Posts Tagged National Geographic

How to feel alive. Be a Sun Warrior.

Do you ever feel the need to come alive, as if you have been hibernating for too long and your body does not know anymore how it is to be… real? Do you find yourself realising you haven’t used most of your muscles, except your fingers for typing or clicking the mouse or texting, since like… since when, actually?
If you want to feel you are so alive it’s almost raw, in the sense of feeling fresh and overwhelming, even on a rainy Wednesday morning which looks like a true autumn day, dark and wet and impervious, I have something to recommend. It is called Body Balance and, unless you are super-fit, there is a big chance it will leave you feel just like me today: pain in your neck muscles, shoulder muscles, arms muscles, back muscles, bottom muscles, well let’s just name all of them, for starters? It kind of feels like I am soar head to toes. When I sat in my bed to start writing this, for example, I first tried to do it with my legs curled, but that was painful! Better stretch them in front, so now I can only feel my bottom as I sit on it. I haven’t learnt to hover yet, unfortunately.

Here is what a Body Balance class looks like:

Maybe some of you are familiar and actually quite good at it. I have been to my first one yesterday and I completely LOVED IT! Being on a membership at Littledown Centre, which gives me unlimited access to all classes available, as long as I book one week in advance (all for £32, with access to the gym and swimming pool included), I have booked to do another one on Sunday already. Well, I guess until then my muscles will lose some of the pain.
This Body Balance thing was exactly what I was looking for. After two years of going to the gym quite regularly (and in the last 2-3 months I have been good, 2 or 3 times a week), I was getting bored of the same stretches, the same weight pulling and cycling for 15-20 minutes. I enjoyed it, but it felt like it wasn’t quite enough and I had to continuously push myself to do it, as motivation would start to fade. And this despite me being very aware I need this, after years and years of a sedentary life, from the asthma childhood with the motto “stop running, you’ll get an attack again!”, to my office years when the regular route would be desk, subway, chair (in the theatre, cinema, café), then desk again at home, and some weekend walks.

The truth is that we have bodies we do not much use any longer. Most of modern day jobs involve a series of repetitive actions, most of activities people get involved in are sedentary. In the field I work in this is not as much the case, but still there can be times of inactivity and waiting for the person you support to want to do something.
So I wonder how many people today do feel alive, do feel they are in their bodies here and now and not only inside an ever flickering mind, in our thoughts bouncing inside our heads like a crazy game which never stops. I know that people who go to the gym or do some sort of a regular exercise tend to be aware of how it takes them away from the ever in motion stream of thoughts and, as such, release tensions not only in body, but in mind as well.

Any kind of exercise taken seriously would do. But then why not trying to find the one which truly suits you?
I found mine, and writing this is not a paid advert for the Littledown Centre, hahaha! The stretches and movements we have done at the start of the session, coming from Tai Chi, completely work for me as they challenge if I push myself, but at the same time they are elegant and I can feel the openness they involve. For example there is the position/stretch called Sun Warrior (love the name as well!) which gives your body the elegance of a bird flying towards the sky, it opens your trunk while pointing upwards, and really stretches your legs. It just felt right to me.

During the last couple of years I have become more and more focused on finding a broader sense of purpose, as well as a better rhythm and involvement. I am still working in many areas, but hey, that is what life is for, isn’t it?
First, I started to go now and then to swim, took regular walks, then the gym. Second, I became fascinated with the Ketogenic diet, and the way it was developed could not leave you indifferent if curious about science. But then I understood a high fat and very, very low carb lifestyle is a bit too extreme for me. At the moment I am doing a low carb diet, excluding bread, potatoes, rice and cereal products from my every day meals, allowing some bakery once or twice a week. Also, I have discovered a Stevia sweetener, after reading reviews, which tastes great and reduces my intake of sugar: Natvia.
Funny enough (or not) it all started with an article in my favourite magazine ever, National Geographic, talking about sugar consumption and the BIG problem in the US with sugar-related obesity and the health problems caused by it. At the moment, they are doing an 8 issues series on world food, which covers challenges to possible solutions, and is incredibly good!
All of these might be a sign that I am getting older. Or wiser?
Don’t know for sure, but it might also have to do with the fact I grew up being regularly ill, three pneumonias on the record and an unaccountable number of times I almost died of an asthma attack, then the only big operation in my life taking place after I almost got into peritonitis (general infection of the internal organs caused by the spread from the appendix to the peritoneum inner membrane), which actually started, but I got into surgery soon enough for a simple draining tube to do the trick in a day or two. Well, this is only for giving you part of the picture, I guess, of what makes me think that giving my body the necessary respect is vital. It does so many things for me, it overcame so much hardship, shouldn’t I be able to do it some good and take care of it properly?

In the end, I want to thank Laura from Littledown, the trainer who led the Body Balance class yesterday evening, and is actually a substitute tutor/trainer at the moment (she explained this is how they start, until getting a class of their own). She has been great and I have deeply enjoyed it all! I hope she gets her own regular class soon.

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Cel mai bun job

Cu vreo doi ani în urmă, petreceam ore întregi cu căștile pe urechi la birou, fie că editam texte, le scriam sau eram cu ochii după știri/prin presa online. Aveam cu cine vorbi și mai ales despre ce, însă era mai plăcut și poate mai ușor să mă bag în sfera mea de cuvinte și sunete atunci când lucram. Și astăzi, cât am stat în bucătărie scriind la un proiect, am trecut pe căști și playlist.



Nu-mi lipsește munca de birou, nu duc dorul statului pe scaun ore întregi, a durerilor de gât înțepenit și de spate, a datului pe net, de care în mare măsură m-am cam săturat. Dar pot să spun fără nici un dubiu că locul de muncă de redactor la ”Terra Magazin” a fost cel mai bun pe care l-am avut până acum, și asta în ciuda faptului că nu câștigam foarte mult. Adevărat, nici puțin, pentru presa scrisă, dar nici cât un salariu de tabloid, cu care am avut o tentativă eșuată chiar înainte de asta.

Nu plâng după fostul serviciu, nu stau pierdută cu mucii-n șervețel și ochii pe site-ul revistei, smiorcăind și văitându-mă în gând că a trebuit să plec. Îmi pare rău că n-am mai ajuns deloc să trec pe la redacție, să-mi vizitez foștii colegi, care mi-au fost chiar dragi. Mișu, care era responsabilă (și cred că încă este) cu imaginea revistei ne punea tot felul de muzici și ne dădeam câte o strigare să mai reducem din text că-i strangulăm fotografiile. Și merita să facem asta, oricât țineam la cuvintele noastre cele prețioase. Cu Emi am avut nu o dată discuții după discuții, care de care mai filozofice sau sociale. Țin minte când am vorbit (haios, nu?) despre sinucidere, când descoperisem Joy Division și povestea lui Ian Curtis. Amândoi cu studii de teologie, vedeam situația cam la fel: nu e locul nostru, creștini fiind, să judecăm oamenii disperați, care ajung la gestul ultim fără speranță sau total eliberator.  

Apoi de la Bogdan, fotoreporterul nostru cel de toate zilele, am învățat câte ceva despre fotografie. Cu el și cu Alin Totorean, un nebun și jumătate, în sensul cel bun, explorator solitar care doar la dracu-n praznic nu s-a dus (nici în Antarctica), am mers în toate deplasările prin stațiunile din țară, pentru seria ”Deșertul balnear românesc”. Diferiți între ei, pe cât de echilibrat Bogdan, pe atât de pătimaș Alin, m-am plimbat cu ei de la Herculane până la Vatra Dornei, și am lucrat bine împreună. Am râs, am mâncat fie pe la restaurante surprinzător de bune, fie conserve și suple la plic, am pornit pe coclauri și am fotografiat grămadă, de la peisaje la care să tot stai să te uiți până la clădiri în ruină.


Dar cel mai apropiat mi-a fost Johny, oficial cunoscut ca Ionuț Popa, acum doctor în geografie, redactorul șef, de fapt cel mai bun șef direct pe care l-am avut ever. De la interviu mi-a dat o stare bună, de om căruia nu trebuie să-i împachetez în șapte straturi de staniol colorat ceea ce am de zis, pentru că vede și înțelege dintr-o privire. Iar treaba asta a fost reciprocă. Discuțiile despre ce avem de făcut erau clare, concise, nu aveam ce lălăi, nu aveam probleme și tensiuni. Cât despre cele prietenești sau pur și simplu dezbătut pe teme savante, hehe, pot să spun că-mi lipsește stilul lui de a te pune pe gânduri, de a te face să ieși din zona de confort, în care crezi că cunoști și faci și dregi, și asta fără să te simți ”înjurat” sau ”maltratat”. Cred că Johny este unul dintre cei câțiva oameni, foarte puțini, a cărui critică nu m-a pus niciodată, dar niciodată în gardă. L-am ascultat, am înțeles, am dat rewind și am schimbat ce era de schimbat. Simplu.


Exista ceva în redacția aia pe care nu-l găsești pe toate drumurile: încredere și prietenie. Adevărat că era și un birou mic, în care lucram un pumn de oameni, nu mai mult. Dar până și disputele de viziune se duceau tot prietenește, chiar și despre gafe vorbeam fără ranchiună. Țin minte că uneori, editând textele unor colegi, mă trezeam vorbindu-le peste ecran că ”X, vezi că acolo ai zis așa și e cam…”, până a venit unul dintre ei și mi-a zis că ar prefera să-i dau feedback personal și nu ”nechezând” prin redacție (termenul îmi aparține mie, acum). Avea dreptate.

Și că vorbim de prietenie, Johny era sursa noastră de muzică și filme, de multe ori. De la el m-am ales cu o grămadă de muzică electro și de ”cilău”, vorba celor de la Guerrilla (chill out, pentru publicul larg), pe care o ascult și acum. Pe Apparat nu știu de unde l-am agățat, dar îl ascultam pe la birou, și de acolo de fapt și postarea asta de azi.


Dimineață, la prima oră (9:00, se înțelege), eu și Johny eram deja la birourile noastre. Ajunge și Bogdan, grăbit și ușor întârziat: ”bună dimineața”. Johny își ridică privirile încruntate din spatele ecranului masiv de Mac, ediția 1999: ”bună dimineața ești tu”.

Altă dimineață, tot prima oră, toamnă. Ajung și eu îmbrăcată într-o fustă de catifea neagră, cu volan și broderie deasupra genunchilor, cămașă neagră cu turcuaz, volănașe pe la mâneci, pălărie clasică pe cap, sacou cu blană falsă și ceva inserturi de dantelă. Se uită Johny la mine și îmi spune liniștit ”tu ești prea elegantă pentru orașul ăsta”.

În fiecare an, în ianuarie, când ne întorceam la muncă, aveam săptămână de chefuit. De cele mai multe ori erau cam toate materialele terminate pentru numărul de februarie deja, deci nici o presiune. Întâi bineînțeles că aducea fiecare câte ceva de acasă, de la pomana porcului, de pe platoul de prăjituri, o sarmauă, o măslină, o sticlă de răchie. Aveam dezlegare de la conducere ca pe la ora 3-4, după ocazie, să sărbătorim (zile de naștere, Bobotează, ce-o mai fi fost). Și sărbătoream întâi întoarcerea la serviciu, apoi Sfântul Ion, apoi ziua mea de naștere, încă o săptămână de ghiftuială.


Dintre toți, cu Johny țin în continuare legătura și ne mai scriem pe facebook. A venit la lansarea mea de carte din București, anul trecut, acum mi-a trimis cartea lui ”Baikal, un ochi adânc albastru” să o citesc. Voi scrie despre ea, pentru că este literatură trăită și chiar merită să o citiți. Mi-a făcut cadou și DVD-urile lui cu Star Wars, pe care le împrumutasem înainte să plec în UK și am uitat să le duc înapoi la București.


Tot prin jobul meu de la ”Terra Magazin” am și cunoscut o grămadă de oameni care fac lucruri pe care mulți doar ni le imaginăm: un producător de filme documentare, care a călătorit împreună cu câțiva colegi la izvoarele Amazonului și a primit permisiunea (nici nu o mai așteptau, la patru ani de la depunerea cererii) să viziteze unul dintre triburile din jungla amazoniană, exploratori, alpiniști, speologi care intrau în peșteri virgine de prin Asia, pe domnul Alexandru Marinescu, zoolog și oceanolog, singurul român care a ajuns la bordul vasului Calypso al lui Cousteau, la cei 70+ ani ai săi umbla mereu sprinten, cu o servietă casual pe umăr, și ne scria niște articole de mai mare frumusețea, pe care de cele mai multe ori le scurtam fără nici o tragere de inimă (de obicei păstram pentru site fragmentele scoase).

Și tot în perioada aceea l-am cunoscut și pe partenerul meu, despre care spuneau colegii că nu mă bate suficient când trăncăneam pe fast-forward la birou. Trecând peste glumă, perioada cât am lucrat la revistă a fost cea mai bună pentru mine în presă. Și acum, singura presă în care mai am încrede rămâne cea de nișă: National Geographic+Traveller, și un Glamour pentru informații de beauty și lectură ușoară, de relaxare.

Să pot scrie pentru un National Geographic ar fi un vis pe care deocamdată l-aș atribui doar norocului.



, , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: