Posts Tagged flori

Not so American beauty

Întâi am văzut filmul și l-am iubit. În vara asta, intrând într-o librărie din Cluj, am găsit cartea și tare m-am bucurat. Tot ce vreau să fac acum vreau să dau mai departe o porție ca o felie de tort cremos, pufos, și cu surpriză la mijloc.
În contextul în care vorbim despre mârșavii profitori, egocentrici și credincioși doar propriului ego-dumnezeu, care fac și desfac și învârt pe degete o lume a banului, surpriza micului fragment de mai jos vine ca o bomboană de ciocolată dulce și plină de savoare, care are însă în miez ironia înțepătoare a unui bulgăre de mucegai.

Pe urmă, în timp ce zăceam despuiați unul lângă altul, amândoi cu ochii ațintiți în plafon, am sărit deodată în picioare și, scoțând din vază un fir de bujor, am început să rup petală după petală, și le-am presărat pe pântecele blondei, apoi încă un fir și încă un fir, garnisind cu petalele câtorva fire de bujor tot pântecele domnișoarei, și priveliștea mi se părea atât de frumoasă, încât stăteam și-mi desfătam privirea, iar domnișoara s-a săltat și, sprijinindu-se în coate, admira și ea acest spectacol minunat, dar mișcarea ei făcea să alunece jos petalele, drept care am împins-o cu gingășie înapoi, ca să stea lungită pe spate, și m-am dus să scot oglinda din cui și am întins-o în așa fel, ca domnișoara să poată vedea splendoarea pântecelui ei presărat cu petalele de bujor și eu i-am spus: Ce minunat o să fie de câte ori o să vin aici și în această cămăruță se va găsi o vază cu flori, și eu o să-ți împodobesc pântecele cu petale – și ea mi-a răspuns că așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată – o asemenea cinstire adusă frumuseții sale -, că datorită acestor flori s-a îndrăgostit de mine, iar eu i-am spus ce frumos va fi de Crăciun când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de vâsc, dar cel mai bine ar fi, și de asta va avea ea grijă, ca în plafon să fie instalată o oglindă, chiar deasupra divanului, ca să ne putem vedea lungiți unul lângă altul în pielea goală și, mai cu seamă, s-o pot admira cât e de frumoasă în toată goliciunea ei, cu o coroană de flori în jurul ”blăniței”, coroană ce va fi schimbată de fiecare dată după sezon și după florile specifice fiecărei luni, și ce frumos va fi când o voi împodobi, rând pe rând, cu margarete, cu lăcrămioarele Sfintei Fecioare, cu anemone, cu dalii, cu crizanteme, cu frunze de clematite în culorile toamnei… și eu m-am ridicat și am îmbrățișat-o, și mă simțeam mare, și înainte de a pleca i-am întins două sute de coroane pe care ea n-a vrut să le primească, dar eu i le-am lăsat pe masă, și, ieșind de la Paradisu’, aveam senzația că măsor, pe puțin, un metru optzeci și i-am mai strecurat o hârtie de o sută și doamnei Paradisu’, care scosese capul din spatele ferestruicii sale și se uita la mine prin sticlele ochelarilor, să mă vadă cât mai bine… și, în toiul nopții, am părăsit locanta și peste străduțele întunecate și pustii ale orașului coborau de sus toate luminile scânteietoare ale boltei înstelate, dar eu nu vedea nimic altceva decât toate florile pământului – gălbenele și ghiocei și toporași și ciuboțica-cucului și pintenul-cocoșului – toate florile pământului împletite împrejurul pântecelui domnișoarei cu părul bălai, și pe măsură ce înaintam eram tot mai uimit de această idee năstrușnică, întrebându-mă cum de mi-a venit să garnisesc atât de frumos, cu o cunună de flori, plăpânda moviliță de păr ce mijea pe acel pântec drăgălaș de femeie, de parcă aș fi garnisit, cu foi de salată verde, un platou cu șuncă în aspic și, cum mă pricepeam la flori, continuam s-o îmbrac pe blonda despuiată în toate florile ce-mi treceau prin minte – în mănușa-Maicii Domnului și-n petale de lalele și de stânjenei… și eram hotărât să merg cu povestea asta până la capăt, să-i adaug mereu alte flori, putând să mă amuz în felul acesta un an întreg, căci banii îți permit să cumperi nu doar o fată frumoasă, ci și un pic de poezie. 

Bohumil Hrabal – L-am servit pe regele Angliei

Și imaginea din film, care este la fel de frumoasă, dar are suflul ei:

, , , , , , ,

Leave a comment

Povești cu bunici

Am regăsit-o pe bătrână de cu două seri înainte la același semaforul din colț, cum treci din Piața Unirii spre strada Matei Corvin. De data asta am cumpărat un buchet de margarete, ocazie cu care chiar am privit-o: baticul, hainele, până și ridurile vorbeau cumva despre viața unei femei de la țară, obișnuită cu munca grea și traiul simplu. Pe partea cealaltă de stradă ne-am oprit să răspund la telefon, am văzut că altă fată cumpăra celălalt buchet de margarete și m-am bucurat.
Florile le-am folosit mai târziu, ca parte din decor pentru ”Zaraza” a lui Andrei Ruse, cumpărată astăzi în Librarium, și o dată ajunși unde suntem cazați le-am pus într-un borcan cu apă. Mă gândesc să presez una și să o păstrez în carte.

La Cluj am venit miercuri, într-un foarte plăcut drum cu trenul, din care două ore am dormit lungită pe toate cele patru scaune acoperite cu pluș, în timp ce A. mă veghea pe mine și bagajele. Cam egoistă, știu. Și de când am ieșit din gară mă bucur de orașul ăsta, cu arhitectura lui, cu străzile lui late și luminate, cu străduțele înguste și răcoroase, clădiri renovate la tot pasul, mâncare foarte bună și  oameni parcă mai relaxați decât în București.
După-amiaza am petrecut-o la Roata și în Shadow cu prietenii lui, oameni faini și foarte calzi, și cu umor de-ăsta ardelenesc de-ți merge la suflet. Am ieșit apoi la fotografiat, pe când treceam prin Piața Unirii se întunecase deja. La colțul cu semafor dinspre strada Matei Corvin nu am aruncat nici o privire bătrânei care vinde flori, dar i-am auzit glasul, blând, molcom, cu accent vălurit de Ardeal, simplu, neînsiropat în stilul  celor care îți întind câte un buchet vai de el, ca să cerșească de fapt agresiv și te fugăresc cu mâinile întinse până te răstești la ei. Mergând mai departe, cu ochii la fațadele luminate, printre terase ”de centru”, m-am întristat. Era deja aproape de teatru când am zis că a doua zi neapărat voi cumpăra un buchet de flori de la ea.

I-am spus și lui că m-am întristat și mă gândeam oare de ce. Ce a fost în glasul ei de m-a atins așa? Poate eram obosită, poate contrastul dintre terasele pline și simplitatea femeii de la țară, poate cumva gândul ascuns la bunicile noastre, care sunt trecute deja de 80 de ani și cine știe cât și cum vor mai trăi. Sau poate să fie ceva și mai adânc, acea parte a mea care rămâne legată de sau care poate tânjește după o viață aproape de natură și de oameni în același timp, în care nu totul are valoare pecuniară, în care familia și grija pentru cele ce te înconjoară contează mai mult decât ambițiile carieristice, necesitatea de a te simți unic și de a te așeza pe tine însuți în centrul întregului univers.

Au trecut ani buni de când mă tot gândesc să adun  poveștile bunicilor și să le păstrez amintirile chiar ca inspirație pentru literatură. Cred că merită spuse nu doar pentru că sunt ai mei, ci pentru că nu sunt singura care mă întreb cum au putut trece ei prin atâtea schimbări, cum a fost adolescența lor în timpul războiului, cum s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii într-o lume pe muchie de cuțit, aspră, nesigură, zdrobită sub călcâiul unor ideologii schiloade și mutilatoare. Și mai știu că există tentația de a romanța aceste experiențe ale generațiilor dinainte, mai ales ale bunicilor, pentru că lumea lor este cumva aproape de a noastră și de așteptările pe care le avem de la realitatea imediată, dar și la distanța perfectă pentru a o îmbrăca într-o aură delicată, un văl aproape nedetectat, ca o a doua pleoapă, aurie și transparentă, prin care privim înapoi.
Probabil că, genetic vorbind, dar și psihologic, ne simțim mai apropiați de bunici decât de părinții pe care avem nevoia naturală să-i contestăm pentru a ne elibera din umbra lor. Moștenirea bătrânilor însă părem să o purtăm de bună voie și chiar ca pe o necesară conectare la originile adânci.

De ani de zile îmi spun că mă voi așeza cu bunicile mele, Liubița și Georgina, la masă, ca să îmi povestească cele auzite și răsauzite, dar și amintiri încă neîmpărtășite. Am plecat de vreme bună de lângă ele, deși cu buna Liubița am crescut, în 2005 m-am mutat în București și de atunci ajung, în medie, de două ori pe an acasă. Le văd tot mai fragile, mai nesigure, ca și cum prezența lor fizică s-ar pierde ușor-ușor într-o umbră de amintiri fugare și gata să se risipească.

În iarnă, când am fost acasă singură și am petrecut mult timp cu familia, am reușit în sfârșit să o pornesc pe buna mea să-mi spună despre copilăria ei. Din păcate, nu e ușor. Atunci a vorbit parcă mai în voie, și-a găsit firmiturile de pâine ale unei vârste poate mult uitate și, ușor-ușor, când mai poticnit, când mai limpede, am adunat câteva ceva de la ea. După ce am plecat mi-a zis mama la telefon că îi povestea ei de îi facea capul calendar și că tot spune că o să se apuce să le scrie, cum am îndemnat-o.
Acum în vară mi-a fost mult mai greu să o mișc pe buna mea la vorbă. Se fâstâcea, își cerea scuze că face greșeli de gramatică, dacă nu a fost mai mult la școală, că nu-și găsește cuvintele așa cum ar vrea. La un moment dat a intervenit și mama, moment în care bunica s-a lenevit și a început, ca un copil, să tot tragă cu ochiul la televizor și să caute să scape. M-am și zburlit puțin la ea, zicându-i că dacă vrea să-mi lase ceva să-mi lase amintirile ei, că nu vreau nimic altceva.

Când am invitat-o pe ea să continue, fața mamei s-a luminat ca și cum s-ar fi așezat în fața unui foc nevăzut, care-i încălzea obrajii și-i strălucea pe retină. Contactul cu propria copilărie a adus în privirile ei, la fel ca în ale buncii astă-iarnă, un fel de dulceață caldă și moale, un fel de întoarcere asupra unei comori interioare, a unei vetre care încă păstrează un pumn de jar. Mă intrigă acel mod în care amintirile ne aprind, în timp ce descompun realitatea în franjuri prin care vedem ceea ce vrem să alegem, și nu mai suntem nici acum, nici atunci, ci într-un fel de interspațiu și timp din afară, nedefinit și fără limite.

Încă nu m-am lămurit dacă bătrânica din centrul Clujului m-a făcut să mă gândesc la propriile mele bunici, la visele tuturor bătrânilor noștri, la așteptările lor care s-au năruit, care s-au dat peste cap sau care s-au pierdut printre amintiri. Dar știu că modul în care văd viața bunicilor mei se apropie foarte mult de cum privesc țara asta, o Românie nesigură, mereu pe muchie, mereu cu șanse pierdute și cu generații de sacrificiu în lanț, una după cealaltă.
Totuși, sunt destule pe care trebuie să le scot de sub vălul unei a doua pleoape, interioare, și să le văd mai de la distanță, mai ca un privitor care nu simte nevoia să compeseze toate pierderile moștenite și duse mai departe. Atunci aș putea fi chiar eu cea care schimbă tonul, fundalul, direcția.

Între timp, poveștile bunicilor trebuie descoperite și păstrate ca marcaje, semnale, avertismente. Fără moștenirea asta, s-ar putea să ne trezim că tot ce facem este să căutăm să compensăm, să scuzăm sau să împlinim ceea ce s-a întâmplat deja, dar nimeni nu a reușit să-și asume, să împace și să încheie.

 

 

 

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: