaj. Cu ei și cu tipul de la Da Hood am făcut interviuri, pentru două materiale publicate în suplimentul de cultură al ziarului ”Cotidianul”, în secțiunea ”Pe val”.

În al doilea an când am fost acolo, 2007, veneam și cu Efectul de Seară, un proiect inițiat de Ovia Herbert pe ideea discuțiilor libere între cei ce fac artă și public. Am avut trei seri la cortul de cultură, unde i-am adus pe Miruna Vlada și Octavian Soviany, pe tipii de la Blazzaj, care au fost foarte simpatici și ne-au oferit o mostră de muzică unplugged, și pe AG Weinberger. Cu bluesmanul crossover am făcut și un interviu publicat în Evenimentul zilei.

 

Înșir toate astea pentru că sunt amintiri frumoase, legate de un loc cocoțat în inima Apusenilor, pe un platou unde nu există nici picior de turism organizat și urbanizat, cu toate acestea mii de oameni vin vară de vară la concerte și tot restul. Ca lucrul ăsta să fie posibil, o mână de voluntari lucrează la fiecare ediție. Cel puțin prin 2006-2007, când eram și eu acolo, nu cred să fi fost mai mult de 200 de voluntari, iar lor li se datorează faptul că organizarea a funcționat, că s-au putut ține concertele, spectacolele de teatru și activitățile de peste zi, că platoul a rămas și după festival așa cum era înainte, adică natură și nimic altceva.

Ca să ajungem acolo, în 2006 am mers cu trenul și am fost culeși de la gară de voluntari/organizatori. Sus pe platou am ajuns după ce se întunecase, în seara de joi, înainte să se deschidă festivalul. Cortul pe care trebuiau să ni-l instaleze doi voluntari se pare că avea un defect, așa că, după vreo zece minute în care s-a stat și s-a cugetat, dacă să fim cazați în podul adăpostului de acolo, în fân, unul dintre băieți ne-a cedat, scurt și hotărât, cortul lui, și s-a dus să doarmă într-o căpiță de fân, cu alți voluntari. Culmea e că nici nu l-am mai prea văzut în următoarele zile, bine, nu era ca și cum am fi fugit la vale cu cortul lui în spate.

 

În al doilea an deveniserăm deja de-ai casei, așa că am fost transportați cu microbuz direct din București, împreună cu doi dj care au mixat la cortul de țopăială. Excursia a pornit cu un sughiț de vreo oră jumătate, cred că unul dintre băieții ăștia se trezise cam târziu, așa că am ajuns acolo pe la 10:30 pm. De data asta aveam cortul nostru și pot spune cu mândrie, pentru o tipă care ține (ocazional) la manichiura ei și care n-a fost nici măcar în vreo tabără până la 16 ani că eu am fost cea care a instalat cortul, cu participare obedientă (hehe) din partea lui Ovia.

Am mai citit comentarii spuse pe sub mustață cum că cine să facă turism acolo unde nici măcar nu ai cum ajunge, unde singurii turiști sunt eventual rătăciți prin zonă, unde nu există transport și nici oferte turistice adevărate. Și oamenii ăștia nu-și dau seama că avem acolo și nu doar un adevărat El Dorado verde: tocmai locurile astea virgine și neinvadate de turiști fac astăzi deliciul în lumea întreagă. Dacă nu mă credeți, citiți vă rog National Geographic Traveler. Turismul ecologic astăzi poate fi de nișă, dar aș zice că este și de viitor.

 

La ediția asta am moderat întâlnirile Efectul de Seară la cort și pot spune fără reținere că au fost unele dintre cele mai calde, mai autentice și mai spontane pe care le-am avut. Nu ne-am făcut vreo grijă că dacă nu avem public, că ce-o fi, ce-om păți, se supără invitații, se simt stânjeniți. Am fost cu toții relaxați și nu am simțit nici un fel de presiune.

Îi adusesem ca invitați exclusivi pentru Efectul de Seară pe Miruna Vlada și Octavian Soviany. Zilele acelea de august 2007 au fost atât de călduroase încât după-amiezile ne găseau trântiți sub câte un copac, deasupra văii, la umbră, pălăvrăgind literare și non-literare.

 

Ce îmi amintesc mai amintesc de la FânFest? Ei bine, nu concertele, nu evenimentele, ci oamenii. În tabăra de voluntari și invitați aveam două adăposturi, într-unul dintre ele se gătea și se servea masa. Îmi amintesc aburii mâncării gătite acolo și cafeaua sorbită din plastic pe o bancă de lemn brut, la o vorbă cu Nai’gh’ba, MC la Da Hood, (alias jurnalistul Andrei Vulpescu ), despre supărarea lui pe ipocrizia politică românească, despre cum ne-am reîntâlnit pe o terasă din București în toamnă, pentru interviu, și am aflat, fără uimire, că era proaspăt tătic și coleg de breaslă cu mine.

Ne-am luat câte o după amiază, de fiecare dată, să coborâm în sat. Cu aparatul de gât, în 2007 făceam fotografii caselor lăsate în paragină. A ieșit un nene nervos la gard, din curtea unei clădiri cu sigla RMGC, o gospodărie vândută, încercând să mă intimideze că n-am voie să fac poze. Și-a găsit cu cine să se pună. Eram pe domeniu public și puteam face câte fotografii pofteam eu, iar ca jurnalist îmi știam drepturile.

Ceva mai târziu ne-a prins ploaia prin sat. Am bătut la ușa unei gospodării fără siglă. Ne-a primit o tanti care ne-a așezat la masă și ne-a ținut acolo până s-a mai înseninat. Și-a dat seama că eram dintre ce de la festival și, femeie simplă, înțelegea și sensul FânFestului, dar și probleme consătenilor. Nu aproba minieritul cu cianură.

 

Când ne trezeam, dimineața, în corturile noastre cocoțate pe deal și ieșeam la aer, aveam parte de una dintre cele mai plăcute imagini cu care să îți începi ziua. Desigur, imaginea asta o poți da jos și poți chiar găsi tot felul de alte fotografii paradisiace cu care să îți umpli ecranul. Și totuși, pixelii sunt doar pixeli, oricât de frumoși ar fi. Să sperăm că nu vom ajunge curând să fie tot ce avem, și afară, deșert toxic.

Imaginea asta, cu valea scufundată sub nori, cu soarele strălucind pe coamele munților din jur, cu verdele vegetației ademenind privirea, cu corturile întinse cuminți pe pășune, nu o uiți ușor. Datorită ei ne-am cunoscut eu și partenerul meu, omul cu care sunt împreună de câțiva ani buni. El avea postate fotografiile de la FânFest pe un site de socializare, eu scrolam într-o iarnă, la ceva ani după. Am văzut exact imaginea cu care mă trezeam la Roșia Montană și i-am lăsat un comentariu. Era și el online, așa că am început să vorbim. După sărbători, petrecute acasă de amândoi, eu în Banat și el în Ardeal, am reluat legătura și ne-am întâlnit.

Până și astăzi avem în comun Roșia Montană. Citim amândoi despre ce se întâmplă și sperăm ca dorința oamenilor de a păstra ce este bun în țara aia, de a conserva adevăratul patrimoniu, atât cel natural, cât și sănătatea oamenilor, pe lângă depozitul de aur în sine, să se impună în fața uniunii criminale a politicienilor cu afaceriștii, și unii, și ceilalți fără scrupule și fără verticalitate, atâta timp cât cred că au ceva consistent de câștigat.

 

De fapt, toți avem în comun Roșia Montană și nu mă refer doar la români. Prețul toxic cu care plătim, fără să fim neapărat conștienți, setea de putere, de control și de posesiune a celor care se presupune că ar conduce lume asta îl plătim cu toții, de la Washington la Manilla. Asta și face protestele românilor să fie astăzi atât de puternice, atât de frumoase și atât de curate. Fără politică, fără rivalități, fără bălăcăreală și furii. Oamenii astăzi nu ies pentru a li se da ceva, nu cerșesc de la politicienii cocoțați în turnurile lor, ci protestează pentru a-și proteja ceea ce au. Cred că majoritatea celor care sunt în stradă la Universitate, în București, apoi la Cluj, Sibiu, Timișoara, Londra, Bruxelles, știu că România mai poate fi mișcată cu ceea ce ÎNCĂ are. Da, acest încă e cu litere cât se poate de capitale, pentru că o dată dus, ne lasă pe toți fără rădăcină, fără axă, fără altă perspectivă decât firimiturile de la masa celor care ne cântăresc în tone de cianură.

Eu însă cred (și văd, 15.000 de protestanți adunați pe 8 septembrie!) că oamenii se trezesc, că oamenii simt, că oamenii știu. Este vremea să protejăm și să folosim ce avem, să folosim cu cap, să îngrijim și să creștem.

Roșia Montană este doar începutul.

Rosia Montana vale

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: