Despre umbre și ancore

După patru ani de Anglia, am petrecut Paștele pentru prima oară acasă la părinți. Deși am venit în vizită o dată sau chiar de două ori în fiecare an, au fost primele sărbători creștine pentru care am reușit să fiu aici, din varii motive, pe care nu le voi discuta acum.
Nu s-au întâmplat foarte multe de când sunt la ai mei, nu în exterior, lucrurile au avut curgerea firească acestor zile, dar s-a întâmplat câte ceva în mine. Nimic spectaculos, nici o revelație zguduitoare, nici un extaz sau vreun cataclism interior despre care să pot spune că a schimbat lumea, nici măcar pe cea interioară. Sunt doar detalii care compun fundalul poveștii acestui ”acasă”, pe care îl privesc văzând cum s-a schimbat, încet, dar sigur, când cu hopuri, când într-un flux venit de la sine.

Mă uit la frații mei cei mici (aflați în asistență maternală) și îi văd cum cresc, poate altfel decât ne-am închipuit, sunt aproape adolescenți, la vârsta de 12 ani. Unul dintre ei pare mai deschis spre lumea din-afară, de dincolo de confortul a ceea ce cunoaște deja, celălalt, dimpotrivă, pare atât de ancorat în stabilitatea obișnuinței încât îmi amintește de omul tradițional, ale cărui vise nu s-au întins niciodată mai departe de marginile propriului teritoriu.

Mă uit la bunicile mele. Au amândouă peste 80 de ani, una dintre ele a suferit un accident anul trecut, a fost operată, a avut parte de complicații, iar acum este foarte slăbită. Poate părea cel puțin stranie asociația, și nu o fac fără o oarecare tristețe, dar seamănă cumva cu goblinii din cărțile lui Terry Pratchett: o fărâmă de ființă, cu degetele lungi și subțiri, trasă la față, adusă de spate, articulând cu greu cuvintele și zâmbind abia schițat pe sub ochii măriți pe un chip scobit. Bunicii mele Georgina am încercat să-i ascund părerea de rău să o văd așa, nu ar ajuta. I-am tăiat ciocolata bucățele, i-am arătat fotografiile făcute la Berlin, unde ne-am întâlnit cu verișorul meu C., nepotul ei, am povestit și am înveselit-o cât am putut. Până la urmă, mai greu îi este ei decât mie, și prezența mea trebuie să aducă alinare și bucurie.
Bunica Liubița, cea cu care am crescut, umblă cu două bețe, e o femeie grea și, după mai bine de 30 de ani în care își cară greutatea pe oase din ce în ce mai fragile, se resimte. Totuși, ea se mișcă în continuare, stăm la povești, i-am arătat câteva filmulețe pe interneți să o distrez. Din păcate, preocupările ei, în afară de câteva plăceri mărunte, s-au redus la minimum. Îmi pare rău să văd asta, pentru că știu că mintea bătrânului slăbește lent, dar sigur, o dată ce el își pierde interesul pentru ceea ce se află în jurul lui. Firesc, nu? Viața se subțiază încet, încet, acolo unde nu mai este hrănită.

Părinții mei în schimb sunt bine, i-am găsit energizați, organizați, liniștiți, iar pe fratele meu, maturizat, un tătic bun și iubitor, un bărbat care începe să înțeleagă că schimbarea vine fie că suntem pregătiți sau nu pentru ea, și tot ce putem face este să luăm ce este mai bun din ceea ce ni se întâmplă și să mergem mai departe. Așa îl văd eu acum (mă gândesc că el nu m-ar contrazice prea mult) și îl găsesc mai deschis și mai apropiat de mine decât poate oricând în trecut. Ciudat cum evenimente din viață pe care nu le-am fi putut anticipa ne scutură bine de moț și ne fac să ne uităm mai atenți la ceea ce avem în jur, ceea ce avem aproape, ceea ce avem în noi și cum se leagă (sau nu?) toate între ele.

Văd cum lumea pe care am numit-o atâta vreme ”acasă”, acea lume din care multă vreme am crezut că nu mă voi desprinde niciodată, se schimbă la fel cum o fac și eu. Oare începutul a fost în mine sau realitatea din jur a început ea să devină altceva decât ceea ce cunoșteam, anticipam, credeam? Cine știe, poate că există acea legătură subtilă între relieful interior și peisajele exterioare, poate că realitatea curge și se transformă în același timp dincoace și dincolo de eu, sau poate că într-adevăr dacă nimeni nu ascultă sunetul copacului căzut în pădure el se prăbușește în uitare și nimic nu va percepe căderea lui.

Acasă se simte în continuare ca acasă. Cuibărindu-mă în pat, acea senzație de confort în mirosul așternuturilor pregătite de mama pentru mine, în dormitorul unde cu 35 de ani în urmă ea mă adormea legănându-mă pe genunchi și cântându-mi din Luceafărul pe o melodie împrovizată, unde am zăcut cu pneumonie, febră și respirația îngreunată nu o dată, unde am învățat prima rugăciune de la buna Gina, unde am dormit linișititor, în ciuda unei ușoare crize de astm,  într-o noapte de septembrie dinainte de ruga din Banat, pe la 11 ani, ca să mă trezesc refăcută și pregătită de joacă și de joc în sat a doua zi dimineață, în același dormitor, cu aceeași teracotă de care m-am lipit ierni la rând, m-am simțit același copil și totodată un alt om.
Cu vremea asta frumoasă, de vară, mi-am întins pătura în curte, în iarbă, sub prunul care acum ninge cu petale, am citit, am adormit la soare și m-am trezit invadată de unul dintre cei trei pisici care populează curtea, grădina și terasa pe care și-au revendicat-o drept cartier general. Grădina cu flori a tatei își ridică aceleași zambile, narcise și lalele în căldura aerului de după-amiază. În curtea din spate latră prietenos un cățel care își găsește de joacă cu o găleată de plastic, iar când mă apropii de el se îndepărtează cu coada între picioare și urechele plecate a supunere. Îl cheamă, cum altfel, Rexi.

 

 

 

 

Ieri am fost cu băieții la cimitir, la crucea bunicului. Tot satul zăcea adormit, spațiile verzi din fața caselor sunt pline de păpădii, zeci de păpădii, o adevărată invazie. Am dat de o parcelă cu pomișori plantați unul lângă altul, toți în floare. Câteva case noi au fost ridicate acolo unde de ani buni zăcea o ruină părăsită. Pe de altă parte, acolo unde locuia cu ani în urmă, în adolecența noastră, bunica unuia dintre prieteni acum au rămas câteva ziduri gata să cadă, o ușă de la intrare și ea dărăpănată și într-o rână, plus o grămadă de lăstari crescuți ca o pădurice în jur. Băiatul obișnuia într-o vreme să doarmă acolo, știam fereastra dormitorului, care dădea la stradă, așa că într-o noapte de vară în care nu aveam ocupație, eu, fratele meu și încă doi prieteni am luat niște sprayuri de vopsea de mașină rămase prin curte și ne-am gândit să-i facem o farsă: i-am pictat geamul cu niște graffitti fără sens, niște mâzgăleli care să-l ”sperie” dimineața când s-o trezi să meargă la muncă. Din fereastra aia nu a mai rămas nici rama acum. În schimb câteva stive de cărămizi și alte materiale de construcție depozitate par să spună că cineva are de gând să ridice o nouă construcție.

Cimitirul în sine, unde sunt mormintele bunicului, ale străbunicilor și ale stră-străbunicilor, e aproape la fel. Pe cărarea principală câțiva copaci te protejează de căldură, crucea soldatului necunoscut e și ea acolo. Un cavou oarecare s-a cam prăbușit, băieții spun că se pot vedea oase și o cizmă înăuntru. De câte ori mergeam la Paștele mic (duminica imediat următoare Învierii) cu buna Gina la morminți (acolo sunt îngropați cei bătrâni ai ei, au trăit în același sat), ea ne povestea despre care și cine și unde. Acum zace într-un pat în casa părintească. E doar mersul firesc al lucrurilor.
Intersecția cu colțul bisericii s-a transformat poate cel mai mult dintre toate microspațiile din comuna în care ai mei locuiesc de vreo 37 de ani. Către școală aveam o pompă de unde aduceam apa proaspătă de băut într-un cant, adică un fel de găleată de metal. Școaa e aproape la fel, doar a dispărut clădirea veche, chiar de pe colț, unde se află acum o grădină de flori. Peste drum s-a ridicat o grădiniță nouă, de câțiva ani, de care chiar era nevoie. În continuare, pe direcția către șoseaua principală, a apărut un mini teren de fotbal. Când eram eu copil, aici se aflau câteva clădiri numite ”școala veche”, plus grădinița, care întâi s-au dărăpănat din ce în ce mai tare, până au fost demolate. Nu-mi lipsește nimic din toate acestea, nici nucul cel mare de la colț, doar remarc schimbarea de peisaj.

Scriu acum și cu gândul că tatăl meu va intra curând la pensie. De o viață întreagă am locuit aici. Ba chiar mai mult, în aceeași comună au trăit și străbunicii tatei, cei cu care buna Gina a crescut și în casa cărora și-a petrecut vacanțele până când s-a măritat. Există acea legătură puternică cu locul. Crescând, toate babele din sat ziceau ”ptiu, să nu te deochi, că toată ești Georgina”.
În copilărie și apoi mai târziu, când am avut primul iubit tot la sat, iar Timișoara era doar locul în care mergeam la școală, mă gândeam că nu voi pleca niciodată de aici. Atât eu, cât și fratele îi rugam pe ai mei să îi convingă pe cei bătrâni să vândă casa din orășelul apropiat și să cumpere una în sat. A fost o vreme când locul acesta era centrul universului. Și acea vreme a trecut.

Nu există nici o urmă de regret când spun asta. Dimpotrivă, mă bucur că am învățat că viața se extinde și dincolo de teritoriul deja cunoscut, de confortul unui relief pe care l-ai moștenit de la alții.
Există acea urmă de melancolie în fața schimbării care aduce cu ea frumusețea unor experiențe pe care nu le-ai anticipat conștient, dar și umbra impermanenței care îți urmărește mereu mișcările în fundal. Suntem cu toții aici, calzi și fragili, vii și atât de trecători ca forme ale unui univers în schimbare. Și totuși, nimic nu se pierde…

Scriind despre toate astea mă gândesc la A., care nu se află cu mine acum, și la insistența sa asupra ancorelor de care avem nevoie. Într-adevăr, în permanența impermanenței, avem nevoie de ceva care să nu ne lase să ne spulberăm. Unii își fixează ancorele în ambițiile personale, alții în viziunea fixă asupra realității din jur. Credința religioasă și ea este tot o ancoră, iubirea la fel. Poate că iubirea este, de fapt, cea mai bună ancoră, pentru că lumea rămâne frumoasă, vie, proaspătă și gata să vibreze și la a mia atingere atunci când te raportezi la ea și la tine cu iubire.
Pentru ca legătura dintre ancoră și ceea ce ea stabilizează să nu se rupă, este nevoie de flexibilitate. Iar adevărata iubire găsește mereu căi noi de a susține, de a ghida, de a lumina chiar și când schimbările par să fragmenteze tot ceea ce am crezut că nu ne poate fi luat.

Rămâne, probabil, doar să ne amintim că avem această ancoră la îndemână. Uneori presupune mai mult efort chiar decât a ne folosi de puterea ei. Uneori, umbra impermanenței ne bântuiește ca un animal flâmând și hăituit, care își caută o peșteră goală în care să se adăpostească. Și uneori inima noastră îi ajunge culcuș.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan,  3,15).

 

Cum a început treaba cu cărțile

Dacă e adevărat ce spune mama, pentru mine vorbirea a început cu o carte. Știu, știu, pare cumva incredibil, dar primul meu cuvânt se presupune că a fost numele unei cărți și s-ar fi întâmplat cam așa.
Aveam, la nici 1 an împlinit, o foarte frumoasă carte de povești cu foile groase, cartonate, și cu ilustrații care ieșeau în relief atunci când deschideai fiecare pagină. Îmi amintesc de minunățiile astea. Spune mama că, între pauzele de joacă supravegheată cu frumosul obiect, dispărea undeva pe dulap, la distanță și la siguranță de mâinile mele de bebeluș. Într-o bună seară începusem să cer ”Ușașa, Ușașa!” și să arăt undeva spre tavan. Ai mei s-au mirat un pic și în cele din urmă au înțeles că o vroiam pe Cenușăreasa.
Asta s-ar fi întâmplat când aveam 9 luni.

Tot de la mama știu că prietenele ei se mirau cum vorbesc eu atât de repede, până când, într-o zi, fiind cu una dintre ele la telefon, tot la a doua propoziție sau frază mi se adresa și mie, care eu se pare că eram în pătuțul de bebe. Prietena de la celălalt capăt al firului ar fi spus: ”Păi normal că fata vorbește deja, dacă tu vorbești atât de mult cu ea”.
Acum eu știu că mamele mai și exagerează, că în dorința lor de a se mândri cu copiii mai pot înflori sau înfrumuseța pe ici colo. E și un banc cu bufnița care îl ajută pe uliu să scape dintr-o capcană și prădătorul, recunoscător, o întreabă cum arată puii ei, ca să știe să nu-i mănânce. La care asta se fâstâcește și-i spune că sunt cei mai frumoși pui de zburătoare. Într-o bună zi dă uliul de un cuib cu niște pui atât de urâți, care parcă-parcă aduceau a bufniță, dar își zice că nu, nu au cum să fie ai ei, că sunt îngrozitor de nearătoși, așa că haț! îi halește.

Dar dacă ar fi să o cred pe mama, eu la 1 an și 10 luni, când am stat vreo lună de zile la Spitalul de Copii din Timișoara, din cauza unei bronșite groaznice care a însemnat începutul astmului, seara le spuneam povești asistentelor care veneau mereu în salonul meu. Sunt cumva sigură că nu eram deja un Ion Creangă feminin precoce, că probabil mama zicea poveștile sau mă ajuta, ea două vorbe, eu una, dar ea totuși insistă că așa stăteau lucrurile.
Ceea ce nu uit este cum mă adormea când nu mi se lipeau genele. Eram mărișoară deja, iar ea mă întindea pe picioarele ei, mă legăna și îmi cânta din ”Luceafărul” pe o melodie adaptată: ”a fost o dată ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată”. În alte nopți îmi spunea povești, de la ”Capra cu trei iezi” până la ”Scufița Roșie”.

Una dintre primele cărți de care îmi amintesc conștient și fără dubiu și parcă văd și desenele din ea a fost ”Căluțul de Foc”. Din păcate nu a mai fost reeditată recent, am căutat acum câțiva ani pe internet și am găsit numele pomenit doar de oameni care, la fel, doreau să găsească un exemplar prin anticariate. Povestea este a unui… cum altfel decât Căluț de Foc călătorind prin Univers de la stea la stea, planetă, cometă. Din ea îmi citea bunicul când venea seara de la serviciu, în vechiul apartament de la parterul înalt al unui bloc de la Deta, din spatele spitalului. Cică uneori, obosit, mai sărea câte un pasaj dintr-un capitol, să termine mai repede, dar eu cu gura pe el imediat că aia de ce n-a citit? Și bunicul mai spunea că, dacă știu eu ce zice în carte, de ce îl mai pun pe el să citească? Mă și văd ciondănindu-mă cu bunul și el apoi făcându-mi pe plac.
Mai târziu am avut un căluț roșu de plastic, pe roți galbene, pe care mă plimba tot el prin târg, până într-o zi când i-am deșurubat una dintre roți și am pierdut-o în tufele din spatele blocului.

Și mai târziu am descoperit cărțile lui Karl May și am făcut o mare pasiune pentru aventurile din Vestul Sălbatic, mai ales pentru, exact, cai! O să povestesc eu despre Winetou mai târziu, dar pot să spun că, deoarece în clasa I am avut 10 pe linie (nu la medii, la note), iar în a doua am avut doar o singură notă de 9, pentru care am plâns, i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere cadou un cal. Mă și vedeam, jur, cum mă duc eu la ruga din Banat, pe 8 septembrie, călare! Imaginație, ce mai.

O pățanie acum haioasă, dar pe vremea aceea foarte emoțională am avut la mare, unde am mers câțiva ani la rând, până s-a născut fratele meu, pentru aerosolii care făceau bine la plămâni. Undeva în Eforie (sau Constanța? prietenii mei constănțeni mă pot corecta, dacă știu mai bine) era un teatru în aer liber și am fost acolo într-o seară la un spectacol de păpuși. Era ”Scufița Roșie”, eu știam povestea, și cu toate acestea… când lupul a înhățat-o pe fetiță și a înghițit-o de vie eu am plâââââns cu sughițuri și în gura mare, cu așa o disperare că îmi amintesc unii spectatori uitându-se la mine îngrijorați. Și nu mai știu dacă eram cu mama sau cu bunica, dar oricine ar fi fost a început să mă liniștească, ”dar mamă, tu știi povestea, știi că Scufița o să fie bine la urmă”.
Probabil imaginea de pe scenă, în fața ochilor mei, a fost mai mult decât puteam eu suporta în momentul acela.

Poveștile mi-au ținut companie, după cum ziceam și în postarea precedentă, și asta dinainte să pot citi. Într-o noapte în care eu eram doborâtă de febră, iar ai mei aveau o obligație să meargă la o nuntă, a rămas bunica din partea tatei cu mine. Mi-era tare rău, durerea de cap aproape nealinată, așa că buna Gina a stat și mi-a povestit. Am în minte foarte clar cum, atunci când se termina povestea, o luam de la capăt cu rău, rău, rău. După câteva povești, buna a găsit altceva să mă ajute: m-a învățat prima rugăciune.
Deși tata e preot, nu mi-a vârât nici un fel de doctrină pe gât. Într-adevăr, vroia să ne ducă mama la biserică, dar asta mai degrabă ca un gest firesc, de a da exemplu și a fi parte din comunitate. Așa că buna Gina m-a învățat ”Înger, îngerașul meu” când eu mă zbăteam cu febră. La urmă, dacă țin bine minte, m-am liniștit și am adormit.

Am iubit cartea cu ”Harap Alb”, mare, cât un ziar clasic, avea și imagini colorate glossy înăuntru. Îmi citea mama din ea. Unul dintre desene mă înfricoșa, arăta un Gerilă bărbos, negru, încotoșmănat într-o haină mițoasă mare, tot neagră și ea, pe fundal roșu, avea barba și părul zburlite și nu mă puteam uita la el. De câte ori ajungeam la pagina asta, îi ziceam să citească și să o întoarcă repede și nu mă uitam deloc.
Cred că tot dinainte să știu să citesc am avut pick-up și o mulțime de discuri cu povești. Înainte de asta au fost diapozitivele, care însă nu m-au încântat atât de tare, erau fascinante, dar nu îmi amintesc mare lucru din ele.

După ani, când mă pregăteam pentru facultate am descoperit că ”Harap Alb” este de fapt un basm cult, în care Creangă, băiat de la țară cum a fost el, dar școlit și iubitor de carte, a topit mitologii și cunoștințe culese dintr-o arie culturală vastă. Adriana Babeți a fost cea care, la meditațiile de literatură română pentru examenul de admitere, ne-a prezentat ”Creangă și Creanga de Aur” de Vasile Lovinescu, pe care până azi nu am reușit să o citesc, dar îmi amintesc suficient ca să spun că, la vremea aia, rămăsesem cumva cu gura căscată de admirație.

Nu mai am habar care a fost prima carte de orice fel citită de mine cu ochișorii mei. Am învățat repede literele, cam de pe la 4-5 ani, deloc de mirare ținând cont că am crescut între povești. Aveam și două verișoare cu 2, respectiv 3 ani mai mari decât mine, pe la care eram toată ziua, bună ziua, că stăteau în vecini, și mă mai nimeream pe la ele când își făceau temele, așa că trebuia să și le facă cu mine acolo, curioasă, lângă ele.
Primul meu roman, neterminat niciodată, a fost ”Colț Alb” de Jack London. Al doilea a fost ”Robin Hood”, de Alexandre Dumas. Pe primul l-am numit și în lista mea de zece cărți care m-au influențat sau marcat sau așa ceva, scrisă acum vreo săptămână, două, pe Facebook. Atunci mi-a și venit ideea să vorbesc mai pe larg despre cărțile mele iubite, așa că am început astăzi cu ceea ce ați citit până aici.

Când ți se dă o pauză

 

Pentru prima oară în cam 4 ani de zile astăzi nu m-am dus la serviciu din motive de sănătate. Nu este ceva foarte grav, mâine voi fi iarăși perfect funcțională, sunt sigură de asta. 

Probabil că aveam nevoie de pauza asta în care să nu mai simt obligația de a face nimic, dar absolut nimic. În care să mă trezesc la ce oră vreau eu, să zac cât vreau, să nu simt că pierd ceva prin asta, să mă bucur de un mic dejun luat la ora 12 fără senzația aia că ar fi trebuit să mă organizez mai bine. Să stau și să mă vait pe fotoliu, să iau o doză de 2xNurofen Express 200 mg + un Paracetamol + cana de cafea că am citit eu undeva că s-a descoperit cum că aceasta este combinația perfectă împotriva durerilor comune, să aștept să treacă, să îmi dea o lacrimă, să mă vait sonor, și să mă uit la lumina care vine de afară. Iar atunci când a trecut faza acută să pară totul în jur proaspăt, calm, plin de pace, ca pe un câmp pe care abia ce au dat primele semne de verdeață, sub un cer care clipește când dintr-o rază de soare, când dintr-un nor ca un puf.

Cică are și corpul nostru înțelepciunea lui. Cică atunci când suntem prea agitați, când alergăm  ca niște cai turbați pe timp de furtună, când ne-am transformat iarăși în rotița centrală a unui mecanism complicat, strâns în jurul nostru, atunci corpul s-ar putea să decidă că e timpul pentru resetare.
În orice caz pot să mă mândresc cu ceva rezistență: ultima restartare de genul ăsta am avut-o acum un an și jumătate, și s-a întâmplat în concediul meu de iarnă, chiar când mă pregăteam să-mi serbez ziua de naștere, hahaha!

În ziua asta petrecută acasă fără să simt vreo obligație sau presiune de nici unde mi-am amintit de copilăria mea. Am avut parte de zile lungi, în șir, de zăcut la pat, cu injecții și tot restul, sau altele mai puțin restrictive, când, cu tusea în gât și șosetele tricotate de bunica în picioare, stăteam lângă sobă cu cartea în mână și parcurgeam teritorii, aventuri, drame și emoții în fiecare zi.
Astăzi am regăsit ceva din starea aceea de libertate, culmea, câștigată prin constrângerile propriului corp. Mi-am amintit că zilele acelea aveau o liniște caldă, că ieșeau cumva în afara timpului, că mă înveleau ca un cocon. Bine, nu voi nega toate suferințele și necazul atunci când îmi era rău, când nu mă puteam ridica din pat de amețeală și febră, când nu puteam mânca nimic, sau când mă luptam pentru fiecare gură de aer. Nu voi nega nici tristețile mele de atunci, senzația de izolare, de rupere de la o viață normală, pe care copiii ceilalți, liberi să se joace, să țopăie și să facă prostii o aveau. Dar nu a fost cu totul o dramă, o experiență de căinat, un blestem.

Adevăratul blestem, adevăratul demon mi se pare acum presiunea asta contemporană de a face mereu ceva, de a nu te opri, de a alerga mereu în cercuri nebune. Scapi de la muncă, ai de făcut niște cumpărături, de condus acasă, de stat în trafic, de băgat țoale la mașina de spălat, mai faci un timesheet de acasă, apoi planuri pentru zilele libere, ce film să vezi, când să faci curățenie, când să ieși la o plimbare, învârteală, răsucire, agitație, mereu ceva de atins, de bifat, de organizat, de pus la punct.
Măcar mama are legumele acolo în grădină, ce îi mai trebuie se găsește la magazinul de la colț, sau de la celălalt colț, viața e mai simplă fără atâtea scopuri minuscule de atins.
Lumea asta în care trăim ne vinde ideea că, dacă vrei să reușești, nu te poți opri. Ai bani de făcut, ai ținte de nimerit, trebuie să fii arcul tot timpul pregătit să își trimită săgeata.

Copilăria mea mereu cu câte o bronșită, criză de astm, pneumonie, amigdalită cu febră 40^o C mi-a dat lungi răgazuri în care să nu am alte scopuri decât acela de a fi. Să stau cu cartea în brațe și picioarele cocoțate pe marginea sobei, să mai bag un lemn pe foc, să beau o cană de ceai, să mângâi pisica, să las pisica să mi se cocoțe în brațe, să pun Tiberiu Ceia la magnetofon și să cânt cu el până răgușesc, să povestesc cu mama despre poeziile lui Goga sau Coșbuc sau Eminescu sau Alecsandri, să mă uit afară cum ninge, să ies să citesc în curte și să privesc puii care umblă de colo colo, ciugulind, sau zac și ei la umbră cu aripile și picioarele rășchirate, doborâți de caniculă.

Nu glorific, nu demonizez și nu mai dramatizez o perioadă care a fost și dificilă, dar și frumoasă. Mă bucur doar că astăzi am redescoperit ce înseamnă să iei o pauză cu adevărat, în care să lași ziua să curgă firesc, fără obligații și agitații inutile.
Și asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cărțile citite de demult, companionii mei cei mai de încredere, despre care vreau să încep să povestesc pe aici cât de curând.

 

Pentru că tot au fost alegeri Europarlamentare

Nu am mai scris de mult poezie și cumva tot efortul meu s-a împrăștiat în alte direcții (postat comenarii pe pagina Huffington Post, nou job, învățat make-up pentru o afacere pe care să o pornesc cu partenerul meu). Asta este prima poezie scrisă după cel puțin doi ani în care nu am mai pus nici un vers pe niciunde.

copilăriile niciodată 

ne-am umplut buzunarele
cu mici cadavre de vrăbii spânzurate
prin spărturile țesăturii
ciocurile lor rescriu un cod al
rușinii imprimate în piele
același motiv pentru care
ne dezbrăcăm
doar în puținele ore de uitare de sine
când nu avem nimic
de pierdut
privirilor bisturiu

într-un prezent îmbrăcat în pereți albi
ferestrele poartă numele
fiecărei dureri
și o singură ieșire
abandonul

pe atunci
doar
vechile noastre capcane de prins
povești
când așteptam
să ne crească noi și fascinante membre din fiecare încheietură
caldă flexibilă
însă ligamentele s-au întărit rând pe rând
până la statutul de spânzurători mascate

podiumuri ale crimelor noastre pe care
inocenți
îngândurați
și inutili
le purtăm în involuntare apendice
tivite sub haine

copilăriile noastre nu s-au întâmplat niciodată
am primit moștenire o lume
ca un subsol de metrou în construcție pentru încă
1000 de ani
proiecte pentru viitorul de aur
al fiecărei generații de sacrificiu
despre care nu se mai aude vreodată ceva
decât că
ei își mulgeau singuri vacile își țineau cartofii în pivnițe
pisicile lângă sobă
aproape de speranța că nepoții lor o vor duce mai bine
decât că
ei prindeau buzele copiilor cu invizibile ace de siguranță
să le lipească strâns
să nu spună bancuri periculoase în fața necunoscuților
decât că
ei zbierau ca niște câini înfometați în lanț
”fraților, am învins, gurile tunurilor ne îmbrățișează
larg căscate”

o lume din care am păstrat câteva tăieturi
abia descifrabile
pentru
un nou cod al nepăsării învățate
pentru că și noi vrem
pentru că ajunge cât am fost indezirabili
vecinii-fantome zidiți în
falsuri istorice
sărăntocii alungați de la ultimele resturi
de cină coclită în porțelanuri
pentru că venim din urmă ca niște dinozauri
prea mult ignorați
zdrăngănindu-le scheletele incomplete
zâmbind cu mandibule pe jumătate zdrobite

fraților, am ajuns, opriți
nebunia asta
buzunarele noastre pline de vrăbii spânzurate
sunt tot bagajul pe care îl aducem cu noi
primiți-ne cu porțile deschise
cu câinii legați
să ne mârâie fiecare mișcare de pleoapă
cu fricile fioros atârnate la gât

în ultimul act
ne regăsim în fruntea unui pluton de execuție
de partea cealaltă tot noi
oglindim gesturile unei lumi pe care nu o înțelegem
uniformele foșnesc ca niște stanioluri
dușmănoase
executăm
într-un hohot de râs neoprit de vreo 200 de ani
încoace