Posts Tagged boala

Cărțile copilăriei I

1001nopti

Întreaga mea copilărie am petrecut-o cu cărțile aproape. De la aventurile lui Karl May la Șeherezada și nopțile arabe, de la poveștile de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas până la năzdrăvanii lui Mark Twain, ce NU am citit la vârsta aia? Din fericire biblioteca tatălui meu poate fi descrisă drept vastă, așa încât pot invoca până și astăzi o scuză că nu am luat din scoarță în scoarță chiar toate volumele suspendate în rafturi. Adevărat că scuza asta nu o mai cred nici eu astăzi.
Citeam Karl May undeva în clasele primare și cu siguranță asta mi-a alimentat fascinația pentru cai. În fanteziile mele de copil constrâns la spații interioare (bronșite, crize de astm, gripe – toată ”familia” de boli afectând căile respiratorii) mergeam călare și îmbrăcată în costumație de Vestul sălbatic la ruga din 8 septembrie, cum am mai zis. Fratele meu era și el mare fan, deși nu al cititului, aici suntem complet diferiți, ci al filmelor și discurilor pe care le asculta și apoi le repunea în scenă cu tot arsenalul lui de puști, pistoale și arcuri.
Vă pot spune și acum despre modul de îmblânzire al unui cal sălbatic, descris de autorul german. O dată capturat cu un lasou, următorea provocare este să reușești să-l încaleci. Când te-ai cocoțat în spinarea lui începe cu adevărat lupta. Calul va încerca să te scuture, să te arunce, așa cum vezi la rodeo, ba chiar și mai mult, să se rostogolească cu tine încă agățat de el, iar treaba asta te-ar face zob, cu oase zdrobite și vai de tine. Așa că principalul tău scop este să-l împiedici să se dea de pământ cu tine atașat de spinarea lui și să îl obosești îndeajuns încât să accepte dominația ta. Iar lucrul ăsta se făcea, conform lui Karl May, strângând gâtul calului cu genunchii, cam pe unde trec arterele care alimentează creierul cu sânge, astfel îl vei obosi suficient și îl vei împiedica să-și facă numărul.

Tot la fel se proceda și când vroiai să scoți pe cineva din funcțiune rapid și silențios. Nu, nu-l strangulai decât dacă era absolut necesar, ci foloseai tactica punctelor de presiune. Despre asta am învățat și la cursurile de breakaway pe care le facem regulat în profesia mea de acum: să eviți cât de mult posibil să fii prins de gât de la spate, că asta te poate ucide rapid. Pe atunci nu știam, dar Karl May povestește cu Winetou și Old Shatterhand cunoșteau tehnica la perfecție și, apăsând cu îndemânare punctele astea de pe gât, care blochează alimentarea creierului cu sânge oxigenat, scoteau din funcțiune pentru ceva vreme pe cine le stătea în cale, de obicei ”băieții răi”.
Vă rog nu faceți asta acasă! Câteva secunde prea mult și omul poate rămâne cu sechele permanente, porțiuni de creier distruse și toate cele, ba chiar îl poți omorî. Nici unul dintre noi nu este Winetou sau Old Shatterhand și, conform legii, ajungi la ucidere din culpă. Ne-am înțeles, copii?

Poveștile pe care le-am citit cu duiumul au fost dintre cele mai diverse, colorate și de prin toate colțurile lumii. Dragi mi-au rămas ”1001 de nopți” și nu degeaba. În dimineața asta  tocmai am purtat o discuție de vreo jumătate de oră cu unul dintre colegii noștri de casă, J., probabil cel mai fain tânăr englez pe care îl cunoașem, pentru că omul e citit, cultivat, foarte deschis și poți purta discuții de ore întregi cu el pe teme sociale sau psiho, despre cărți, filme și alte chestiuni numai bune de analizat. Ei bine și vorbind noi despre filme cu supereroi și cel mai grozav dintre ele de anul acesta, ”Guardians of the Galaxy”, am ajuns și la nopțile arabe. Ideea e simplă: succesul acestor producții, precum și al celor gen ”Games of Thrones” și seria Tolkien, se leagă de nevoia de fantezie a omului, nevoia de a se detașa de propriile probleme sau cele ale lumii în care trăiește și a le privi de la o oarecare distanță, iar astfel de povești oferă șansa unei asemenea terapii. Și ce exemplu mai bun al ficțiunii ca terapie poți găsi decât nopțile în care Șeherezada își vindecă iubitul de nebunia lui cu forța și farmecul poveștilor?

Bineînțeles că la vârsta când le citeam nu conștientizam eu toate astea, dar subconștietul înregistra și își făcea treaba lui. Pentru mine cărțile au fost mereu o formă de terapie într-o vreme în care eram legată de cei patru pereți și de căldura sobei, de șosetele tricotate de bunica și de medicamentele care mă țineau în viață.
Și da, pasajele erotice ale nopților arabe erau pe îndelete degustate, poate chiar mi-au aprins imaginația și mi-au trezit cumva sexualitatea. Pe de altă parte, se pare că eram un copil cu foarte, foarte multă energie, de ni s-a spus chiar că, dacă nu aveam astm, ar fi fost bine să fiu dată la atletism. O combinație foarte… drăguță, să zic așa.

Țin minte umorul unora dintre poveștile arabe, cum ar fi acel lanț al slăbiciunilor cu personajul mort din cauză că, musafir la cină, s-a înecat cu un os de pește, ca să fie aruncat de orășeni mereu pe treptele sau în calea vecinilor, astfel că fiecare dintre ei crede că l-a ucis, din greșeală, și se teme în asemenea hal de pedeapsă, că se decide să încerce să acopere lucrurile. Le țin minte și pe cele cu tâlc, care vorbeau despre cât pot pierde oamenii din cauză că sunt impulsivi, judecă pripit și după aparențe, sau că nu au curaj, sau că nu sunt suficient de atenți, dar și cum, până la urmă, trebuie să știe și să accepte ceea ce li se întâmplă atunci când nu pot schimba.
Ca să nu mai vorbim că toate acestea se întâmplă într-un cadru fabulos, cu palate și bogății, cu festinuri care să îți lase gura apă, cu o desfătare a simțurilor care te aruncă direct într-o reverie dulce și adâncă, cu gini și comori și prințese și tâlhari și mese pline de smochine, dulciuri și alte bunătăți.

Printre cele mai triste basme citite cred că au fost cele chinezești. Aveam colecția de ”Povești nemuritoare”, culese din tradiția diferitelor popoare, și chiar dacă nu mi le mai amintesc cap-coadă, știu că de multe ori ele se sfârșeau tragic. Mi-a venit în minte, pe scurt una dintre ele: un prinț a hotărât să își ia de soție nu o fată de neam, ci pe aceea care va putea semăna cel mai mult orez într-o singură zi, de la răsăritul soarelui și până la apus. Fata care nu s-a oprit deloc din muncă și a acoperit mult mai mult decât toate oponentele ei, o copilă săracă, din familie de țărani, a murit când ziua și concursul de sfârșesc. Cumva parcă nici nu știi ce să alegi din asta: nevoia de a demonstra și a fi validată? dedicația până la moarte? pretențiile exagerate care pot ucide pe cel căruia i se cer? Atât de diferit de Cenușăreasa care ajunge în puf după ce trăise toată viața ca servitoare batjocorită.

Dacă tot ascult de câteva zile compilații de muzică adunate sub titlul generic de ”zen garden”, cred că povestea asta este una japoneză. O fată de neam bun ajunge să poarte pe cap un fel de coif care îi ascunde chipul, din cauza unui blestem aruncat asupra părinților. Lumea crede că își acoperă fața pentru că este îngrozitor de urâtă. În cele din urmă, ea excelează la un fel de concurs pentru tinerele fete de măritat ținut la curtea împăratului, unde compune cele mai frumoase poezii, impresionează cu cele mai elegante și delicate gesturi, cu o feminitate care le eclipsează pe toate celelalte participante, în ciuda faptului că are chipul acoperit și reputația că ar fi hidoasă.

deSegur

”Poveștile cu zâne” ale Contesei de Segur mi-au fost foarte dragi și ele ies cumva iarăși din linia optimismului fără limite, al happy-end-ului decorat cu panglici roz a la Hollywood. Cumva nu pot decât să mă bucur că nu am fost crescută cu asemenea imagini în cap și de fapt nici nu prea aveam cum, am cunoscut de foarte tânără problemele grave de sănătate și întrebările gen ”de ce, de ce mi se întâmplă mie astea?”, speranța de a fi mai bine, dar și necesitatea de a accepta că lucrurile sunt așa cum sunt și că trebuie să le accept. În modul acesta nu mi-am format o imagine despre lume în care totul este numai o bunăstare și o reușită, care mă așteaptă fix pe mine să culeg toate bunătățile fără nici un efort, unde este suficient să fii plină de calități și aristocratică în atitudine, că lucrurile se vor aranja în favoarea ta. Și chiar cred că copiii crescuți exclusiv în cultura Disney riscă să aibă o imagine distorsionată și fantezistă despre lume, să nu fie pregătiți pentru eșecuri, pentru piedici și situații în care trebuie să știi că nu vei câștiga, orice ai face, că trebuie să renunți și să o iei de la capăt.

Tradus cu titlul ”Ursuleț”, unul dintre basme vorbește despre un băiat al cărui corp este acoperit în întregime cu păr, până și pe față, din cauza unui blestem. Alungat de ai săi și de oamenii care se tem de el, își găsește adăpost în casa unei familii care îl primește cu compasiune. Crește împreună cu fata părinților adoptivi, iar aproape de vârsta maturității, ea acceptă să primească blestemul său ca tânărul să poată avea o viață normală. Nu este o poveste cu happy end, în ciuda aparențelor, pentru că fratele adoptiv nu vrea ca toate astea să se întâmple, iar o dată încheiat legământul, fata va trăi cu corpul și fața acoperite de păr, ca un animal, stârnind ea groază și repulsie, în locul lui. Este cumva un gest de sacrificiu care nu aduce cu adevărat bucurie nimănui.
Îmi amintesc, din poveștile contesei, o lume fascinantă, în care o mică prințesă se plimbă într-o trăsurică trasă de păuni, în care o tânără pierde totul, din nou și din nou, din cauză că nu își poate stăpâni curiozitatea și nu are răbdare, în care toate minunățiile și frumusețile au umbra lor, grea, nepătrunsă și amenințătoare, în care nu curg râuri de miere și de lapte decât ca să te îmbie să te îneci în ele, o lume fantastică mult mai adevărată în complexitatea ei decât prince meets princess and they live happily ever after.

(puteți găsi aici una dintre poveștile din carte, scanată, cu tot cu ilustrații)

Pe undeva prin clasa a II-a am făcut pneumonie. Nu mai țin minte exact detaliile bolii, se pierd în toate ocaziile când am stat la pat, cu respirația îngreunată și dureri în piept, cu injectabile, cu cărți, cu desene animate și filme văzute la sârbi, cu jocuri care mă țineau ocupată. Însă știu că a fost pentru prima dată când tata mi-a dat să citesc Biblia, spunând că o să-mi facă bine. Am început Vechiul Testament atunci și m-a fascinant, se poate să fi fost varianta pentru copii, dar orișicum, câți l-am citit știm că poate fi înfricoșător, cu alungarea din rai și toate pedepsele asupra omenirii. Totuși, pe mine m-a ajutat. Oare să fi cules mai degrabă ideea că, oricât de supărat, Dumnezeu nu abandonează niciodată omenirea? Că îi lasă să treacă prin toate dezastrele pe care cumva nesăbuința lor pe provoacă, îi lasă să aleagă să se rupă de el, pentru a le oferi din nou ajutor atunci când e necesar?
Se prea poate, mai ales că la noi în casă nu s-a vorbit niciodată la modul că te bate sau te pedepsește Dumnezeu, n-a fost folosit niciodată pe post de bau-bau, dimpotrivă. Atunci când vorbeam despre religie și Dumnezeu, el era cel iubitor care avea grijă de oamenii săi, oricât de mult s-ar fi îndepărtat ei de el.

Citind atunci o parte din Vechiul Testament am rămas cu convingerea că m-a ajutat să mă vindec. Poate că așa a și fost, fie și doar pentru că mi-a arătat din nou că poți ieși cu bine din dificultăți, că trebuie să ai răbdare și încredere, și că trebuie să vezi ce urmează mai departe. Până și întrebarea pusă mai târziu, ”de ce, Doamne, mi se întâmplă mie astea? cu ce am greșit de trebuie să pătimesc așa?”, avea un sens. Nu era disperare fără urmă de speranță, ci dimpotrivă, o încercare de a căuta un sens în toate cele, convingerea că există un sens, că din toate astea am de învățat ceva, chiar dacă durea atunci, că nu înțelegeam, convingerea că lucrurile sunt la locul lor, doar că eu încă nu le cunoșteam cum aș fi vrut.

Toate cărțile astea pe care le-am citit, de la Vechiul Testament la ”Winetou”, sunt tot atâtea experiențe care m-au ajutat să privesc și să trăiesc lumea undeva la jumătatea drumului dintre ”așa cum e ea” și ”așa cum o văd eu”. Nu e rău deloc, aș zice, nu-i așa?  

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Când ți se dă o pauză

Picture 088

 

Pentru prima oară în cam 4 ani de zile astăzi nu m-am dus la serviciu din motive de sănătate. Nu este ceva foarte grav, mâine voi fi iarăși perfect funcțională, sunt sigură de asta. 

Probabil că aveam nevoie de pauza asta în care să nu mai simt obligația de a face nimic, dar absolut nimic. În care să mă trezesc la ce oră vreau eu, să zac cât vreau, să nu simt că pierd ceva prin asta, să mă bucur de un mic dejun luat la ora 12 fără senzația aia că ar fi trebuit să mă organizez mai bine. Să stau și să mă vait pe fotoliu, să iau o doză de 2xNurofen Express 200 mg + un Paracetamol + cana de cafea că am citit eu undeva că s-a descoperit cum că aceasta este combinația perfectă împotriva durerilor comune, să aștept să treacă, să îmi dea o lacrimă, să mă vait sonor, și să mă uit la lumina care vine de afară. Iar atunci când a trecut faza acută să pară totul în jur proaspăt, calm, plin de pace, ca pe un câmp pe care abia ce au dat primele semne de verdeață, sub un cer care clipește când dintr-o rază de soare, când dintr-un nor ca un puf.

Cică are și corpul nostru înțelepciunea lui. Cică atunci când suntem prea agitați, când alergăm  ca niște cai turbați pe timp de furtună, când ne-am transformat iarăși în rotița centrală a unui mecanism complicat, strâns în jurul nostru, atunci corpul s-ar putea să decidă că e timpul pentru resetare.
În orice caz pot să mă mândresc cu ceva rezistență: ultima restartare de genul ăsta am avut-o acum un an și jumătate, și s-a întâmplat în concediul meu de iarnă, chiar când mă pregăteam să-mi serbez ziua de naștere, hahaha!

În ziua asta petrecută acasă fără să simt vreo obligație sau presiune de nici unde mi-am amintit de copilăria mea. Am avut parte de zile lungi, în șir, de zăcut la pat, cu injecții și tot restul, sau altele mai puțin restrictive, când, cu tusea în gât și șosetele tricotate de bunica în picioare, stăteam lângă sobă cu cartea în mână și parcurgeam teritorii, aventuri, drame și emoții în fiecare zi.
Astăzi am regăsit ceva din starea aceea de libertate, culmea, câștigată prin constrângerile propriului corp. Mi-am amintit că zilele acelea aveau o liniște caldă, că ieșeau cumva în afara timpului, că mă înveleau ca un cocon. Bine, nu voi nega toate suferințele și necazul atunci când îmi era rău, când nu mă puteam ridica din pat de amețeală și febră, când nu puteam mânca nimic, sau când mă luptam pentru fiecare gură de aer. Nu voi nega nici tristețile mele de atunci, senzația de izolare, de rupere de la o viață normală, pe care copiii ceilalți, liberi să se joace, să țopăie și să facă prostii o aveau. Dar nu a fost cu totul o dramă, o experiență de căinat, un blestem.

Adevăratul blestem, adevăratul demon mi se pare acum presiunea asta contemporană de a face mereu ceva, de a nu te opri, de a alerga mereu în cercuri nebune. Scapi de la muncă, ai de făcut niște cumpărături, de condus acasă, de stat în trafic, de băgat țoale la mașina de spălat, mai faci un timesheet de acasă, apoi planuri pentru zilele libere, ce film să vezi, când să faci curățenie, când să ieși la o plimbare, învârteală, răsucire, agitație, mereu ceva de atins, de bifat, de organizat, de pus la punct.
Măcar mama are legumele acolo în grădină, ce îi mai trebuie se găsește la magazinul de la colț, sau de la celălalt colț, viața e mai simplă fără atâtea scopuri minuscule de atins.
Lumea asta în care trăim ne vinde ideea că, dacă vrei să reușești, nu te poți opri. Ai bani de făcut, ai ținte de nimerit, trebuie să fii arcul tot timpul pregătit să își trimită săgeata.

Copilăria mea mereu cu câte o bronșită, criză de astm, pneumonie, amigdalită cu febră 40o C mi-a dat lungi răgazuri în care să nu am alte scopuri decât acela de a fi. Să stau cu cartea în brațe și picioarele cocoțate pe marginea sobei, să mai bag un lemn pe foc, să beau o cană de ceai, să mângâi pisica, să las pisica să mi se cocoțe în brațe, să pun Tiberiu Ceia la magnetofon și să cânt cu el până răgușesc, să povestesc cu mama despre poeziile lui Goga sau Coșbuc sau Eminescu sau Alecsandri, să mă uit afară cum ninge, să ies să citesc în curte și să privesc puii care umblă de colo colo, ciugulind, sau zac și ei la umbră cu aripile și picioarele rășchirate, doborâți de caniculă.

Nu glorific, nu demonizez și nu mai dramatizez o perioadă care a fost și dificilă, dar și frumoasă. Mă bucur doar că astăzi am redescoperit ce înseamnă să iei o pauză cu adevărat, în care să lași ziua să curgă firesc, fără obligații și agitații inutile.
Și asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cărțile citite de demult, companionii mei cei mai de încredere, despre care vreau să încep să povestesc pe aici cât de curând.

 

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

%d bloggers like this: