Un loc pe care nu îl cedăm cianurării

Citesc o carte care nu se dorește beletristică, dar are farmecul experienței umane calde și vii atât de bine impregnat, încât l-aș putea numi pe autor un scriitor al întâlnirilor nemijlocite. Este prima pe care am început să o lecturez integral pe laptop, oricât de anacronic, straniu sau mai știu eu cum sună asta. Scriu printre picături, atunci când nu lucrez pentru următorul nivel de calificare și când nu sunt la job sau nu mă ocup de Avon. Stau la povești cu noii colegi de locuință, un elvețian care își face calificarea ca pilot în Bournemouth, o portugheză care își face și ea rezidențiatul în medicină tot aici, un indian care lucrează în bancă, dar are și afacere proprie la Londra și (tot acolo) o soție care zilele astea așteaptă să nască. Mă țin de noul program de mâncat low-carb high fat și chiar funcționează. Din când în când mai scap la cofetăria mea preferată, unde te-ai duce și fie să te uiți doar ca la expoziție, să-ți desfeți creierul pofticios cu imagini rupte dintr-un paradis copilăresc al dulciurilor.

 

Și, în mod constant, urmăresc ce se întâmplă cu Roșia Montană, în ce tertipuri se mai încolăcește nemernicia politicienilor și a cățeilor jurnalistici, cum oamenii continuă să protesteze și, o dată ce și-au făcut auzită vocea, sunt pregătiți să meargă până unde este necesar ca România să nu mai fie tratată ca un teritoriu al nimănui, bun doar de jefuit și batjocorit.

 

În urmă cu ceva vreme am postat imagini de la Fân Fest 2006, unde am fost ca jurnalistă și tototdată participantă la secțiunea de literatură. Acum revin cu fotografii din 2007, când am dus evenimentele ”Efectul de seară” cu Ovia Herbert la cortul de cultură. În mod ciudat nu mai am nici o fotografie de la evenimente cu invitații noștri: Miruna Vlada și Octavian Soviany, Blazzaj, AG Weinberger. Poate că le-am făcut cu aparat primit de la redacție, nu-mi mai amintesc exact circumstanțele. Ce știu este că lipsa de protocol pe care o doream cu ”Efectul de seară” s-a potrivit perfect cu atmosfera de festival în inima munților. Poate sună dulceag, dar acum că scriu iarăși despre festival și zona respectivă parcă simt aromă de fân și aer proaspăt de munte. Poate că-mi lipsește doar, de când m-am impregnat cu atmosfera țărmului britanic.

Să dăm drumul la imagini acum.

#rosiamontana

Peisaj moleșit cu cort și căpiță de fân, după-amiaza.

În copilărie visam să am și eu un cal în curte, pe care să încalec și să plec la plimbare când aveam eu chef.

Cu Miruna Vlada și cu Octavian Soviany, adăpostindu-ne de arșița amiezii. 

Cu privirea la cer, printre mere verzi. 

La concerte, sub Lună. 

Printre stânci poți ajunge la cer.  Sau le dai pe un monstruos lac cu cianuri? 

Perspectivă spre viitor sau spre trecut? 

În ținută de festival, pe un colț de stâncă de unde se putea admira valea. 

Există o cale ca tot peisajul acesta să nu rămână doar în fotografii, pe care să le privească nostalgic

sau cu mirare niște oameni cianurați fără vreo șansă de dezintoxicare.

Advertisements

FânFest 2006 sau cum am cunoscut Roșia Montană

După ce ieri am spus povestea mea cu Roșia Montană, astăzi vreau doar să public câteva fotografii, de la prima ediție de FânFest la care am participat, împreună cu Ovia Herbert. Majoritatea sunt făcute de mine, unele și de Ovia. Postez fotografiile pentru că zona respectivă, platoul pe care se ținea festivalul, împrejurimile sunt de o frumusețe nealterată și mi-au rămas în minte ca un colț de natură ce merită conservat. Știu de problemele pe care localnicii le au și nu sunt indiferentă la ele, dimpotrivă, dar despre asta voi scrie în altă postare.

Reiau și fotografia asta, care mi se pare emblematică. Am decis să o folosesc și în antetul blogului, pentru că exact așa arată teritoriul interior din mijlocul căruia îmi pasă, chiar îmi pasă. 

O altă perspectivă, cu o culme suspendată deasupra norilor și soarele luminând dimineața peste pășuni. 

Pe sub nori, urcuș spre platoul unde se ține FânFest.

Ținută de festival, la firul ierbii, și satul în vale. 

Câțiva dintre participanți au făcut și sculpturi în fân, o formă de artă ingenioasă și ecologică. Mai târziu, bănuiesc că ele au putut fi și reciclate în hrană pentru vite. 

Cam așa arăta platoul în 2006, cu corturi presărate ici, colo, sub un cer de munte.

În vârf de munte existau coșurile astea de gunoi, organizare mai bună decât pe multe străzi ale orașelor românești

Și un apus de soare, cules printre copaci și căpițe de fân.