Posts Tagged fotografie

Vedere de la înălțime – Torquay

 

Torquay15A doua noastră vacanță englezească pe 2014, trei zile, două nopți, tot ofertă prinsă pe Groupon, a fost în Torquay. Știam că se află într-o zonă numită Riviera Englezească, așa că aveam anumite așteptări. O fostă colegă de casă, medic rezident venit din Portugalia, îl vizitase și îi plăcuse. Ne-am făcut documentarea pe interneți, bineînțeles că și pe Trip Advisor, dar am lăsat-o mai ușor cu planurile. Spre deosebire de Exeter, unde rezervasem pentru restaurante și gândisem fiecare zi, măcar în linii mari, acum aveam alte priorități: să umblăm în sus și în jos, plimbare de voie, cu aparatele foto în mână.

A. era înarmat serios, cu Nikon D610, care necesita testare ca fotograful să se obișnuiască cu el și să-l îmblânzească. Cele două zile întregi petrecute acolo am umblat până n-am mai putut și am făcut undeva la 1000 de cadre. Eu nu am avut acces la noua și minunata aparatură foto, m-am mulțumit să mă bucur de moștenirea vechiului Fuji S6500, cu care puteam să mă joc absolut în voie. M-am chinuit la încadrări, cred că a fost prima oară când mi-am conștientizat fără nici un dubiu toate handicapurile în privința asta, cu imagini scurgându-se te mai miri în care parte sau unghi. Aș fi putut să fac pe artista și să spun că nici nu voiam cadre clasice și cuminți, dar ce ipocrizie ar mai fi fost din partea mea.

Aveam voucher Groupon exact înainte de Paște, pentru nopțile de joi și vineri. Hotelul Gleaneagles, din grupul BEST WESTERN, a fost bine ocupat în perioada respectivă, și din câte am înțeles din frânturi de conversații prinse cu urechea în lobby, mai erau destui veniți tot pe aceeași ofertă ca și noi. Am avut o cameră cu ferestre spre fațada hotelului, de așteptat, ținând cont că nu plătisem preț întreg pe ea. Chiar dacă nu ni se oferise vederea de la ferestrele situate pe cealaltă parte a clădirii, spre mare și spre Anstey Cove, drumul unde este se găsește hotelul e liniștit, vegetație multă, așa că nu a fost chiar rău.
În toate excursiile recente ne-am cazat la hoteluri de 3 stele, iar acesta a fost cel mai simpatic.

Am avut în trecut posibilitatea să văd și condiții de 4 stele. Cât am fost Au Pair în State am călătorit de două ori cu gazdele, o familie de profesioniști cu posibilități financiare, așa că în Cancun am stat la Marriot, unde am împărțit camera cu o doamnă simpatică, bunica celor trei puști a căror nanny eram, pe atunci asistentă medicală șefă pe turele de noapte, dar care trăise multe în viață, situații la care nu te-ai gândi în mod obișnuit. Nu m-a deranjat absolut deloc să împart camera cu ea, dar nici nu-mi amintesc mare lucru, chiar dacă aveam vedere spre ocean, chiar deasupra plajei.

Acum câțiva ani buni am avut parte de o călătorie în Alexandropolis, în nordul Greciei, o zonă nu chiar renumită turistic. Se deschisese o nouă rută aeriană între numitul oraș și București, iar cei responsabili cu turismul din zonă, dar și oficiali ca primarul, au organizat o excursie de 5 zile pentru vreo 9-10 jurnaliști din București. A venit o invitație și către Terra Magazin, unde lucram atunci, iar redactorul-șef  m-a trimis pe mine. Excursia chiar a meritat, din mai multe motive (o deltă rezervație naturală unde poposesc păsările flamingo în timpul migrației și trăiește o specie de vulturi protejată, un târgușor aproape de granița cu Turcia cu tradiție în prelucrarea mătăsii), dar cea mai mare provocare a fost mâncarea de acolo. Cred că ne-am întors cu toții cu 3 kilograme mai grei decât la venire, ne-au îndopat grecii de nu ne-am văzut, și în plus ne duceau la cină după bunul lor obicei, seara pe la 22:00, stăteam până pe la miezul nopții, ca pe la 1 să ne cărăm la băute. Ca să nu mai zic că mare mișcare nu am făcut, că eram transportați peste tot cu autocar, că era în februarie și cam frig.
În Alexandropolis am stat tot într-un hotel de 4 stele, cu camere foarte spațioase, amenajate modern și minimalist, dar uite că nu îmi mai amintesc mare lucru nici de acolo. Mult mai bine mi-au rămas în minte toate pensiunile în care m-am cazat când umblam să mă documentez pentru articolele despre stațiunile balneare românești. Până la urmă nu ține de lux, ci ține de experiența în sine.

Ca să revin din bucla asta, Hotelul Gleaneagles din Torquay, la cele 3 stele ale lui, are caracter. Poate că baia era dotată doar cu duș, nu foarte mare, nici camera nu gemea de spațiu, radiatorul cam învechit, însă câteva detalii de amenajare, de la draperiile mari, grele, vintage, la tapetul tipic englezesc și cele două oglinzi care încadrau măsuța de machiaj, au darul să dea un aer local, dar și familiar, intim.
Spațiile comune erau și ele gândite exact în același fel. Restaurantul se afla în spatele hotelului, cu ferestre cât peretele orientate spre mare, deschise deasupra grădinii. Ca să ajungi în restaurant treceai prin lobby, o încăpere spațioasă, cu canapele largi întinse, măsuțe joase, totul amenajat cât să îndemne la relaxare, la discuții molcome, pe un ton jos, cald, liniștit. Cam asta și părea să fie ideea: un hotel mic, cu detalii care să dea un aer de familiaritate. De aceea mi-a și plăcut.

Trebuie să recunosc că bufetul de la micul dejun a avut și el darul să facă șederea memorabilă. Salonul amenajat pentru prima masă a zilei era micuț, simplu, intim, și toate astea păreau să aibă un efect liniștitor asupra mesenilor. Toată lumea se aduna în tăcere, culegea cam ce-i pofteau papilele gustative (ouă ochiuri frumos rotunjite, bacon bine prăjit, jumătăți de roșii rumenite, cereale, fructe și iaurt, dacă preferai un mic dejun carbohidrat), ospătarii și ospătărițele te serveau cu cafea sau ceai, la alegere, cafeaua era chiar bună (nu lipsită de gust, cum am mai citit pe la alții care povestesc despre vacanțele lor). Eu culegeam The Guardian din fața ușii noastre înainte de micul dejun (am fost întrebată ce publicație prefer să citesc dimineața) și îl răsfoiam la masă, apoi povesteam cu A. despre cele citite. 

Torquay2În prima zi, după ce ne-am luat porția de combustibil, am pornit la pas spre oraș, într-o plimbare de 20 de minute, coborând în vale pe o stradă lungă pe care se aliniau pensiunile la soare. Clădiri tipice englezești încercau să capteze cât mai mult din lumină, înșirându-și fațadele cuminți printre smocuri de vegetație. M-am întrebat doar unde au pensiunile astea parcări, construite așa în pantă, că nu prea se vedea pe nici unde ceva să arate a loc de lăsat mașina. Din fericire, hotelul nostru, deși nu chiar în buricul târgului, era dotat cu o parcare, e adevărat că pe stil englezesc (a se citi înghesuit), dar nici pe stradă nu erau restricții.
O dată ce ai început să cobori spre oraș și drumul se deschide drept înainte începi să te bucuri de alte priveliști: întâi colinele cu hoteluri, apoi apare și English Riviera Wheel, adică un fel de scrânciob uriaș, pe modelul London Eye, apoi întreg golful o dată ce ai ajuns la intersecția cu ceas.

Vineri am avut noroc de vreme caldă, așa că plimbăreala cu aparatele foto în mână a fost cu adevărat prolifică. Am urcat pe falezele foarte înalte deasupra cărora se cocoță hoteluri și pe care sunt amenajate platforme și șiruri de scări ca să te poți delecta cu peisajul. Am traversat zona comercială și am ajuns la Torre Abbey și am traversat parcul ei. Nu am intrat însă, chiar dacă eu sunt mare, mare iubitoare de orice fel de muzeu, pentru că nu aveam timp de irosit în spații interioare. Ne-am oprit în grădinile amenajate ca niște prețioase covoare persane. Am mâncat, în fiecare dintre cele două zile, câte o înghețată enormă pe post de prânz. Iar pe seară am avut masa asigurată la hotel.

Torquay7

Torquay8
 

 

 

Prin grădinile din Torquay (ambele).

Torquay4

La ”umbra” marii roți.

 

Torquay10

Torquay6

 

 

 

 

 

 

 

Portul cu ambarcațiuni private (stânga). O străduță urcă dinspre strada de cumpărături, cu un cavaler în poarta unui pub.

Pe sâmbătă vremea s-a schimbat, un vânt rece a început să aducă nori care alergau doar pe cer, fără strop de ploaie (asta a fost partea bună). De dimineață oricum nu a contat, pentru că am mers să vedem Peștera Kent, care nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum Peștera Urșilor, de exemplu, însă turul oferit de un ghid profesionist compensează chiar la modul absolut.
După prânz am luat o bărcă cu motor (gen autobuz) către Brixham, un fost port de pescari, unde se practica din plin și contrabanda în trecutul istoric, acum devenit loc de vacanță cu clădiri în culori pastelate (galben-pai, roz și albastru ca albăstrelele). Experiența asta însă ne-a cam pus capac. La dus, lui A. i s-a făcut rău, pe acolo am tremurat de frig, iar la întoarcere am încercat să-l ajut să fie relaxat, așa cum stătea cu ochii închiși, vorbindu-i despre cum legănarea asta este ca atunci când încercau mamele noastre să ne adoarmă când eram copii. El s-a lăsat moale, agățat la brațul meu și scurgându-se pe bancheta pe care stăteam, în spatele bărcii, la aer curat, iar pe mine brusc m-au luat amețeala și greața, așa că m-am oprit din vorbit și am început să fixez malul, să accept tangajul ca pe ceva natural, și să rezist până la capăt.
Când am coborât, A. era ok, mie îmi tremurau picioarele. Plimbarea pe ponton m-a  ajutat să-mi revin.

 

Torquay12

Torquay11

 

 

 

 

 

 

 

În Brixam, pe pontonul unde am fost debarcați și reîmbarcați (stânga) și un mic local ”fish and chips”, cu decorațiuni simpatice (dreapta)

 

Torquay13

Torquay16

 

 

 

 

 

 

 

Ambarcațiunea de stil vechi pe care se învață marinărit (o echipă de tineri era la bord și părea să primească instrucțiuni – stânga). Înapoi în Torquay, cu bucurie, la mal. Gata cu tangajul! (dreapta)

În Roata lor cea mare, în gondole poți selecta dintr-un meniu cu vreo patru texte povestindu-ți despre Torquay. Știam deja că Agatha Christie era de undeva din împrejurimi, dar am aflat și că Napoleon a ajuns aici înainte să fie exilat pe Sfânta Elena. Se pare că el ar fi spus că locul este unul dintre cele mai frumoase din lume, și probabil că trebuie să însemne ceva o asemenea apreciere venită de la un francez.
Ascultând vocea prezentatoarei și privind portul, falezele, colinele, marea strălucind, parcurile cu flori de la înălțimea de 60 m, eu mă arătam destul de entuziasmată. A. însă e mult mai greu de impresionat decât mine. I-a plăcut, dar comentariile lui erau mult mai critice. Comparativ cu zonele noastre de la munte el spunea că Torquay este un loc… drăguț. Nu pot să contest că poate orașul nu impresionează cu o spectaculozitate de vreun fel, în afară de câteva peisaje tipice. Dar sunt lucruri ce trebuie remarcate.

Englezii au știut să gestioneze foarte bine tot ceea ce Torbay le oferă. Ai excursii zilnice cu bărci de mărimea unui autobuz sau cu ambarcațiuni mai mari, care merg până departe pe Rivieră, la Dartmouth, numai bune să admiri linia țărmului din larg și să-ți plimbi iubita/ul sau familia într-o miniexcursie cu dechidere de peisaj. Cafenelele, magazinele, vechea mănăstire, parcurile sunt tot atâtea ocazii să te pui în mișcare sau să lenevești pur și simplu la soare. Da, chiar la soare, pentru că se pare că zona nu este degeaba numită Riviera Englezească.
Până și Peștera Kent, parțial distrusă la explorare în perioada victoriană, când s-a găsit de cuviință să se folosească explozibil pentru pătrundere în galeriile blocate de tot felul de acumulări, este până la urmă fascinantă prin turul oferit, cu ghizi foarte bine pregătiți. Domnul în vârstă care ne-a dus pe noi pe traseu mi-a amintit cumva de cel mai bun profesor de geografie pe care l-am avut, pe care toți îl ascultam cu gura căscată (nu neapărat la propriu!) la orele din gimnaziu. Ghidul nostru avea și un umor cald, simpatic, ușor ”geeky”, dar foarte, foarte plăcut. Cel mai haios a fost momentul în care ne-a demostrat ce fel de torțe foloseau oamenii din preistorie să pătrundă în grote și ce se întâmpla când li se termina combustibilul. Stupoare! Se lăsa întunericul.
După care am fost poftiți să ne găsim drumul spre ieșire și ni s-a mulțumit pentru participare. Da, totul făcea parte din program și pe mine m-a amuzat.
Torquay1

Însă nu am povestit nimic despre prima seară la Torquay. Cum am ajuns pe la ora 16:00, ne-am cazat rapid și apoi am decis să ieșim la o plimbare, cât mai aveam vreme înainte de cină. Am pornit către Anstey Cove, un golfuleț ascuns, unde voiam să explorăm puțin peisajul. Am coborât printr-o pădurice, frumos, nimic de spus, și în distanță se vedeau niște colți stâncoși care, desprinși de mal, se profilau în mare. Surpriza însă am avut-o o dată ajunși chiar la limita apei, unde am început să țopăim din stâncă în stâncă, din pietroi în pietroi. Culorile rocii merg de la roșu ruginiu la negru cu inflexiuni verzui, iar pietroaiele prăbușite în mare expun ceva ce nu mai văzusem în viața mea: sute și mii de mici cochilii fosilizate. Iubitoare de arheologie și geografie și tot ce poate însemna istoria planetei, am zis că-mi ies ochii din cap. Nu-mi venea să cred.
După ce ne-am săturat de fotografiat și de explorat, după cina pentru care ne-am îmbrăcat și noi frumos, m-am uitat să aflu mai multe despre geologia zonei. Se pare că s-a aflat cândva pe la tropice, că în apa puțin adâncă și caldă prosperau recifele de corali, dar condițiile bineînțeles că s-au schimbat, plăcile continentale s-au depărtat, nivelul mării s-a adâncit și toate creaturile astea au ajuns fosilizate în bolovani pe care îi putem astăzi admira, cei interesați, într-o simplă excursie la Torquay.

Frumos și prin condițiile geografice, dar și prin modul în care omul a știut să le gestioneze, cel mai cunoscut oraș de pe Riviera Englezească are destule de oferit, iar cum noi încă nu am reușit să le vedem pe toate, cu siguranță ne vom întoarce acolo.
De reținut: nu are el cine știe ce plajă, dar cea pe care o are e cu nisip ROȘU. Mda, ciudat, nu? Asta se întâmplă tot datorită solurilor tipice și istoricului geologic.

Oricum, Torquay are multe accesorii și unghiuri de surprins, pe care ți le oferă într-o provocare discretă, ca o femeie care te-a invitat la un pahar de limonadă în sufrageria ei, îmbrăcată lejer, dar cu decolteu și fusta croită cât să-ți arate suficient să te facă să vrei mai mult.

 

Torquay18

Torquay19

Torquay5

 


Torquay9

Torquay17

 

 

 

 

 

 

 

Torquay20

 

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Fotografii făcute în somn

 

acas 074Te-ai băgat la somn cu vreo oră,două înaintea lui. El mai stă pe laptop, la un serial, la un joc, mai lucrează ceva sau citește (acum dacă se uită la porn, treaba lui). Când vine să-și revendice locul în pat, întâmpină ceva dificultăți: tu te-ai lățit fain-frumos pe diagonală, întinsă pe burtă, cu brațul drept pe lângă corp și celălalt adunat la nivelul umărului, cu cotul în afară. Piciorul stâng ocupă grațios un colț al patului, în timp ce dreptul atentează în mod autoritar spre celălalt colț. Pletele cam ciufulite ți se revarsă pe ambele perne, ba chiar ai reușit să ocupi câte un sfert din fiecare cu maiestuosul tău cap.
Așa, și acum el unde se mai culcă?

Există probabil o mulțime de variante la întâmplarea asta, dar eu am să mă rezum la trei.
Să zicem varianta 1: tu oricum dormi ca un butuc, ca un urs în hibernare, sforâind profund în timp ce dintre buzele adunate botic pe fața de pernă se scurge un firișor drăgălaș de salivă. Păi nu-i rămâne decât să te împingă fin mai încolo, că tu oricum n-ai să simți, eventual ai să horcăi de vreo două ori în sforăitu-ți dulce și ai să reiei simfonia cu și mai multă dedicație.  
După ce se instalează și el pe jumătatea lui de pat, eventual te întorci pe spate și-i arzi un dos de palmă involuntar peste falcă.

Varianta 2: tu dormi ca un iepuraș fricos, gata să sară din pat la fiecare scârțâială a podelii sau pocnitură a mobilei de prin casă. Ca să poți adormi, ai nevoie de niște dopuri de urechi foarte eficiente. Din nefericire, încă nu s-au invetat cele care să-ți acopere etanș canalele auditive, așa că tot reușești să auzi că s-a deschis ușa, că își târșâiește el șlapii pe podele, cum se împiedică de șlapii tăi, dibuind pe întuneric, pentru că dacă aprinde lumina e Jale, așa, cu J mare. Așa că de cum ajunge și el în dormitor începi să te vaieți jumătate adormită ca și cum te-ar fi pocnit cineva pe tine în somn și toată treaba nu se încheie până când nu se strecoară și el, cumva, în pat.
Aici fie te împingi cu fundul în el, ca să te simți în siguranță, fie te ia el în brațe, fie te întorci și-l acaparezi ca un păianjen drăgăstos.

Varianta 3: vine în dormitor, vede cum te-ai lățit iar ca vaca, și se gândește că până aici. Ia aparatul foto, îți trântește câteva poze din cele mai nasoale unghiuri, una care să facă părul abia mijit pe picioare să arate ca jungla amazoniană, alta care să-ți facă fundul să pară cât un camion, a treia cu focus pe gura căscată și dinții care parcă mușcă dintr-un măr imaginar, și ultima în care se vede clar gaura de la umăr, din tricoul în care dormi. Bingo! Răzbunarea ajuge imediat pe internet, după care omul se așează pe pat, te împinge cu piciorul, tu mormăi deranjată, se bagă și el la somn satisfăcut.

Nu știu câți dintre voi vă gândiți că până și în somn sunteți zei și zeițe desprinse din Soare, din Lună și din minunile nevăzute ale Universului. Eu personal am convingerea că atunci când dormim nu arătăm nici a etaloane de frumusețe, dar nici a creaturile pădurile, sau mai rău, ale iadului. Probabil că arătăm doar total relaxați (discutabil și asta). Dacă chiar vrei să-ți bați joc de cineva, îl pozezi după ce l-ai  trezit brutal și cu siguranță vei obține o imagine deloc măgulitoare. Bine, s-ar putea să obții și un pumn în plină față, dar na, cine nu riscă nu câștigă și nu ajunge să aibă falca umflată.
Mă gândesc la întâmplarea cu Katy Perry și bărbat-su, fost, Russel Brand. Ăsta s-a găsit la un moment dat să o pozeze cu ochii abia mijiți din somn, de arăta săraca femeie ca o mâță jigărită, chinuită, cum a și postat-o pe Twitter. Normal că gagica l-a lăsat, de la mine cred că se trezea într-o bună dimineață cu o găleată de geață aruncată peste el în pat, sau o oală de supă fierbinte. Sau, de ce nu, drogat, apoi dezbrăcat în curul gol și chemat niște prieteni să-l transporte cu o pătură așa în fața blocului.

De unde știu povestea cu cântăreața?
Nu, nu sunt mare consumtoare de știri cu vedete. M-am abonat anul ăsta la revista Glamour, pentru că îmi prinde bine să mă țin la curent cu tendințele  la modă nu atât vestimentare, cât de machiaj. E o revistă glossy destul de ok, mai și cu un articol pe stil de viață sănătos (de la alimentație la mișcare și stare de bine), mai cu câte un articol pe social sau poveștile unor persoane care au trecut prin lucruri deloc comune (cum a fost americanca închisă cu prietenul ei vreo 2-3 ani pe la arabi, trecuseră granița undeva în munți cu câțiva metri în partea… parcă irakiană?). O citesc la serviciu, ca să nu am doar lecturi serioase.
Aici am aflat și de povestea lui Ketty Perry și apoi i-am văzut poza pe internet. Săraca.

Eu și cu el lucrăm după programe diferite, deși în același domeniu. El face doar ture de noapte, așa-numitele wake-in, din mai multe motive, printre care și că noaptea nu prea are bătaie de cap, în afară de 2 ore la început de program, 2 la sfârșit și câteva solicitări pe parcurs. Eu am program cu sleep-in, adică atunci când rămân la serviciu peste noapte pot dormi de la 22:00 la 7:00, ceea ce și fac.
Bineînțeles că el doarme peste zi, uneori chiar și în zilele noastre libere comune (pe care ni le-am rezervat așa) îi e greu să doarmă noaptea, face eforturi să stea cu mine cât se poate, până cedează. De exemplu astăzi după ce am fost la prăjitură, apoi la plimbare câteva ore după-amiază prin Poole, ne-am întors acasă, am mâncat și acum el doarme ca un motan, de vreo oră jumătate.

N-o să vă descriu cum își ține brațele, capul, picioarele, ce sunele produce sau cât de adânc îi e somnul. Am glumit, am făcut haz, am râs, dar mie una mi-e foarte drag să mă uit la el cum doarme. E liniștitor. Plus că e o minunăție de bărbat chiar și adormit. Cum poartă barbă și are obrajii frumoși, arată chiar ca un motan care tronează maiestuos între perne și plapumă.
Este și asta o măsură a afecțiunii și intimității dintre doi oameni. Dacă găsești compania celuilalt plăcută, caldă, atrăgătoare și în somn, înseamnă că într-adevăr aveți o legătură care merită păstrată.

 

, , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: