Fișă personală

Scriu și citesc de când mă știu, dar la fel de bine mă pricep dintotdeauna să pierd vremea. Aș putea considera că acesta din urmă este de fapt cel mai mare viciu al meu. Dacă în copilărie mă puteam delecta uitându-mă pe pereți și visând la războaie încheiate printr-un pact amoros (una dintre primele povești pe care le-am scris, într-un caiet dictando, în clasa a II-a, dacă nu mă înșel), acum îmi irosesc timpul uitându-mă pe pereții interneților. Spațiul virtual încă mă atrage cu forța labirintului absolut, locul în care fugi și te ascunzi de tine însuți

Nu mă ascund de mine însămi mereu și cu siguranță nu mă ascund de lume. Expansivă și vorbăreață cum sunt, cred că pot fi plăcută, cât și detestată sau cel puțin enervantă în aceeași măsură. Îmi place să mă știu o companie mai degrabă plăcută, deși nu îmi reușește întotdeauna.

 

Și acum, pe scurt, câteva repere.

● Am crescut la țară, în comuna bănățeană unde tatăl meu este preot și în prezent. Până la vârsta de 8 ani am locuit acolo, parțial bucurându-mă de curtea și grădina imense, ba chiar de străzile care ne serveau drept locuri de joacă, parțial la pat din cauza astmului bronșic însoțit de episoade infecțioase. La 8 ani m-am mutat în Timișoara, în apartamentul bunicilor, unde nu mai făceam crize de astm, și am început să merg la Liceul Pedagogic.

● În clasele IV-VIII am cântat la acordeon, aveam ore de două ori pe săptămână cu profesor particular.

● Am făcut liceul la ”C.D.Loga”, clasă de matematică-fizică, nu pentru că aș fi avut eu o înclinație deosebită spre științele exacte, ci pentru că era considerată a doua unitate de învățământ liceeală din tot orașul, după Liceul de Informatică.

● Facultatea alesă la primul examen de admitere mi-a jucat festa totală prin introducerea unui nou autor în programă undeva prin august, lucru de care eu nu am avut habar. Când am văzut Ion Barbu pe tablă, am văzut alb în fața ochilor. Bineînțeles, ”Ion” al lui Rebreanu nu m-a salvat, nici faptul că luasem note bune la engleză și gramatică. Am stat un an acasă și am luat carnetul de conducere.

● A doua admitere am trecut-o cu brio, dar am schimbat facultatea, optând pentru Teologie-Engleză. Culmea, la engleză a fost al treilea an la rând când s-a dat ”Hucklebery Finn”.

● Boemia de care m-am bucurat până târziu a început în anii mei de facultate. Nopțile petrecute în Complexul Studențesc, petrecerile noastre de studenți fără bani, taberele (Herculane, Geoagiu Băi, Costinești), cercul de pictură de icoane, studii culturale la Fundația A Treia Europă, ba chiar și bursa mea de patru luni în Danemarca la terminarea facultății mi-au dat toate combustibil. Să nu uit de Cenaclul ”Pavel Dan”, căruia i-am rămas extrem fidelă până la plecarea în București. Și taberele de la Crivaia, locul absolut al boemiei noastre, unde pentru o săptămână nu mai exista nimic altceva decât noi, scriitorii timișoreni, invitații reșițeni și peticul acela de Banat muntos.

● Primii mei ani de muncă, adică cei cinci de profesorat, mi-au continuat sublima boemie. La clasă am avut elevi care m-au iubit pentru că puneam suflet și încercam să ajung la ei, poate le plăcea și felul în care povesteam, și modul în care-i implicam, dar am avut și elevi care m-au detestat pentru că nu-i lăsam în pace. Meditațiile de engleză pe care le dădeam, uneori în după-amiezi reci în care eram pe jumătate adormită și mă străduiam să nu-mi cadă pleoapele, ștrudelele și merdenelele pe care le ronțăiam pe drum, nopțile petrecute la internet cafe-ul din zonă, unde mergeam să jucăm Age of Empires în rețea, apartamentele pe care le-am schimbat, faptul că părinții au renunțat să mă întrebe când am de gând să mă așez la casa mea, toate astea au făcut perioada mea cea mai fertilă și nebună din Timișoara, my best friend-city.

●  Am plecat în București, unde am lucrat întâi la ”Cotidianul”, apoi la ”Evenimentul Zilei”, ”Humanitas”, ”ring” și ”Terra Magazin”. Cel mai mult le-am iubit pe primul și pe ultimul. La primul am avut ocazia să cunosc oameni din teatru și din muzică, de fapt să învăț și eu ce este ăla teatru și cu ce se mănâncă, la ultimul să scriu despre turism și să editez articolele unor oameni extraordinari, profesori dedicați, exploratori pasionați și ușor nebuni în felul lor, călători experimentați, cercetători.

● După doi ani de ”Terra Magazin”, într-o vreme în care totul a început să se ducă în jos în presă, am hotărât să plecăm din țară. Folosesc pluralul pentru că este vorba despre mine și partenerul meu.

● Din 2011 sunt în UK, unde am obținut întâi o calificare în social care, apoi am studiat puțin make-up și mă gândesc, poate, să fac mai mult pe domeniul acesta din urmă. Îmi lipsește profesoratul și îmi lipsește jurnalismul de nișă.

 

Sunt la al patrulea blog, dintre care primul a fost plin de naivități și supărări, al doilea, nehotărât ca un purgatoriu, iar cel intermediar un proiect de literatură erotică cu care nici eu nu știu prea bine ce voiam (un început poetic, continuat de o totală lipsă de orientare). Am învățat din experiența blogurilor anterioare și, în sfârșit, nu voi mai scrie aici ca în jurnal: din angoasă, plictiseală, melancolie, supărare, sau despre bucurii intime și naive. Toate acestea mai bine să rămână pentru literatură.