Posts Tagged calatorie

Vedere de la înălțime – Torquay

 

Torquay15A doua noastră vacanță englezească pe 2014, trei zile, două nopți, tot ofertă prinsă pe Groupon, a fost în Torquay. Știam că se află într-o zonă numită Riviera Englezească, așa că aveam anumite așteptări. O fostă colegă de casă, medic rezident venit din Portugalia, îl vizitase și îi plăcuse. Ne-am făcut documentarea pe interneți, bineînțeles că și pe Trip Advisor, dar am lăsat-o mai ușor cu planurile. Spre deosebire de Exeter, unde rezervasem pentru restaurante și gândisem fiecare zi, măcar în linii mari, acum aveam alte priorități: să umblăm în sus și în jos, plimbare de voie, cu aparatele foto în mână.

A. era înarmat serios, cu Nikon D610, care necesita testare ca fotograful să se obișnuiască cu el și să-l îmblânzească. Cele două zile întregi petrecute acolo am umblat până n-am mai putut și am făcut undeva la 1000 de cadre. Eu nu am avut acces la noua și minunata aparatură foto, m-am mulțumit să mă bucur de moștenirea vechiului Fuji S6500, cu care puteam să mă joc absolut în voie. M-am chinuit la încadrări, cred că a fost prima oară când mi-am conștientizat fără nici un dubiu toate handicapurile în privința asta, cu imagini scurgându-se te mai miri în care parte sau unghi. Aș fi putut să fac pe artista și să spun că nici nu voiam cadre clasice și cuminți, dar ce ipocrizie ar mai fi fost din partea mea.

Aveam voucher Groupon exact înainte de Paște, pentru nopțile de joi și vineri. Hotelul Gleaneagles, din grupul BEST WESTERN, a fost bine ocupat în perioada respectivă, și din câte am înțeles din frânturi de conversații prinse cu urechea în lobby, mai erau destui veniți tot pe aceeași ofertă ca și noi. Am avut o cameră cu ferestre spre fațada hotelului, de așteptat, ținând cont că nu plătisem preț întreg pe ea. Chiar dacă nu ni se oferise vederea de la ferestrele situate pe cealaltă parte a clădirii, spre mare și spre Anstey Cove, drumul unde este se găsește hotelul e liniștit, vegetație multă, așa că nu a fost chiar rău.
În toate excursiile recente ne-am cazat la hoteluri de 3 stele, iar acesta a fost cel mai simpatic.

Am avut în trecut posibilitatea să văd și condiții de 4 stele. Cât am fost Au Pair în State am călătorit de două ori cu gazdele, o familie de profesioniști cu posibilități financiare, așa că în Cancun am stat la Marriot, unde am împărțit camera cu o doamnă simpatică, bunica celor trei puști a căror nanny eram, pe atunci asistentă medicală șefă pe turele de noapte, dar care trăise multe în viață, situații la care nu te-ai gândi în mod obișnuit. Nu m-a deranjat absolut deloc să împart camera cu ea, dar nici nu-mi amintesc mare lucru, chiar dacă aveam vedere spre ocean, chiar deasupra plajei.

Acum câțiva ani buni am avut parte de o călătorie în Alexandropolis, în nordul Greciei, o zonă nu chiar renumită turistic. Se deschisese o nouă rută aeriană între numitul oraș și București, iar cei responsabili cu turismul din zonă, dar și oficiali ca primarul, au organizat o excursie de 5 zile pentru vreo 9-10 jurnaliști din București. A venit o invitație și către Terra Magazin, unde lucram atunci, iar redactorul-șef  m-a trimis pe mine. Excursia chiar a meritat, din mai multe motive (o deltă rezervație naturală unde poposesc păsările flamingo în timpul migrației și trăiește o specie de vulturi protejată, un târgușor aproape de granița cu Turcia cu tradiție în prelucrarea mătăsii), dar cea mai mare provocare a fost mâncarea de acolo. Cred că ne-am întors cu toții cu 3 kilograme mai grei decât la venire, ne-au îndopat grecii de nu ne-am văzut, și în plus ne duceau la cină după bunul lor obicei, seara pe la 22:00, stăteam până pe la miezul nopții, ca pe la 1 să ne cărăm la băute. Ca să nu mai zic că mare mișcare nu am făcut, că eram transportați peste tot cu autocar, că era în februarie și cam frig.
În Alexandropolis am stat tot într-un hotel de 4 stele, cu camere foarte spațioase, amenajate modern și minimalist, dar uite că nu îmi mai amintesc mare lucru nici de acolo. Mult mai bine mi-au rămas în minte toate pensiunile în care m-am cazat când umblam să mă documentez pentru articolele despre stațiunile balneare românești. Până la urmă nu ține de lux, ci ține de experiența în sine.

Ca să revin din bucla asta, Hotelul Gleaneagles din Torquay, la cele 3 stele ale lui, are caracter. Poate că baia era dotată doar cu duș, nu foarte mare, nici camera nu gemea de spațiu, radiatorul cam învechit, însă câteva detalii de amenajare, de la draperiile mari, grele, vintage, la tapetul tipic englezesc și cele două oglinzi care încadrau măsuța de machiaj, au darul să dea un aer local, dar și familiar, intim.
Spațiile comune erau și ele gândite exact în același fel. Restaurantul se afla în spatele hotelului, cu ferestre cât peretele orientate spre mare, deschise deasupra grădinii. Ca să ajungi în restaurant treceai prin lobby, o încăpere spațioasă, cu canapele largi întinse, măsuțe joase, totul amenajat cât să îndemne la relaxare, la discuții molcome, pe un ton jos, cald, liniștit. Cam asta și părea să fie ideea: un hotel mic, cu detalii care să dea un aer de familiaritate. De aceea mi-a și plăcut.

Trebuie să recunosc că bufetul de la micul dejun a avut și el darul să facă șederea memorabilă. Salonul amenajat pentru prima masă a zilei era micuț, simplu, intim, și toate astea păreau să aibă un efect liniștitor asupra mesenilor. Toată lumea se aduna în tăcere, culegea cam ce-i pofteau papilele gustative (ouă ochiuri frumos rotunjite, bacon bine prăjit, jumătăți de roșii rumenite, cereale, fructe și iaurt, dacă preferai un mic dejun carbohidrat), ospătarii și ospătărițele te serveau cu cafea sau ceai, la alegere, cafeaua era chiar bună (nu lipsită de gust, cum am mai citit pe la alții care povestesc despre vacanțele lor). Eu culegeam The Guardian din fața ușii noastre înainte de micul dejun (am fost întrebată ce publicație prefer să citesc dimineața) și îl răsfoiam la masă, apoi povesteam cu A. despre cele citite. 

Torquay2În prima zi, după ce ne-am luat porția de combustibil, am pornit la pas spre oraș, într-o plimbare de 20 de minute, coborând în vale pe o stradă lungă pe care se aliniau pensiunile la soare. Clădiri tipice englezești încercau să capteze cât mai mult din lumină, înșirându-și fațadele cuminți printre smocuri de vegetație. M-am întrebat doar unde au pensiunile astea parcări, construite așa în pantă, că nu prea se vedea pe nici unde ceva să arate a loc de lăsat mașina. Din fericire, hotelul nostru, deși nu chiar în buricul târgului, era dotat cu o parcare, e adevărat că pe stil englezesc (a se citi înghesuit), dar nici pe stradă nu erau restricții.
O dată ce ai început să cobori spre oraș și drumul se deschide drept înainte începi să te bucuri de alte priveliști: întâi colinele cu hoteluri, apoi apare și English Riviera Wheel, adică un fel de scrânciob uriaș, pe modelul London Eye, apoi întreg golful o dată ce ai ajuns la intersecția cu ceas.

Vineri am avut noroc de vreme caldă, așa că plimbăreala cu aparatele foto în mână a fost cu adevărat prolifică. Am urcat pe falezele foarte înalte deasupra cărora se cocoță hoteluri și pe care sunt amenajate platforme și șiruri de scări ca să te poți delecta cu peisajul. Am traversat zona comercială și am ajuns la Torre Abbey și am traversat parcul ei. Nu am intrat însă, chiar dacă eu sunt mare, mare iubitoare de orice fel de muzeu, pentru că nu aveam timp de irosit în spații interioare. Ne-am oprit în grădinile amenajate ca niște prețioase covoare persane. Am mâncat, în fiecare dintre cele două zile, câte o înghețată enormă pe post de prânz. Iar pe seară am avut masa asigurată la hotel.

Torquay7

Torquay8
 

 

 

Prin grădinile din Torquay (ambele).

Torquay4

La ”umbra” marii roți.

 

Torquay10

Torquay6

 

 

 

 

 

 

 

Portul cu ambarcațiuni private (stânga). O străduță urcă dinspre strada de cumpărături, cu un cavaler în poarta unui pub.

Pe sâmbătă vremea s-a schimbat, un vânt rece a început să aducă nori care alergau doar pe cer, fără strop de ploaie (asta a fost partea bună). De dimineață oricum nu a contat, pentru că am mers să vedem Peștera Kent, care nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum Peștera Urșilor, de exemplu, însă turul oferit de un ghid profesionist compensează chiar la modul absolut.
După prânz am luat o bărcă cu motor (gen autobuz) către Brixham, un fost port de pescari, unde se practica din plin și contrabanda în trecutul istoric, acum devenit loc de vacanță cu clădiri în culori pastelate (galben-pai, roz și albastru ca albăstrelele). Experiența asta însă ne-a cam pus capac. La dus, lui A. i s-a făcut rău, pe acolo am tremurat de frig, iar la întoarcere am încercat să-l ajut să fie relaxat, așa cum stătea cu ochii închiși, vorbindu-i despre cum legănarea asta este ca atunci când încercau mamele noastre să ne adoarmă când eram copii. El s-a lăsat moale, agățat la brațul meu și scurgându-se pe bancheta pe care stăteam, în spatele bărcii, la aer curat, iar pe mine brusc m-au luat amețeala și greața, așa că m-am oprit din vorbit și am început să fixez malul, să accept tangajul ca pe ceva natural, și să rezist până la capăt.
Când am coborât, A. era ok, mie îmi tremurau picioarele. Plimbarea pe ponton m-a  ajutat să-mi revin.

 

Torquay12

Torquay11

 

 

 

 

 

 

 

În Brixam, pe pontonul unde am fost debarcați și reîmbarcați (stânga) și un mic local ”fish and chips”, cu decorațiuni simpatice (dreapta)

 

Torquay13

Torquay16

 

 

 

 

 

 

 

Ambarcațiunea de stil vechi pe care se învață marinărit (o echipă de tineri era la bord și părea să primească instrucțiuni – stânga). Înapoi în Torquay, cu bucurie, la mal. Gata cu tangajul! (dreapta)

În Roata lor cea mare, în gondole poți selecta dintr-un meniu cu vreo patru texte povestindu-ți despre Torquay. Știam deja că Agatha Christie era de undeva din împrejurimi, dar am aflat și că Napoleon a ajuns aici înainte să fie exilat pe Sfânta Elena. Se pare că el ar fi spus că locul este unul dintre cele mai frumoase din lume, și probabil că trebuie să însemne ceva o asemenea apreciere venită de la un francez.
Ascultând vocea prezentatoarei și privind portul, falezele, colinele, marea strălucind, parcurile cu flori de la înălțimea de 60 m, eu mă arătam destul de entuziasmată. A. însă e mult mai greu de impresionat decât mine. I-a plăcut, dar comentariile lui erau mult mai critice. Comparativ cu zonele noastre de la munte el spunea că Torquay este un loc… drăguț. Nu pot să contest că poate orașul nu impresionează cu o spectaculozitate de vreun fel, în afară de câteva peisaje tipice. Dar sunt lucruri ce trebuie remarcate.

Englezii au știut să gestioneze foarte bine tot ceea ce Torbay le oferă. Ai excursii zilnice cu bărci de mărimea unui autobuz sau cu ambarcațiuni mai mari, care merg până departe pe Rivieră, la Dartmouth, numai bune să admiri linia țărmului din larg și să-ți plimbi iubita/ul sau familia într-o miniexcursie cu dechidere de peisaj. Cafenelele, magazinele, vechea mănăstire, parcurile sunt tot atâtea ocazii să te pui în mișcare sau să lenevești pur și simplu la soare. Da, chiar la soare, pentru că se pare că zona nu este degeaba numită Riviera Englezească.
Până și Peștera Kent, parțial distrusă la explorare în perioada victoriană, când s-a găsit de cuviință să se folosească explozibil pentru pătrundere în galeriile blocate de tot felul de acumulări, este până la urmă fascinantă prin turul oferit, cu ghizi foarte bine pregătiți. Domnul în vârstă care ne-a dus pe noi pe traseu mi-a amintit cumva de cel mai bun profesor de geografie pe care l-am avut, pe care toți îl ascultam cu gura căscată (nu neapărat la propriu!) la orele din gimnaziu. Ghidul nostru avea și un umor cald, simpatic, ușor ”geeky”, dar foarte, foarte plăcut. Cel mai haios a fost momentul în care ne-a demostrat ce fel de torțe foloseau oamenii din preistorie să pătrundă în grote și ce se întâmpla când li se termina combustibilul. Stupoare! Se lăsa întunericul.
După care am fost poftiți să ne găsim drumul spre ieșire și ni s-a mulțumit pentru participare. Da, totul făcea parte din program și pe mine m-a amuzat.
Torquay1

Însă nu am povestit nimic despre prima seară la Torquay. Cum am ajuns pe la ora 16:00, ne-am cazat rapid și apoi am decis să ieșim la o plimbare, cât mai aveam vreme înainte de cină. Am pornit către Anstey Cove, un golfuleț ascuns, unde voiam să explorăm puțin peisajul. Am coborât printr-o pădurice, frumos, nimic de spus, și în distanță se vedeau niște colți stâncoși care, desprinși de mal, se profilau în mare. Surpriza însă am avut-o o dată ajunși chiar la limita apei, unde am început să țopăim din stâncă în stâncă, din pietroi în pietroi. Culorile rocii merg de la roșu ruginiu la negru cu inflexiuni verzui, iar pietroaiele prăbușite în mare expun ceva ce nu mai văzusem în viața mea: sute și mii de mici cochilii fosilizate. Iubitoare de arheologie și geografie și tot ce poate însemna istoria planetei, am zis că-mi ies ochii din cap. Nu-mi venea să cred.
După ce ne-am săturat de fotografiat și de explorat, după cina pentru care ne-am îmbrăcat și noi frumos, m-am uitat să aflu mai multe despre geologia zonei. Se pare că s-a aflat cândva pe la tropice, că în apa puțin adâncă și caldă prosperau recifele de corali, dar condițiile bineînțeles că s-au schimbat, plăcile continentale s-au depărtat, nivelul mării s-a adâncit și toate creaturile astea au ajuns fosilizate în bolovani pe care îi putem astăzi admira, cei interesați, într-o simplă excursie la Torquay.

Frumos și prin condițiile geografice, dar și prin modul în care omul a știut să le gestioneze, cel mai cunoscut oraș de pe Riviera Englezească are destule de oferit, iar cum noi încă nu am reușit să le vedem pe toate, cu siguranță ne vom întoarce acolo.
De reținut: nu are el cine știe ce plajă, dar cea pe care o are e cu nisip ROȘU. Mda, ciudat, nu? Asta se întâmplă tot datorită solurilor tipice și istoricului geologic.

Oricum, Torquay are multe accesorii și unghiuri de surprins, pe care ți le oferă într-o provocare discretă, ca o femeie care te-a invitat la un pahar de limonadă în sufrageria ei, îmbrăcată lejer, dar cu decolteu și fusta croită cât să-ți arate suficient să te facă să vrei mai mult.

 

Torquay18

Torquay19

Torquay5

 


Torquay9

Torquay17

 

 

 

 

 

 

 

Torquay20

 

 

 

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Descoperirea Angliei – Exeter

Noi doi ne-am cunoscut datorită pasiunii pentru fotografie, călătorii și natură. După 5 ani jumate, încă ne leagă aceste pasiuni comune, iar una dintre ele prinde contur ca o investiție de viitor și ca afacere personală. Celelalte două au fost pentru mine sursă de venit în ultimii 2 ani petrecuți în țară, dar din păcate cineva a decis că tot ce este bun acolo trebuie să fie făcut praf, așa că asta s-a și ales. Nu-i nimic, mai există National Geographic și, până ca visul acesta să devină realitate, TripAdvisor.

Acum ne-a trecut perioada de adaptare în UK, în care ne-am cam dat seama cum stă treaba pe aici și cât și unde putem mișca. Avem joburi stabile și pe care ne putem baza, chiar dacă nu sar la mai multe mii de lire cum ne-ar plăcea. Ajungem noi și acolo. La urma urmelor, atâta timp cât ne putem bucura de ceea ce ne dorim, care-i necazul?

Și pentru că putem, am început să dăm deocamdată ture prin Anglia, tot prin sudul nostru cel frumos sau chiar și la nord de Londra, în zona Cambridge, unde avem o prietenă. Fata vine tot din Cluj și este veche amică a lui A., iar eu am avut recent ocazia să o cunosc și sunt de-a dreptul cucerită. Neapărat urmează sesiune de shopping de țoale la Londra, să ne întâlnim undeva la mijloc.

Dar revenind la călătorii și fotografie, anul ăsta undeva în februarie au început să ne încolțească idei în cap mai ceva ca grâul pregătit de Paște. A. s-a documentat timp de câteva luni până să decidă ce minunăție de DSLR să-și cumpere. Am scormonit după câteva deal-uri bune de călătorit prin împrejurimi, și am găsit o ofertă pentru Exeter și una pentru Torquay, ambele de pe Groupon. Tot la Exeter a intrat în bagajul nostru tehnic și Nikonul 610, o sculă care poate stârni invidii printre cunoscători

În prima excursie am stat la vreo 10 minute de oraș, într-o zonă superb rurală. Fingle Glen Golf Hotel face parte dintr-un complex care, după cum îi spune și numele, include un mare teren de golf. Noi nu avem nici o treabă cu sporturile englezești, nici măcar A. cu fotbalul, pe fratele meu trebuie să-l aduc aici și să-l duc într-un tur al stadionului echipei favorite, Chelsea. Golful nu ne-ar displăcea, dar nici nu avem o atracție deosebită spre el. Însă terenul din spatele hotelului poate fi folosit și pentru plimbare, iar asta a fost un bonus. Frumos, îngrijit, până și cu fauna aferentă, câteva ciori într-un pâlc de plopi, deloc deranjante, cu narcise înveselind coloritul, pe marginea cărărilor, cu podețe și bineînțeles o bucată serioasă de deal, ne-a dat ocazia să ne trezim plăcut la viață după un mic dejun cu bacon și toate cele.

M-a amuzat să văd, peste gard, o pășune cu oi și am avut un moment, pentru mine simpatic, de holbare reciprocă, eu și o mioriță de-a lor cu fața și urechile negre, eu cu gura la urechi, ea atentă și cumva severă, dreaptă între cei doi miei care o încadrau, nepăsători. Probabil că săracul animal încerca să-și dea seama dacă prezint vreo amenințare, iar eu mă hlizeam la ea ca un orășean care vede lână umblătoare pentru prima oară în viață.

DSCF5110

 

DSCF5123DSCF5089

 

 

 

 

 

 

 

 

(Fotografii facute cu vechiul Fuji,  @Catalina George si Attila Vigh)

Hotelul în sine de afară nu arată cine știe ce, poate fi chiar scary pentru turiști neobișnuiți cu astfel de complexe. Nici înăuntru nu era lux sau ceva caracter, ceva deosebit în materie de amenajări interioare. Dar era curat, practic, plăcut, și ne-a folosit fix cât trebuia să ne folosească: să dormim două nopți câtă vreme am explorat orașul.

De fapt atracția majoră în materie de cazare ar fi căsuțele de lemn ordonate între clădirea principală și terenul de golf. Am aruncat un ochi pe geam în câteva dintre ele, în martie nu prea era nimeni cazat acolo, dar arătau absolut superb, rustic și totuși elegant, curat, plăcut, mi-ar plăcea să merg acolo cu un grup de prieteni într-o vară.

Am zis de zona superb rurală. Într-adevăr, o dată ce te îndepărtezi de Londra, mergând la sud-vest, șansele să dai de așezări frumoase și tradițional englezești, măcar în arhitectură, presărate printre câmpuri cultivate sau pășuni cu oi, vaci, cai sau chiar porci, cresc exponențial. Pentru cei care nu au nici o treabă, de nici un fel, cu viața la țară, nu o înțeleg și o consideră ceva învechit, bineînțeles că asemenea peisaje și așezări pot să nu le spună nimic, iar înșiruirea de turme și cirezi va părea desprinsă dintr-un abecedar ediția 1965. Însă cei care pot aprecia liniștea, lipsa de agitație, familiaritatea și farmecul simplității vor fi acaparați de un drum Bournemouth-Exeter.

Deși a plouat tot drumul încolo, m-am bucurat de perspectiva deschisă pe câte un vârf de deal asupra văilor și pantelor dimprejur, pătate cu oi ca niște mărgele rupte și împrăștiate pe o catifea verde. Ajungând în zona orașului Bridport am avut ocazia pentru prima oară să admir pe viu casele lor tradiționale din piatră, care pe mine mă duc cu gândul la povești din copilărie. Știu că de fapt nu este tocmai asta, că într-un fel am fascinația construcțiilor din materiale naturale, a arhitecturii moștenite de hăt-hăt milenii, a felului în care oamenii s-au descurcat și au făcut ce se putea mai bun cu ce aveau la dispoziție.

Bine bine, dar orașul? Save the best for last.

În prima seară am ajuns târziu, se întuneca, asta era în martie, după cum am zis. Și cu toate astea am dat un tur de recunoaștere. Am lăsat mașina într-o parcare foarte avantajoasă ca loc și ca preț și am pornit la pas către buricul târgului. Catedrala se vedea în spatele clădirilor, masivă și destul de scundă, cu cele două turnuri ale ei care păreau să fie mai degrabă parte dintr-o fortăreață. Strada pe care înaintam nu promitea foarte mult, câteva charity shop-uri prăfuite, hmmmm, mă gândeam deja că Exeterul ăsta o fi un oraș cam mort, ce naiba? Încă nu-mi făcusem super documentarea pe interneți.

Dar numai ce am ajuns la capătul străzii că perspectiva se schimbase cu totul, în asemenea măsură încât ochii puteau liniștiți să înceapă să mi se rostogolească în gură a uimire. La dreapta noastră se deschidea zona de shopping a orașului și de-a lungul următoarelor zile am avut ocazia să admirăm cel mai bine pus la punct proiect urbanistic din câte am văzut eu până acum. Iubesc Clujul cu arterele lui larg deschise circulației, dar și luminii, în zona centrală și cu străduțele contrastând pe margini. Însă Exeterul face parte din altă categorie. Seara, înapoi la hotel, am și căutat și am găsit informații despre proiectul de amenajare.

Ce am putut constata este că pe ceea ce englezii numesc ”high street” și românii… hmmm… bulevardul principal? (nu prea avem noi un asemenea termen) arhitectura istorică și cea nouă, modernă, stăteau atât de firesc una lângă alta încât nu poți decât să admiri rezultatul. Hăt în capătul celălalt tronează un John Lewis de sticlă și metal, pe o parte și pe alta găsești un Next, Dorothy Perkins, apoi dacă pornești pe străduțele laterale descoperi și o zonă acoperită cu cupolă între clădiri, să facă shoppingul mai plăcut atunci când plouă. Dar totul, absolut totul este integrat în peisajul urban, nimic nu pare să facă notă discordantă. Voi lăsa și fotografiile să vă convingă.

 

DSCF5651

DSCF5339

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DSCF5453

 

(Centrul Exeterului, @Attila Vigh)

 

DSCF5367

DSCF5356

 

 

 

 

 

 

 

 

DSCF5440

(Zidul, catedrala si ruinele Alms House si ale capelei St. Catherine, @Attila Vigh)

Tot pe străduțele laterale dai și de vestigii istorice cum ar fi vechea capelă St. Catherine și Alms House (casă de ajutor și refugiu pentru săraci) sau vechiul zid care înconjura această prosperă cetate, fără să fie nevoie vreodată cu adevărat să apere ceva, deoarece Exeterul în calitate de centru comercial situat cât de cât în interior nu a fost vreodată sub reală amenințare de a fi atacat de cineva  (după romani, care au ajuns până aici, limita lor de expansiune în vest). Toate sunt superb conservate, ca să nu mai zic de vechiul Guildhall, a doua clădire istorică din oraș ca importanță, după catedrală, care a servit, conform surselor de pe internet, drept judecătorie, închisoare, arhivă, precum și primărie, concentrând astfel puterea civică în contrabalans cu cea bisericească.

Acum, complexul de clădiri care cuprinde Guildhallul istoric este și centru comercial și în curtea interioară se găsește până și o biserică.

De fapt, acesta este Exeterul: la fiecare colț descoperi o altă priveliște capabilă să te acapareze, să te atragă, să te îmbie să o descoperi, este un oraș care seduce, care te plimbă prin cotloanele și cuferele lui ca printr-un budoar, dar totodată ca printr-un atelier de creație personală. Pornești pe o foarte îngustă străduță laterală și te găsești sub streșinile unui vechi pub, apoi ajungi în piața unde catedrala tronează cu forță matriarhală, în jurul ei se aliniază clădiri care își etalează vechimea, apoi te întorci pe bulevard și descoperi un perete care la un moment dat începuse să se scorojească și cineva s-a gândit să facă o imagine din scorojeală. Iar pe principala arteră perpendiculară clădirea Royal Albert Museum te primește să vizitezi gratuit expozițiile, ceva mai încolo descoperi un parc pe care noi din păcate nu am mai avut timp să-l străbatem, și îndreptându-te către Universitate ajungi într-o intersecție cu un foarte frumos decorat turn cu ceas, unde ne-am înfruptat cu mâncare turcească exact ca la mamele din Istanbulului acasă.

Luând prânzul la turci în cafenea am stat cu ochii în soare frumos până au început să curgă râuri-râuri de tineri în ambele direcții, unii probabil venind de la cursuri, alții mergând la cursuri. Pe mine una m-a bucurat și priveliștea asta, am rămas eu cu mare dragoste pentru mediul universitar, pentru învățământ, o să râdeți dacă vă spun că mă visez în mod constant din nou la școală (culmea, de cele mai multe ori ca elevă/studentă).

 

DSCF5185

DSCF5207

 

 

 

 

 

 

DSCF5255

(Pe chei si pe podul suspendat, @Catalina George si Attila Vigh)

Am scris deja trei pagini și încă nu am ajuns să vorbesc de cheiul râului Exe, iarăși superb amenajat, unde merită să ieși în după-amiezile însorite, să te plimbi prin fața clădirilor istorice și a magazinelor de suveniruri, să te așezi și să te uiți la lebedele care sigur vor veni să cerșească mâncare, să treci podul suspendat și să-l simți cum îți vibrează sub tălpi.

Orașul ăsta a fost cea mai frumoasă descoperire de când am venit în UK, și asta în ciuda faptului că între timp am văzut și Cambridge, mai mult pe repede înainte. Am găsit aici acel amestec perfect de istorie și contemporaneitate, de întortocheli medievale și minimalism modern, încât nu putea decât să-mi rămână la suflet. 

DSCF5566

 

(Artă urbană din scorojeală, @Attila Vigh)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Povești cu bunici

Am regăsit-o pe bătrână de cu două seri înainte la același semaforul din colț, cum treci din Piața Unirii spre strada Matei Corvin. De data asta am cumpărat un buchet de margarete, ocazie cu care chiar am privit-o: baticul, hainele, până și ridurile vorbeau cumva despre viața unei femei de la țară, obișnuită cu munca grea și traiul simplu. Pe partea cealaltă de stradă ne-am oprit să răspund la telefon, am văzut că altă fată cumpăra celălalt buchet de margarete și m-am bucurat.
Florile le-am folosit mai târziu, ca parte din decor pentru ”Zaraza” a lui Andrei Ruse, cumpărată astăzi în Librarium, și o dată ajunși unde suntem cazați le-am pus într-un borcan cu apă. Mă gândesc să presez una și să o păstrez în carte.

La Cluj am venit miercuri, într-un foarte plăcut drum cu trenul, din care două ore am dormit lungită pe toate cele patru scaune acoperite cu pluș, în timp ce A. mă veghea pe mine și bagajele. Cam egoistă, știu. Și de când am ieșit din gară mă bucur de orașul ăsta, cu arhitectura lui, cu străzile lui late și luminate, cu străduțele înguste și răcoroase, clădiri renovate la tot pasul, mâncare foarte bună și  oameni parcă mai relaxați decât în București.
După-amiaza am petrecut-o la Roata și în Shadow cu prietenii lui, oameni faini și foarte calzi, și cu umor de-ăsta ardelenesc de-ți merge la suflet. Am ieșit apoi la fotografiat, pe când treceam prin Piața Unirii se întunecase deja. La colțul cu semafor dinspre strada Matei Corvin nu am aruncat nici o privire bătrânei care vinde flori, dar i-am auzit glasul, blând, molcom, cu accent vălurit de Ardeal, simplu, neînsiropat în stilul  celor care îți întind câte un buchet vai de el, ca să cerșească de fapt agresiv și te fugăresc cu mâinile întinse până te răstești la ei. Mergând mai departe, cu ochii la fațadele luminate, printre terase ”de centru”, m-am întristat. Era deja aproape de teatru când am zis că a doua zi neapărat voi cumpăra un buchet de flori de la ea.

I-am spus și lui că m-am întristat și mă gândeam oare de ce. Ce a fost în glasul ei de m-a atins așa? Poate eram obosită, poate contrastul dintre terasele pline și simplitatea femeii de la țară, poate cumva gândul ascuns la bunicile noastre, care sunt trecute deja de 80 de ani și cine știe cât și cum vor mai trăi. Sau poate să fie ceva și mai adânc, acea parte a mea care rămâne legată de sau care poate tânjește după o viață aproape de natură și de oameni în același timp, în care nu totul are valoare pecuniară, în care familia și grija pentru cele ce te înconjoară contează mai mult decât ambițiile carieristice, necesitatea de a te simți unic și de a te așeza pe tine însuți în centrul întregului univers.

Au trecut ani buni de când mă tot gândesc să adun  poveștile bunicilor și să le păstrez amintirile chiar ca inspirație pentru literatură. Cred că merită spuse nu doar pentru că sunt ai mei, ci pentru că nu sunt singura care mă întreb cum au putut trece ei prin atâtea schimbări, cum a fost adolescența lor în timpul războiului, cum s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii într-o lume pe muchie de cuțit, aspră, nesigură, zdrobită sub călcâiul unor ideologii schiloade și mutilatoare. Și mai știu că există tentația de a romanța aceste experiențe ale generațiilor dinainte, mai ales ale bunicilor, pentru că lumea lor este cumva aproape de a noastră și de așteptările pe care le avem de la realitatea imediată, dar și la distanța perfectă pentru a o îmbrăca într-o aură delicată, un văl aproape nedetectat, ca o a doua pleoapă, aurie și transparentă, prin care privim înapoi.
Probabil că, genetic vorbind, dar și psihologic, ne simțim mai apropiați de bunici decât de părinții pe care avem nevoia naturală să-i contestăm pentru a ne elibera din umbra lor. Moștenirea bătrânilor însă părem să o purtăm de bună voie și chiar ca pe o necesară conectare la originile adânci.

De ani de zile îmi spun că mă voi așeza cu bunicile mele, Liubița și Georgina, la masă, ca să îmi povestească cele auzite și răsauzite, dar și amintiri încă neîmpărtășite. Am plecat de vreme bună de lângă ele, deși cu buna Liubița am crescut, în 2005 m-am mutat în București și de atunci ajung, în medie, de două ori pe an acasă. Le văd tot mai fragile, mai nesigure, ca și cum prezența lor fizică s-ar pierde ușor-ușor într-o umbră de amintiri fugare și gata să se risipească.

În iarnă, când am fost acasă singură și am petrecut mult timp cu familia, am reușit în sfârșit să o pornesc pe buna mea să-mi spună despre copilăria ei. Din păcate, nu e ușor. Atunci a vorbit parcă mai în voie, și-a găsit firmiturile de pâine ale unei vârste poate mult uitate și, ușor-ușor, când mai poticnit, când mai limpede, am adunat câteva ceva de la ea. După ce am plecat mi-a zis mama la telefon că îi povestea ei de îi facea capul calendar și că tot spune că o să se apuce să le scrie, cum am îndemnat-o.
Acum în vară mi-a fost mult mai greu să o mișc pe buna mea la vorbă. Se fâstâcea, își cerea scuze că face greșeli de gramatică, dacă nu a fost mai mult la școală, că nu-și găsește cuvintele așa cum ar vrea. La un moment dat a intervenit și mama, moment în care bunica s-a lenevit și a început, ca un copil, să tot tragă cu ochiul la televizor și să caute să scape. M-am și zburlit puțin la ea, zicându-i că dacă vrea să-mi lase ceva să-mi lase amintirile ei, că nu vreau nimic altceva.

Când am invitat-o pe ea să continue, fața mamei s-a luminat ca și cum s-ar fi așezat în fața unui foc nevăzut, care-i încălzea obrajii și-i strălucea pe retină. Contactul cu propria copilărie a adus în privirile ei, la fel ca în ale buncii astă-iarnă, un fel de dulceață caldă și moale, un fel de întoarcere asupra unei comori interioare, a unei vetre care încă păstrează un pumn de jar. Mă intrigă acel mod în care amintirile ne aprind, în timp ce descompun realitatea în franjuri prin care vedem ceea ce vrem să alegem, și nu mai suntem nici acum, nici atunci, ci într-un fel de interspațiu și timp din afară, nedefinit și fără limite.

Încă nu m-am lămurit dacă bătrânica din centrul Clujului m-a făcut să mă gândesc la propriile mele bunici, la visele tuturor bătrânilor noștri, la așteptările lor care s-au năruit, care s-au dat peste cap sau care s-au pierdut printre amintiri. Dar știu că modul în care văd viața bunicilor mei se apropie foarte mult de cum privesc țara asta, o Românie nesigură, mereu pe muchie, mereu cu șanse pierdute și cu generații de sacrificiu în lanț, una după cealaltă.
Totuși, sunt destule pe care trebuie să le scot de sub vălul unei a doua pleoape, interioare, și să le văd mai de la distanță, mai ca un privitor care nu simte nevoia să compeseze toate pierderile moștenite și duse mai departe. Atunci aș putea fi chiar eu cea care schimbă tonul, fundalul, direcția.

Între timp, poveștile bunicilor trebuie descoperite și păstrate ca marcaje, semnale, avertismente. Fără moștenirea asta, s-ar putea să ne trezim că tot ce facem este să căutăm să compensăm, să scuzăm sau să împlinim ceea ce s-a întâmplat deja, dar nimeni nu a reușit să-și asume, să împace și să încheie.

 

 

 

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: