Povești cu bunici

Am regăsit-o pe bătrână de cu două seri înainte la același semaforul din colț, cum treci din Piața Unirii spre strada Matei Corvin. De data asta am cumpărat un buchet de margarete, ocazie cu care chiar am privit-o: baticul, hainele, până și ridurile vorbeau cumva despre viața unei femei de la țară, obișnuită cu munca grea și traiul simplu. Pe partea cealaltă de stradă ne-am oprit să răspund la telefon, am văzut că altă fată cumpăra celălalt buchet de margarete și m-am bucurat.
Florile le-am folosit mai târziu, ca parte din decor pentru ”Zaraza” a lui Andrei Ruse, cumpărată astăzi în Librarium, și o dată ajunși unde suntem cazați le-am pus într-un borcan cu apă. Mă gândesc să presez una și să o păstrez în carte.

La Cluj am venit miercuri, într-un foarte plăcut drum cu trenul, din care două ore am dormit lungită pe toate cele patru scaune acoperite cu pluș, în timp ce A. mă veghea pe mine și bagajele. Cam egoistă, știu. Și de când am ieșit din gară mă bucur de orașul ăsta, cu arhitectura lui, cu străzile lui late și luminate, cu străduțele înguste și răcoroase, clădiri renovate la tot pasul, mâncare foarte bună și  oameni parcă mai relaxați decât în București.
După-amiaza am petrecut-o la Roata și în Shadow cu prietenii lui, oameni faini și foarte calzi, și cu umor de-ăsta ardelenesc de-ți merge la suflet. Am ieșit apoi la fotografiat, pe când treceam prin Piața Unirii se întunecase deja. La colțul cu semafor dinspre strada Matei Corvin nu am aruncat nici o privire bătrânei care vinde flori, dar i-am auzit glasul, blând, molcom, cu accent vălurit de Ardeal, simplu, neînsiropat în stilul  celor care îți întind câte un buchet vai de el, ca să cerșească de fapt agresiv și te fugăresc cu mâinile întinse până te răstești la ei. Mergând mai departe, cu ochii la fațadele luminate, printre terase ”de centru”, m-am întristat. Era deja aproape de teatru când am zis că a doua zi neapărat voi cumpăra un buchet de flori de la ea.

I-am spus și lui că m-am întristat și mă gândeam oare de ce. Ce a fost în glasul ei de m-a atins așa? Poate eram obosită, poate contrastul dintre terasele pline și simplitatea femeii de la țară, poate cumva gândul ascuns la bunicile noastre, care sunt trecute deja de 80 de ani și cine știe cât și cum vor mai trăi. Sau poate să fie ceva și mai adânc, acea parte a mea care rămâne legată de sau care poate tânjește după o viață aproape de natură și de oameni în același timp, în care nu totul are valoare pecuniară, în care familia și grija pentru cele ce te înconjoară contează mai mult decât ambițiile carieristice, necesitatea de a te simți unic și de a te așeza pe tine însuți în centrul întregului univers.

Au trecut ani buni de când mă tot gândesc să adun  poveștile bunicilor și să le păstrez amintirile chiar ca inspirație pentru literatură. Cred că merită spuse nu doar pentru că sunt ai mei, ci pentru că nu sunt singura care mă întreb cum au putut trece ei prin atâtea schimbări, cum a fost adolescența lor în timpul războiului, cum s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii într-o lume pe muchie de cuțit, aspră, nesigură, zdrobită sub călcâiul unor ideologii schiloade și mutilatoare. Și mai știu că există tentația de a romanța aceste experiențe ale generațiilor dinainte, mai ales ale bunicilor, pentru că lumea lor este cumva aproape de a noastră și de așteptările pe care le avem de la realitatea imediată, dar și la distanța perfectă pentru a o îmbrăca într-o aură delicată, un văl aproape nedetectat, ca o a doua pleoapă, aurie și transparentă, prin care privim înapoi.
Probabil că, genetic vorbind, dar și psihologic, ne simțim mai apropiați de bunici decât de părinții pe care avem nevoia naturală să-i contestăm pentru a ne elibera din umbra lor. Moștenirea bătrânilor însă părem să o purtăm de bună voie și chiar ca pe o necesară conectare la originile adânci.

De ani de zile îmi spun că mă voi așeza cu bunicile mele, Liubița și Georgina, la masă, ca să îmi povestească cele auzite și răsauzite, dar și amintiri încă neîmpărtășite. Am plecat de vreme bună de lângă ele, deși cu buna Liubița am crescut, în 2005 m-am mutat în București și de atunci ajung, în medie, de două ori pe an acasă. Le văd tot mai fragile, mai nesigure, ca și cum prezența lor fizică s-ar pierde ușor-ușor într-o umbră de amintiri fugare și gata să se risipească.

În iarnă, când am fost acasă singură și am petrecut mult timp cu familia, am reușit în sfârșit să o pornesc pe buna mea să-mi spună despre copilăria ei. Din păcate, nu e ușor. Atunci a vorbit parcă mai în voie, și-a găsit firmiturile de pâine ale unei vârste poate mult uitate și, ușor-ușor, când mai poticnit, când mai limpede, am adunat câteva ceva de la ea. După ce am plecat mi-a zis mama la telefon că îi povestea ei de îi facea capul calendar și că tot spune că o să se apuce să le scrie, cum am îndemnat-o.
Acum în vară mi-a fost mult mai greu să o mișc pe buna mea la vorbă. Se fâstâcea, își cerea scuze că face greșeli de gramatică, dacă nu a fost mai mult la școală, că nu-și găsește cuvintele așa cum ar vrea. La un moment dat a intervenit și mama, moment în care bunica s-a lenevit și a început, ca un copil, să tot tragă cu ochiul la televizor și să caute să scape. M-am și zburlit puțin la ea, zicându-i că dacă vrea să-mi lase ceva să-mi lase amintirile ei, că nu vreau nimic altceva.

Când am invitat-o pe ea să continue, fața mamei s-a luminat ca și cum s-ar fi așezat în fața unui foc nevăzut, care-i încălzea obrajii și-i strălucea pe retină. Contactul cu propria copilărie a adus în privirile ei, la fel ca în ale buncii astă-iarnă, un fel de dulceață caldă și moale, un fel de întoarcere asupra unei comori interioare, a unei vetre care încă păstrează un pumn de jar. Mă intrigă acel mod în care amintirile ne aprind, în timp ce descompun realitatea în franjuri prin care vedem ceea ce vrem să alegem, și nu mai suntem nici acum, nici atunci, ci într-un fel de interspațiu și timp din afară, nedefinit și fără limite.

Încă nu m-am lămurit dacă bătrânica din centrul Clujului m-a făcut să mă gândesc la propriile mele bunici, la visele tuturor bătrânilor noștri, la așteptările lor care s-au năruit, care s-au dat peste cap sau care s-au pierdut printre amintiri. Dar știu că modul în care văd viața bunicilor mei se apropie foarte mult de cum privesc țara asta, o Românie nesigură, mereu pe muchie, mereu cu șanse pierdute și cu generații de sacrificiu în lanț, una după cealaltă.
Totuși, sunt destule pe care trebuie să le scot de sub vălul unei a doua pleoape, interioare, și să le văd mai de la distanță, mai ca un privitor care nu simte nevoia să compeseze toate pierderile moștenite și duse mai departe. Atunci aș putea fi chiar eu cea care schimbă tonul, fundalul, direcția.

Între timp, poveștile bunicilor trebuie descoperite și păstrate ca marcaje, semnale, avertismente. Fără moștenirea asta, s-ar putea să ne trezim că tot ce facem este să căutăm să compensăm, să scuzăm sau să împlinim ceea ce s-a întâmplat deja, dar nimeni nu a reușit să-și asume, să împace și să încheie.