Posts Tagged film

50 de nuanțe de ”așa nu”

După amânări prelungite, am văzut în sfârșit și marele film care a adus sexualitatea kinky în mainstreamul de Hollywood. Să ai în cinematografe un film în care se face sex cu strigături… și bice, și cătușe, sfori, cravașe, palme la fund pentru ”obrăznicie”, ei bine, poate fi considerat un adevărat fenomen.

Înainte să-l văd am citit, mai cu atenție, mai pe diagonală, câteva păreri pe interneți. Vreo doi prieteni mi-au spus cum li s-a părut lor. Unul dintre ei mi-a mărturisit interesul pentru bondage, născut în urma unor discuții mai vechi. Am dezbătut în lung și-n lat, de câteva ori, cu prietena mea Ana, tema dominării în sex. Eram, bineînțeles, curioasă dacă filmul chiar este atât de prost pe cât auzisem.
Cel mai relevant din tot ce citisem în prealabil mi s-a părut un articol din The Guardian, în care oameni activi pe scena BDSM (da, există și o ”scenă”, mai degrabă o comunitate unde cei atrași de practicile kink pot întâlni pe alții cu aceleași preferințe) criticau fără drept de apel ”Fifty Shades of Grey”. Cam toți spuneau că filmul nu face decât să pună egal între jocurile de dominare sexuală și abuz, ceea ce este o prostie, una cu atât mai rea cu cât asta ajunge la omul obișnuit, care poate să nu aibă, altfel, nici o părere despre asemenea preferințe erotice. Iar să induci judecata că trebuie să ai ceva probleme și tulburări de personalitate ca să-ți placă un simplu joc intim nu pare o idee prea inteligentă.

Să trecem însă la subiect.
Filmul ”Fifty Shades of Grey” intră la categoria ”așa nu”. Aproape din toate punctele de vedere. Senzualitatea intensă dintre un partener dominant și unul supus în sex se pierde în enormitatea lipsei generale de sens. Dominantul, cel care ar trebui să sprijine echilibrul întregii relații, fie ea și pur sexuală, cel care ar trebui să dea acea senzație de siguranță fără de care submisa nu i se poate încredința, chiar el pare căzut din cu totul alt scenariu.

Să ne înțelegem, Christian Grey are, în aparență, atuurile unui dominator, și nu, nu este vorba despre bani și prestigiu. În prima scenă, afișează un calm și o stăpânire de sine fără cusur, urmărește reacțiile femeii, răspunde, se apropie de ea, face pasul înainte și apoi pe cel înapoi, ca în dans, pentru a destinde atmosfera. De aici ar fi putut ieși ceva frumos.
Să mergem și mai departe în film, la prima scenă de dominare din camera ”de joacă”. Vocea, gesturile, modul în care îi cere Anei să se așeze în genunchi, cu spatele spre el, modul în care îi împletește părul, în care o atinge cu cravașa, în care îi arată că nu, cravașa nu e acolo să o sperie, ci ca să aprindă întregul cadrul, să trezească personajele, să pornească jocul, un fel de baghetă magică, dacă vreți, toate au o măsură bună. Din păcate, acest domn cu mulți bani, multe jucării și cu o aparentă stăpânire de sine ratează chiar în momentele cheie care ar fi putut să-i asigure ceea ce-și dorea: devotamentul și dăruirea femeii dorite.


(clipul e mai bun decât filmul, pentru că arată un dans în doi, momente pline de tensiune senzuală, frumoasă, spre plăcerea ambilor parteneri)

Mai exact, Christian Grey pare un idiot care habar nu are ce face, în ciuda a peste zece ani de experiență în dominare, de o parte sau de cealaltă a biciului. Inițiat de o doamnă dominatrix cu mult mai în vârstă, căreia el i-a fost supus vreo 5-6 ani (bine, nu vorbim despre faptul că și aici trebuia neapărat să fie ceva abuziv, un puști de 15 ani sedus de o doamnă matură, arrrgh!), tipul decide că i se potrivește mai bine rolul de dominator. Așa are el vreo 15 partenere care îl vizitează în weekend și relația cu ele este strict una Dominant-Submisă, extinsă la un mod de viață 24/7, și nu un simplu joc erotic în intimitate. De ce era nevoie și de asta probabil doar autoarea cărții știe (dacă chiar vine din carte și nu e o găselniță scenaristică). Nu se motivează pentru că nu explorează nimic în profunzime, totul este la suprafață.
S-a vorbit despre carte ca despre fantezia supremă a femeii plictisite, care nu mai are nici umbră de pasiune în viața ei, care visează să fie futută bine, să fie urcată pe pereți, să simtă cum carnea îi tremură pe ea sub palma unui bărbat bine. N-am citit cartea, dar filmul chiar așa arată: o fantezie dezarticulată, de minte feminină care tânjește după un bărbat rău, foarte masculin, foarte sexual și foarte seducător, pe care să-l țină lângă ea și eventual chiar să-l ”domesticească”  prin farmecele ei (asta în ciuda faptului că el o domină sexual).

Nu ar fi o problemă în sine faptul că unele doamne au asemenea fantezii. Problema este când fac din asta o poveste care se dorește cu lipici și nu țin cont de impactul negativ pe care lipsa lor de viziune îl poate avea.
Dar cum nu am citit cartea, cine știe, s-ar putea să fie doar gura lumii rea?

Să ne întoarcem la film.
Păcat de scenele în care Christian Grey arată că are potențial. De ce păcat? Pentru că pontețialul ăla e făcut praf și pulbere.
Păcat de scenele în care cei doi arată că, de fapt, erotismul kinky e, în esență, joaca unei pasiuni pe vibrații de coardă întinsă. Când Anastasia vine la biroul domnului, cu contractul citit și adnotat, pregătită pentru o întâlnire de afacere, scena are toate atuurile necesare să rămână memorabilă. În timpul schimbului de replici dintre cei doi, femeia este cea care impune distanța și limite, bineînțeles cu un zâmbet neastâmpărat în colțul gurii, i-am spus lui A. că e frumoasă și bine făcută scena, îmi plăcea. El a zis ”Și mie… până aici”. Până unde? Până în momentul în care simpaticul domn Grey îi spune Anastasiei că vrea să o fută undeva la mijlocul săptămânii viitoare. Drăguț. Și-a ales foarte bine momentul. Atât de bine încât toată încărcătura atmosferei s-a fâsâit ca un balon dezumflat cu încetinitorul, pe tăcute. În mod firesc, femeia pleacă și nu semnează nici un fel de contract erotic, iar el rămâne cu așteptările în gât, sau mă rog, în alte părți, dar cu siguranță nealinate.

Ce se întâmplă către finalul filmului arată mai mult decât prostesc. Omul cu bani și apucături dominatoare, care ar putea să aibă toate atuurile, ba chiar dorește femeia asta mai mult, se pare, decât pe cele dinainte, face gafă după gafă. Investește răbdare și efortul de a-și introduce partenera într-un univers erotic nu la îndemâna oricui, pentru a da cu bățul în baltă fix în momentul cheie. Pare un personaj incongruent cu propria lui poveste, care ar avea nevoie să cheltuiască mult pe la tot felul de terapeuți.
Fata, de altfel, nu are nici o vină. Virgină până să-l întâlnească pe grozvul domn Grey, ea face greșeala oricărei tipe la 20 și ceva ani care visează cai verzi pe pereți și zmei transformați în prinți care îți cântă serenade. Se îndrăgostește de inconsecventul care îi spune că nu vrea decât să o fută, ca apoi să o plimbe cu elicopterul și să o ducă la o cină în familia lui (el, care nu fusese niciodată văzut cu o iubită până atunci). Este doar o altă naivă care crede că bărbatul ăla nu are nevoie decât de o femeie bună ca să devină brusc și el un partener iubitor.

Ca să nu mă mai lungesc, povestea e slabă, cusută nu cu ață albă, ci cu resturi de ațe de toate culorile. Nu are nici măcar cea mai mică urmă de profunzime, senzualitatea se pierde în idioțenia scenelor următoare, iar finalul e atât de prost încât mi-a lăsat senzația clară de ”wtf have I just seen?”. Fix senzația pe care ai vedea-o dacă în plină stradă ai vedea pe cineva țipând din senin ”tocmai mi-am omorât verișorul pentru 100 de lire ca să-mi iau cocaină, dați-mi și mie vă rog 10 lire ca să-mi pot cumpăra doza!”.

Spunea cineva la un moment dat, am citit undeva, că filmul ăsta este despre cum un tip cu bani se chinuie timp de câteva săptămâni să convingă o tipă naivă și altfel simpatică să îl lase să o bată. După ce o mângâie cu pana și îi arată că o cravașă în palmă sau peste cur nu doare de fapt chiar așa tare și se pierde în intensitatea orgasmului care urmează, o pune cu fundul în sus pe banca de pedeapsă și îi arde cele mai serioase curele la cur pe care le-ar putea da orice supărat pe viață. Face treaba asta el, cel care vrea ca femeia să rămână, să-i fie submisă în sex, el, cel cu experiență și resurse, și nu un începător care nu știe că a-ți domina erotic partenera nu înseamnă să o faci să vrea să fugă mâncând pământul, ci să stea și să ceară mai mult.
Dezamăgitor și chiar dăunător. De ce este însă chiar așa dăunător am să vorbesc într-o postare următoare.

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Not so American beauty

Întâi am văzut filmul și l-am iubit. În vara asta, intrând într-o librărie din Cluj, am găsit cartea și tare m-am bucurat. Tot ce vreau să fac acum vreau să dau mai departe o porție ca o felie de tort cremos, pufos, și cu surpriză la mijloc.
În contextul în care vorbim despre mârșavii profitori, egocentrici și credincioși doar propriului ego-dumnezeu, care fac și desfac și învârt pe degete o lume a banului, surpriza micului fragment de mai jos vine ca o bomboană de ciocolată dulce și plină de savoare, care are însă în miez ironia înțepătoare a unui bulgăre de mucegai.

Pe urmă, în timp ce zăceam despuiați unul lângă altul, amândoi cu ochii ațintiți în plafon, am sărit deodată în picioare și, scoțând din vază un fir de bujor, am început să rup petală după petală, și le-am presărat pe pântecele blondei, apoi încă un fir și încă un fir, garnisind cu petalele câtorva fire de bujor tot pântecele domnișoarei, și priveliștea mi se părea atât de frumoasă, încât stăteam și-mi desfătam privirea, iar domnișoara s-a săltat și, sprijinindu-se în coate, admira și ea acest spectacol minunat, dar mișcarea ei făcea să alunece jos petalele, drept care am împins-o cu gingășie înapoi, ca să stea lungită pe spate, și m-am dus să scot oglinda din cui și am întins-o în așa fel, ca domnișoara să poată vedea splendoarea pântecelui ei presărat cu petalele de bujor și eu i-am spus: Ce minunat o să fie de câte ori o să vin aici și în această cămăruță se va găsi o vază cu flori, și eu o să-ți împodobesc pântecele cu petale – și ea mi-a răspuns că așa ceva nu i se mai întâmplase niciodată – o asemenea cinstire adusă frumuseții sale -, că datorită acestor flori s-a îndrăgostit de mine, iar eu i-am spus ce frumos va fi de Crăciun când îi voi împodobi pântecele cu crenguțe de vâsc, dar cel mai bine ar fi, și de asta va avea ea grijă, ca în plafon să fie instalată o oglindă, chiar deasupra divanului, ca să ne putem vedea lungiți unul lângă altul în pielea goală și, mai cu seamă, s-o pot admira cât e de frumoasă în toată goliciunea ei, cu o coroană de flori în jurul ”blăniței”, coroană ce va fi schimbată de fiecare dată după sezon și după florile specifice fiecărei luni, și ce frumos va fi când o voi împodobi, rând pe rând, cu margarete, cu lăcrămioarele Sfintei Fecioare, cu anemone, cu dalii, cu crizanteme, cu frunze de clematite în culorile toamnei… și eu m-am ridicat și am îmbrățișat-o, și mă simțeam mare, și înainte de a pleca i-am întins două sute de coroane pe care ea n-a vrut să le primească, dar eu i le-am lăsat pe masă, și, ieșind de la Paradisu’, aveam senzația că măsor, pe puțin, un metru optzeci și i-am mai strecurat o hârtie de o sută și doamnei Paradisu’, care scosese capul din spatele ferestruicii sale și se uita la mine prin sticlele ochelarilor, să mă vadă cât mai bine… și, în toiul nopții, am părăsit locanta și peste străduțele întunecate și pustii ale orașului coborau de sus toate luminile scânteietoare ale boltei înstelate, dar eu nu vedea nimic altceva decât toate florile pământului – gălbenele și ghiocei și toporași și ciuboțica-cucului și pintenul-cocoșului – toate florile pământului împletite împrejurul pântecelui domnișoarei cu părul bălai, și pe măsură ce înaintam eram tot mai uimit de această idee năstrușnică, întrebându-mă cum de mi-a venit să garnisesc atât de frumos, cu o cunună de flori, plăpânda moviliță de păr ce mijea pe acel pântec drăgălaș de femeie, de parcă aș fi garnisit, cu foi de salată verde, un platou cu șuncă în aspic și, cum mă pricepeam la flori, continuam s-o îmbrac pe blonda despuiată în toate florile ce-mi treceau prin minte – în mănușa-Maicii Domnului și-n petale de lalele și de stânjenei… și eram hotărât să merg cu povestea asta până la capăt, să-i adaug mereu alte flori, putând să mă amuz în felul acesta un an întreg, căci banii îți permit să cumperi nu doar o fată frumoasă, ci și un pic de poezie. 

Bohumil Hrabal – L-am servit pe regele Angliei

Și imaginea din film, care este la fel de frumoasă, dar are suflul ei:

, , , , , , ,

Leave a comment

Hotel Europa Centrală

 grand-budapest-hotel2

Cu ceva săptămâni în urmă planificam o ieșire la film. Al meu, deși e mare amator de filme și seriale, preferă să le vadă acasă, ca ursul în propriul bârlog (mrrrr! – a se introduce mârâit de felină). Eu mor
după cinematografe, întreaga experiență de a te deplasa ca să vezi filmul, împreună cu o masă de alți oameni care se pregătesc, cumpără bilete, se instalează în scaune și îl urmăresc pe același ecran pentru mine e cumva sacră. Poate că vine de la faptul că, prin copilărie și adolescență, filmele de duminică seara (indiene, chinezești sau românești) de la Căminul Cultural din comună erau pe lista obligatorie. Poate datorită faptului că bunicul mă ducea întotdeauna la cinematograf, dar unde NU mă ducea bunicul.

Revenind în trecutul apropiat, de ceva vreme vreau să văd ”12 years a slave”. Până și verii mei englezi, Maggie și Kev, mi l-au recomandat, chiar dacă el unul nu este mare iubitor de Hollywood, iar asta înseamnă ceva. Doar că Meggs a spus că e foarte intens și al meu chiar nu avea nici un chef de chestii deprimante, așa că a trebuit să ma adaptez. Nu de alta, dar nu-mi place să merg de una singură, iar toți ceilalți cunoscuți sau prieteni l-au cam văzut.
Toată experiența cu mersul la cinema își cam pierde farmecul dacă nu au cu cine să râzi, să ieși la o plimbare după, să comentezi și să dezbați la ieșirea din sală.

În locul filmului greu și deprimant, am găsit ”The Grand Budapest Hotel”. De regizor n-aveam habar, dar știam actorul, Ralph Fiennes, care a făcut aici un rol grozav, prezența lui de fapt este chiar condimentul-cheie în reușita filmului. Pe de altă parte, vorbim despre un film de regizor, dar sunt cumva suspicioasă la adresa lui Wes Anderson, probabil și pentru că, deocamdată, nu-l prea cunosc. Poate voi remedia.
Văzând trailerul, deja am avut senzația aceea clară că da, merită, că a prins ceva din teritoriul meu, Europa mea Centrală atât de dragă, de suprarealistă și de tragică într-un mod de-a dreptul umoristic, încât am zis că ar trebui să-i mulțumesc lui A. că nu a vrut deprimăciuni, ceea ce am și făcut, la ieșire. În timpul filmului nu am avut cum să-i mulțumesc discret la ureche, pentru că am ajuns târziu (ne-am moșmondit cu parcarea sau ceva de genul) și între noi stătea un cuplu care nu a avut bunăvoința să se așeze un scaun mai la dreapta sau mai la stânga, oricum nu ar fi contat, ci a trebui să stăm separați unul de altul.

Mă miră în continuare (și rămân suspicioasă) că un american, născut, crescut și educat în Texas, a putut să pună pe peliculă o asemenea poveste despre Europa Centrală. Producția lui are un personaj care e sufletul întregului film, pe domnul Gustave, cu micul Zero drept sidekick, și într-un fel este vorba și despre devenirea celui de-al doilea personaj. Are acțiune sprintenă, de fapt de-a dreptul nebunească, are un umor despre care aș spune că iarăși că este tivit exact pe sufletul central european, are un fundal istoric foarte inspirat luat în derâdere, ca un ultim panaceu împotriva ororilor (războaie, nazism, lumi și vise spulberate). Filmul nu spune cu adevărat povestea unui sau a două personaje, nici evoluția unei situații, ci adoptă suflul unei zone culturale din care mă hrănesc și eu: Europa Centrală (cu riscul de a mă repeta, ceea ce probabil nu mă voi feri să fac).

Trebuie să recunosc că documentându-mă puțin despre, doar nu mă duc la cinema fără să am un mic habar la ce merg, mi-a sărit în ochi că ”The Grand Budapest Hotel” e inspirat de scrierile lui Stefan Zweig. I-am citit ”Suflete zbuciumate” prin liceu, o cumpărasem parcă de la vechea libărie aflată în clădirea de lângă magazinul Bega. Pe atunci îmi dădeam alocația pe cărți și casete audio. Nu sunt însă o foarte bună cunoscătoare de Zweig, așa că trebuie să-l cred pe cuvânt pe domnul Wes.
Bănuiala mea acută este că s-a inspirat și de la alții, Kusturica, Jiri Menzel, și o voi susține cu argumente.

Ce are filmul lui Anderson? Umor, de cea mai bună calitate, cu o interpretare de zile mari a lui Ralph Fiennes, umor care merge de la naivitate la întunecimea hazului greu de necaz.
Are un ritm de te înnebunește, are o poveste-cadru, unde lucrurile nu mai sunt așa roz, de fapt sunt exact așa cum le găsești și pe la noi prin turism: o glorie trecută,  în descompunere atât de lentă și de prăfuită, încât ai impresia că aici nici măcar sfârșitul lumii nu ar mai putea ajunge vreodată.
Are un decor foarte foarte foarte a la Mitteleurope, am recunoscut căzile acelea pentru băi termale de centru balnear de parcă le-aș mai fi văzut la Herculane sau Borsec sau Tușnad. Am recunoscut străduțele pe care merge omul rău (asasinul la îndemâna unui fiu răzbunător de contesă decedată) cu motocicleta de parcă ar fi fost undeva prin Cluj, Sibiu sau Brașov.
Am recunoscut tradiția meșterilor cofetari cum doar în vechiul imperiu Austro-Ungar mai găseai, și respectul tuturor pentru măiestria produselor. Nici măcar gardianul închisorii nu are inima să ciopârțească frumusețe de prăjituri trimise maestrului Gustav de către cofetarul din orășel, al cărui renume rupe granițele și impune respect în toate straturile sociale.
Am recunoscut starea lucrurilor, cum astăzi pleci cu trenul dintr-un orășel în altul și pe drum ești oprit de cine știe ce trupe armate, că de dimineață s-a impus un nou regim, un nou partid, un nou set de reguli. Că dacă astăzi te salvează faptul că până și șeful Poliției din regiune îți cunoaște numele, mâine, în exact aceeași situație, nu te mai ajută nimic. Că ”his world was long gone even before he died” (citat aproximativ). Nu vă sună deloc familiar? Ia gândiți-vă, câte lumi au murit chiar lângă noi, chiar în jurul nostru, chiar în noi de când ne-am născut și până acum? Da, cu voi vorbesc, românilor! (maghiarilor, sârbilor, nemților, și toți ceilalți care împărțim același spațiu cultural, de la rădăcină)

Ce n-am găsit? Oricât de bine a reușit să prindă Wes Anderson, ca regizor și scenarist, umorul, suprarealismul și absurdul istoric al unui spațiu cultural, că o fi fost inspirat de Kusturica (vezi scenele din închisoare, sau fuga lui Gustave și a lui Zero prin munți, sau momentul în care sunt încolțiți în hotelul ocupat deja de naziști) sau de Jiri Menzel (vezi întreaga poveste, la dracu!), i-a scăpat printre degete un ingredient greu de mimat: melancolia. Probabil că ar fi extrem de dificil pentru un american get-beget să găsească resursele acelui tip de melancolie care a devenit o haină purtată pe dinăuntru acolo unde nimic din ce s-a visat vreodată nu s-a împlinit cu adevărat. Cum să înțeleagă, oare, că acea eleganță decadentă, acea poftă de viață, acea veselie explozivă se hrănesc din proiecte și așteptări întotdeauna înșelate? Visul american și visul fantomatic al celor din Europa Centrală, două specii cu totul diferite.
Iar Jiri Menzel, iubitul meu Menzel a făcut ”I Served the King of England”, povestea unui chelner într-un orășel ceh, care ajunge în cele din urmă proprietar de hotel… doar ca să aibă ce-i confisca noul regim comunist. Adevărat, ambele filme sunt inspirate de operele unor scriitori, în cazul lui Menzel vorbim de Bohumil Hrabal. Dar regizorul ceh lucrează cu finețea celui care cunoaște sufletul locului, celui care simte sub propria piele înmormântarea veselă care se repetă la nesfârșit pe ritm de vals vienez. Uitați-vă doar la scena cu oglinzile în care se privește Dite cel bătrân, uitați-vă la finalul care vorbește nu despre resemnare, ci despre renunțare și acceptare, două lucruri mai degrabă de inspirație orientală. Ei, ce zic eu, uitați-vă la ”I Served the King of England”, se găsea într-o vreme în întregime pe Youtube, cu subtitrare, eu l-am văzut pe TVR.
Ca mostră rapidă, încarc eu trailerele ambelor filme.

Trebuie să spun că m-am chinuit să găsesc un trailer pentru filmul lui Anderson care chiar să spună ceva. Cel oficial e de toată jena, face doar paradă de marele cast, da, to die for, nume ca Edward Norton și Adrien Brody și Willem Defoe.
Trailerul al doilea m-a făcut să plâng și să râd în același timp. O fi doar o chestiune de gust și de afinitate? 

Mă bucur mult că am văzut ”The Grand Budapest Hotel”, pentru că e un film bun, pentru că are acel umor care te ajută să mergi mai departe și să iubești viața în continuare, pentru că are absurdul cunoscut, pentru că mă face să mă mândresc cumva că-l înțeleg mai bine decât britanicii cu care l-am văzut în sala de cinema. Dar, mai mult decât orice alt motiv, mă bucur pentru că un film făcut de un american spune ceva lumii (mă rog, celor care pot vedea mai multe decât ce li se pune pe tavă) despre locurile pe care le iubesc, despre moștenirea pe care o port și eu cu mine. Filmul acesta rulează în cinematografe și aduce în prim plan Europa cea uitată, o lume care a murit înaintea oamenilor care o trăiesc și oiubesc. Dar a murit cu hohote de râs până la lacrimi, cu o aură și cu o absurditate care trebuie ținute minte.

 

 

, , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

%d bloggers like this: