Posts Tagged colegi

Cel mai bun job

Cu vreo doi ani în urmă, petreceam ore întregi cu căștile pe urechi la birou, fie că editam texte, le scriam sau eram cu ochii după știri/prin presa online. Aveam cu cine vorbi și mai ales despre ce, însă era mai plăcut și poate mai ușor să mă bag în sfera mea de cuvinte și sunete atunci când lucram. Și astăzi, cât am stat în bucătărie scriind la un proiect, am trecut pe căști și playlist.

 

 

Nu-mi lipsește munca de birou, nu duc dorul statului pe scaun ore întregi, a durerilor de gât înțepenit și de spate, a datului pe net, de care în mare măsură m-am cam săturat. Dar pot să spun fără nici un dubiu că locul de muncă de redactor la ”Terra Magazin” a fost cel mai bun pe care l-am avut până acum, și asta în ciuda faptului că nu câștigam foarte mult. Adevărat, nici puțin, pentru presa scrisă, dar nici cât un salariu de tabloid, cu care am avut o tentativă eșuată chiar înainte de asta.

Nu plâng după fostul serviciu, nu stau pierdută cu mucii-n șervețel și ochii pe site-ul revistei, smiorcăind și văitându-mă în gând că a trebuit să plec. Îmi pare rău că n-am mai ajuns deloc să trec pe la redacție, să-mi vizitez foștii colegi, care mi-au fost chiar dragi. Mișu, care era responsabilă (și cred că încă este) cu imaginea revistei ne punea tot felul de muzici și ne dădeam câte o strigare să mai reducem din text că-i strangulăm fotografiile. Și merita să facem asta, oricât țineam la cuvintele noastre cele prețioase. Cu Emi am avut nu o dată discuții după discuții, care de care mai filozofice sau sociale. Țin minte când am vorbit (haios, nu?) despre sinucidere, când descoperisem Joy Division și povestea lui Ian Curtis. Amândoi cu studii de teologie, vedeam situația cam la fel: nu e locul nostru, creștini fiind, să judecăm oamenii disperați, care ajung la gestul ultim fără speranță sau total eliberator.  

Apoi de la Bogdan, fotoreporterul nostru cel de toate zilele, am învățat câte ceva despre fotografie. Cu el și cu Alin Totorean, un nebun și jumătate, în sensul cel bun, explorator solitar care doar la dracu-n praznic nu s-a dus (nici în Antarctica), am mers în toate deplasările prin stațiunile din țară, pentru seria ”Deșertul balnear românesc”. Diferiți între ei, pe cât de echilibrat Bogdan, pe atât de pătimaș Alin, m-am plimbat cu ei de la Herculane până la Vatra Dornei, și am lucrat bine împreună. Am râs, am mâncat fie pe la restaurante surprinzător de bune, fie conserve și suple la plic, am pornit pe coclauri și am fotografiat grămadă, de la peisaje la care să tot stai să te uiți până la clădiri în ruină.

 

Dar cel mai apropiat mi-a fost Johny, oficial cunoscut ca Ionuț Popa, acum doctor în geografie, redactorul șef, de fapt cel mai bun șef direct pe care l-am avut ever. De la interviu mi-a dat o stare bună, de om căruia nu trebuie să-i împachetez în șapte straturi de staniol colorat ceea ce am de zis, pentru că vede și înțelege dintr-o privire. Iar treaba asta a fost reciprocă. Discuțiile despre ce avem de făcut erau clare, concise, nu aveam ce lălăi, nu aveam probleme și tensiuni. Cât despre cele prietenești sau pur și simplu dezbătut pe teme savante, hehe, pot să spun că-mi lipsește stilul lui de a te pune pe gânduri, de a te face să ieși din zona de confort, în care crezi că cunoști și faci și dregi, și asta fără să te simți ”înjurat” sau ”maltratat”. Cred că Johny este unul dintre cei câțiva oameni, foarte puțini, a cărui critică nu m-a pus niciodată, dar niciodată în gardă. L-am ascultat, am înțeles, am dat rewind și am schimbat ce era de schimbat. Simplu.

 

Exista ceva în redacția aia pe care nu-l găsești pe toate drumurile: încredere și prietenie. Adevărat că era și un birou mic, în care lucram un pumn de oameni, nu mai mult. Dar până și disputele de viziune se duceau tot prietenește, chiar și despre gafe vorbeam fără ranchiună. Țin minte că uneori, editând textele unor colegi, mă trezeam vorbindu-le peste ecran că ”X, vezi că acolo ai zis așa și e cam…”, până a venit unul dintre ei și mi-a zis că ar prefera să-i dau feedback personal și nu ”nechezând” prin redacție (termenul îmi aparține mie, acum). Avea dreptate.

Și că vorbim de prietenie, Johny era sursa noastră de muzică și filme, de multe ori. De la el m-am ales cu o grămadă de muzică electro și de ”cilău”, vorba celor de la Guerrilla (chill out, pentru publicul larg), pe care o ascult și acum. Pe Apparat nu știu de unde l-am agățat, dar îl ascultam pe la birou, și de acolo de fapt și postarea asta de azi.

 

Dimineață, la prima oră (9:00, se înțelege), eu și Johny eram deja la birourile noastre. Ajunge și Bogdan, grăbit și ușor întârziat: ”bună dimineața”. Johny își ridică privirile încruntate din spatele ecranului masiv de Mac, ediția 1999: ”bună dimineața ești tu”.

Altă dimineață, tot prima oră, toamnă. Ajung și eu îmbrăcată într-o fustă de catifea neagră, cu volan și broderie deasupra genunchilor, cămașă neagră cu turcuaz, volănașe pe la mâneci, pălărie clasică pe cap, sacou cu blană falsă și ceva inserturi de dantelă. Se uită Johny la mine și îmi spune liniștit ”tu ești prea elegantă pentru orașul ăsta”.

În fiecare an, în ianuarie, când ne întorceam la muncă, aveam săptămână de chefuit. De cele mai multe ori erau cam toate materialele terminate pentru numărul de februarie deja, deci nici o presiune. Întâi bineînțeles că aducea fiecare câte ceva de acasă, de la pomana porcului, de pe platoul de prăjituri, o sarmauă, o măslină, o sticlă de răchie. Aveam dezlegare de la conducere ca pe la ora 3-4, după ocazie, să sărbătorim (zile de naștere, Bobotează, ce-o mai fi fost). Și sărbătoream întâi întoarcerea la serviciu, apoi Sfântul Ion, apoi ziua mea de naștere, încă o săptămână de ghiftuială.

 

Dintre toți, cu Johny țin în continuare legătura și ne mai scriem pe facebook. A venit la lansarea mea de carte din București, anul trecut, acum mi-a trimis cartea lui ”Baikal, un ochi adânc albastru” să o citesc. Voi scrie despre ea, pentru că este literatură trăită și chiar merită să o citiți. Mi-a făcut cadou și DVD-urile lui cu Star Wars, pe care le împrumutasem înainte să plec în UK și am uitat să le duc înapoi la București.

 

Tot prin jobul meu de la ”Terra Magazin” am și cunoscut o grămadă de oameni care fac lucruri pe care mulți doar ni le imaginăm: un producător de filme documentare, care a călătorit împreună cu câțiva colegi la izvoarele Amazonului și a primit permisiunea (nici nu o mai așteptau, la patru ani de la depunerea cererii) să viziteze unul dintre triburile din jungla amazoniană, exploratori, alpiniști, speologi care intrau în peșteri virgine de prin Asia, pe domnul Alexandru Marinescu, zoolog și oceanolog, singurul român care a ajuns la bordul vasului Calypso al lui Cousteau, la cei 70+ ani ai săi umbla mereu sprinten, cu o servietă casual pe umăr, și ne scria niște articole de mai mare frumusețea, pe care de cele mai multe ori le scurtam fără nici o tragere de inimă (de obicei păstram pentru site fragmentele scoase).

Și tot în perioada aceea l-am cunoscut și pe partenerul meu, despre care spuneau colegii că nu mă bate suficient când trăncăneam pe fast-forward la birou. Trecând peste glumă, perioada cât am lucrat la revistă a fost cea mai bună pentru mine în presă. Și acum, singura presă în care mai am încrede rămâne cea de nișă: National Geographic+Traveller, și un Glamour pentru informații de beauty și lectură ușoară, de relaxare.

Să pot scrie pentru un National Geographic ar fi un vis pe care deocamdată l-aș atribui doar norocului.

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Anglia. Unde am ajuns

DSCF2373

Am venit în UK de mai bine de doi ani și jumătate. Întâi am fost singură, însă cu sprijin puternic din partea unor apropiați care m-au putut susține (și) financiar. Pe ”economiile” mele inexistente aș fi făcut doar o excursie de câteva zile la Londra, ca să văd cum arată un Babel contemporan. Când a venit și el s-au cam încurcat planurile și scocotelile, așa că ne-am luat o lecție amară ca un medicament care să te motiveze să nu te mai îmbolnăvești niciodată.

 

Să te muți de unul singur într-o țară străină are avantaje și dezavantaje care, puse în balanță, îți pot da un echilibru perfect sau îți pot răsturna castroanele cu susul în jos. În cazul meu avantajele erau evidente: acceptam sprijinul oferit ca o oportunitate de a îmi pune motorașele în mișcare, fără posibilitatea de a trece pe pilot automat.

Dacă vorbim despre dezavantaje, ele pot să nu fie atât de evidente. Normal că-mi lipsea el, normal că m-am concentrat asupra muncii, am făcut overtime cu vârf, mersul la cumpărături mi-a fost paliativ (beția cheltuitului pe țoale și cosmetice, o adevărată binecuvântare în vremuri grele), la fel bântuitul pe interneți (orgasmul murdar al certurilor virtuale, voluptatea perversă a provocărilor fără rost). Aș spune că nimic neprevăzut, nimic surprinzător. Când te extragi dintr-un mediu cunoscut, în care cam știi ce te așteaptă și cum să te miști, accepți ca pe un dat hopurile pe care le ai de trecut, și cel puțin pentru unele dintre ele te pregătești mental. Pui cap la cap piesele unui mecanism de adaptare, combustibilul se presupune că-l ai deja (nu pleci în deșert fără provizii, cu speranța că vei da de o oază care să te salveze), și te miști în direcția dorită.

 

Norocul meu a fost că foștii colegi de apartament din București făcuseră înaintea mea pasul ăsta. De la ea am luat toate detaliile: datele de contact ale colegiului din Londra unde trebuia să mă înscriu ca să obțin dreptul de muncă și o calificare de început. Profesia în sine, a oferi suport persoanelor cu dizabilități (sindrom Down, autism și altele asemănătoare), nu este ușoară, nici foarte bine plătită, nici dinamică într-un mod deosebit. Să lucrez cu oamenii însă m-a motivat întotdeauna, pe de o parte pentru că-mi place să mă simt utilă în mod direct (din păcate, cititorii articolelor mele de la ”Terra Magazin”, unde mi-a făcut mare plăcere să lucrez, nu aveau chip), pe de altă parte pentru că îmi place să-i observ, să le observ comportamentul, declicurile, serpentinele psihice, nevoile și obstacolele de care se împiedică și pe care, poate, le trec cu bine.

 

Apoi când am ales să plec la vreo 120 mile de Londra am făcut iarăși o mișcare bună. Aș putea să zic că e vorba iar de noroc. Nu este cea mai ieftină zonă din UK, dar are alte avantaje. Locuiesc în sud-vestul turistic al Angliei, între două puternice orașe universitare, cu toate avantajele care vin de aici. Cu mașina facem până în Londra cam două ore și jumătate, cu tot cu pauză de cafea și gustare pe drum, și mai puțin de jumătate de rezervor dus-întors. Acolo avem unde sta ca musafiri, cât pentru o sesiune de cumpărături, o ieșire la teatru, o plimbare de două zile de vară, sau în drum spre aeroportul Luton, rampa de lansare către ”home, sweet home”.

Locul de muncă pe care îl am este printre cele mai bune în domeniul acesta, cu un singur dezavantaj evident: plata. Am însă o manageră de treabă, un om care stă și își ascultă angajații, care țin cont și de nevoile lor, și face efortul (uneori imposibil) de a împăca și caprele, și verzele (aici nu știu care suntem care, dar trecem peste). Îmi vine ușor să lucrez cu clienții cazați în casele companiei, majoritatea reacționează foarte bine la modul meu de abordare. Sunt pe cale să obțin următorul nivel de calificare în domeniu. Îmi plac majoritatea colegilor mei.

 

Până aici, nici un gol cu adevărat deranjant, de genul gropilor în carosabil care să-ți întoarcă vehiculul cu roțile în sus. Însă imigrarea te învață și treaba aia cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă, atunci când nu vii la ceva sigur. Din păcate, asta s-a întâmplat când a venit el. Dacă erau toate bune și frumoase, stropite cu apă de trandafiri și căptușite cu puf roz, ar fi însemnat, mai mult ca sigur, că am fost drogați fără știrea noastră și poate deja noi înșine clienți/pacienți într-o instituție cu specific.

 

Să îți schimbi mediul de viață, profesia, țara, prietenii nu poate fi foarte ușor, poate doar pentru cei care nu au nimic de regretat sau de lăsat în urmă cu adevărat. Voi evita să intru acum în discuția filozofică despre cum toate atașamentele noastre sunt iluzii în care vrem să credem. Însă atunci când faci un asemenea pas, nu poți anticipa cu totul rezultatul decât dacă ești setat pe un anumit scenariu pe care mintea ta să vrea să-l confirme fără abatere. Altfel, vei vedea la fața locului că, o dată urcat în barcă, s-ar putea să ai parte de acalmie sau de o schimbare bruscă a direcției vântului, de o furtună neprognozată, de curenți puternici sau, în cazuri extreme, de un Triunghi al Bermudelor încă nedetectat. Erorile de calcul vor ieși la iveală cam exact când simți că te-ai putea lungi cu burta la soare, convins că scenariul pe care ți l-ai făcut își va urma singur cursul.

 

Scriu despre astea pentru că sunt acum o lecție învățată. Eram de cam zece luni în sud-vestul Angliei când lucrurile au luat-o hotărât la vale, prin hârtoape. Am închiriat un apartament pentru că povestea din capul meu o cerea. El s-a mutat cu mine pentru că ne era dor unul de altul și credeam că toate se vor rezolva. Ei bine, nu, n-a fost așa. Plecasem în următoarea etapă ca bezmeticii, pe mâna mea, cu prea puține provizii și fără o prea bună planificare sau prospectare a contextului. Ar fi trebuit să mă opresc și să reconsider, dar m-am dus cu capul înainte, și m-am trezit că fug picioarele înaintea mea. Și atunci treaba cu apartamentul, cu proiecțiile fără bază s-a desfăcut ca o machetă prost (sau deloc) gândită.

În ianuarie se împlinește un an de când ne-am mutat din nou împreună, de data asta cu un plan aplicabil și precauțiile necesare pentru eventualele erori de calcul. Încetul cu încetul îmi finisez colțurile pe care mi le-am ascuțit pentru viața de una singură într-un mediu străin. Le rotunjesc ca să nu-l mai înțep pe el atunci când trebuie să ajustăm direcția pe care mergem. În sfârșit, adaptarea mea în două etape se apropie de pista de aterizare, verificare, realimentare și pregătire pentru următoarea decolare.

 

Avem o viață frumoasă aici, cu mici neplăceri și cu minusuri pe care lucrăm să le facem din ce în ce mai mici. Ne bucurăm de zona în care locuim, aveți idee cât de bună e o cafea pe malul mării, într-o zi perfect însorită, pe faleză? Ieșim la câte un film (urmează ”Gravity”, pe ”Thor: Dark world” l-am văzut cu doar patru ale persoane în ditamai sala de cinema, miercuri la ora 14:00, înainte să merg la al doilea curs de machiaj pe care îl fac, o seară pe săptămână, câte zece săptămâni). Ieșim la un pahar și bunătăți culinare cu colegii de casă sau cu noua mea prietenă de la curs. În ultimele șase luni s-au mutat în casă o portugheză care este medic rezident în zonă și un tip elvețian care face cursul final de calificare ca pilot comercial, amândoi oameni foarte pe inima noastră, de la modul în care ne tachinăm reciproc, până la cum stăm la povești, așa, pe același feeling, de câte ori ne prindem prin bucătărie și avem timp. Mai nou avem și un coleg englez, proaspăt ieșit din facultate, la primul job, un om care, după felul în care vorbește și zâmbește, pare genul educat, foarte deschis și foarte puțin scorțos.

 

Acum, că am decis unde mă aflu, vreau să pun pe blog și ceea ce mestec în minte de ceva vreme. M-am obișnuit deja și cu spaimele englezilor legate de est europeni și mai ales de români, baubaul preferat al politicienilor și al mass-media. M-am obișnuit și cu senzația de a mă întoarce în țară ca turist, iar intențiile mele de a face ceva pentru situația de acolo chiar și de la distanță nu sunt doar așa, apă de ploaie. Vreau să scriu despre România în engleză și despre Anglia în română, cu postul acesta fiind primul din serie. Se pare că necesitatea de a mă simți utilă intelectual mă împinge de la spate. Cu blogul ca mod hibrid de publicare, chiar și cei care mă citesc pot avea chip (sau ceva de spus).

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: