Posts Tagged Banat

Nebunia dulciurilor lovește din nou

Pentru cineva convins de binefacerile dietei low-carb de inspirație ketogenică, iubesc prea mult să-i îndop pe alții cu dulciuri. Numai în ultima lună de zile am propulsat glicemia colegilor de muncă pe culmi apreciabile (de două ori). Mă mai fac vinovată de a-mi fi atacat colegii de casă, prietenii și rudele britanice cu niște torturi (cu accent unde vreți voi) demne de sinucidere pofticioasă prin zaharisire profundă. Cât despre partenerul meu, ei bine el suportă deja eroic toate atacurile mele îndopătoare.
După ce am sărbătorit Crăciunul de câteva ori și ziua mea tot de atâtea ori, plus ziua lui, știu că este momentul să mă opresc și să revin strategic la o viață mai sănătoasă. Parte din plan este și să trec la făină de cocos, ale cărei beneficii, pentru mici și vinovate giumbușlucuri culinare, sunt incontestabile: are cu peste 50% mai mult conținut de fibre față de făina de grâu cu tărâțe chiar (61 g din 100) și puțini carbohidrați (2/3 din cantitatea de carbo o fac fibrele, care nu se asimilează în organism, după cum știm). Cu baza pentru aluaturi rezolvăm în felul acesta… dar ce ne facem cu cremele dulci, ce ne facem cu CIOCOLATA? Iată marea dilemă.

Nu știu câți dintre cei care citiți sunteți din Banat sau ce tangențe ați avut cu vestul țării, dar în zona de câmpie de unde provin eu tradiția austriacă a dulciurilor încă se face simțită. Am crescut cu nucile, ciocolata și frișca amestecate delicios în visele de sărbătoare, caramelul răsucindu-se în închipuiri dulci și duh de vanilie ca un înger al tentației. Blaturile torturilor de acasă au fost mereu pufoase și moi, cremele consistente și fără frică de colesterol, prăjiturile dense și aromate.

Sezonul dulce a când aveam planificată o dimineața de Secret Santa la serviciu. Probabil că majoritatea știți despre ce vorbesc, dar voi explica, pentru orice eventualitate. Numele fiecăruia dintre noi a fost scris pe o felicitare, plicul sigilat, toate plicurile puse apoi într-un bol din care am extras fiecare. Ideea este să-i cumperi un cadou persoanei a cărei nume l-ai tras, dar să-l împachetezi în secret și tot la fel să-l primească, fără să se știe cine a fost Moș Crăciunul. Bineînțeles, dacă tragi propriul tău nume, este permis să lipești plicul, să-l pui înapoi și să tragi altul. Pentru cei cărora le plac cadourile și jocurile, pentru copiii mici și mari, combinația asta merge perfect. Bine, știu că poate fi o tortură și doar o altă bătaie de cap de care unii chiar nu aveau nevoie, dar… uneori mai ai și ghinion.  

Dimineața de team building la serviciu cu cafea și Secret Santa s-a asortat foarte bine la dulciurile mele de inspirație bănățeană. Pentru acest atac dulce mi-am luat drept aliată o persoană de încredere, poetă și ea, plus o foarte bună blogăriță în domeniul culinar. Pe Liana Toma o știu din raiul nostru boem de la Crivaia, o stațiune de munte din Caraș-Severin unde cenacliștii timișoreni obișnuiau să meargă câte o săptămână în fiecare vară, la cabana Casei Studenților. Nu ne-am mai văzut apoi ani buni de zile, noroc cu Facebook, mai nou.
Îmi place ce face Liana, asta în afară de faptul că deja i-am gătit câteva dintre rețetele de pe site și mi-au fost cerute de către cei pe care i-am îndopat cu ele. Mamă casnică și poetă, cu un volum la sertar, dacă știu eu bine, și câteva deja publicate, Liana și-a găsit încă o pasiune de care să se bucure și alții. Din câte am citit de-a lungul timpului la ea pe blog, nu se rezumă doar la a găti și a publica rețete, ci a și câștigat câteva concursuri, a făcut un curs, drept urmare, la o școală culinară din Italia, are stand pe la diverse târguri de profil. Pentru mine, asta înseamnă să reușești cu mijloacele pe care le ai la îndemână. Cu alte cuvinte, opțiunea ei de a se ocupa de copil și a nu își lua un serviciu n-o oprește să facă lucruri în plus, de succes, care bănuiesc că îi aduc și beneficii materiale/financiare.

DSCF3705

Acum, revenind în paradisul prăjiturilor, în noaptea dinainte de Secret Santa am copt cornulețele cu vanilie și bețișoarele cu nucă. Pe astea din urmă acasă le numeam ”ștangle”. Dacă nu mă lasă memoria (de la atâția carbohidrați), cuvântul are ceva conotații porcoase. Pentru necunoscători, în Banat se pare că a existat mereu un apetit pentru glumele nevinovate cu trimiteri ”murdare”, probabil de inspirație germană, porn-ul german, faimoasele desene animate populare prin anii 90 și filmele cu Heidi cu codițe blonde, răsturnate în hambar de Hanși musculoși, cred că au avut faima lor.
Pe când făceam lecții de acordeon acasă, de două ori pe săptămână, cu un profesor particular, l-am invitat într-o zi după lecție să mănânce cu noi niște ”puțișoare”. Astea sunt un fel de… râme, scuzați cuvântul, dar nu găsesc altul mai potrivit, făcute din aluat de găluște cu prune, fierte și date prin pesmet. Profesorul a căscat ochii, bunicii mei și-au cerut scuze și i-au explicat despre ce era vorba.

Cornulețele cu vanilie după rețeta de pe blogul Lianei au avut succes total. Managera directă și managera de zonă mi-au cerut amândouă rețeta. Ștanglele nu le-am nimerit eu prea bine, că nu am citit instrucțiunile prea atentă, dar data viitoare am să le fac mai bune. Și va exista o dată viitoare, că măcar astea sunt fără făină.

DSCF3719Apoi a urmat ziua lui A., partnerul meu, pe care l-am trezit din somn după o tură
de noapte să-l îndop cu ciolan de porc, legume, și tort cu cremă de cafea. M-am muncit ceva mai mult până am decupat toate bucățelele alea de marțipan, le-am uns cu ciocolată albă, ciocolată neagră, le-am lipit de tort, chițibușeală, nu glumă, dar a meritat.
Cât am fost acasă am făcut pauză de la copt dulciuri, nu de alta, dar acolo am competiție serioasă în mama și în vecina noastră pricepută foc, care face torturi la comandă, frumoase și gustoase de stă mâța-n coadă. Bine, asta și faptul că eram în vacanță, m-am dus acasă ca să stau cu fundul pe canapea, să mă uit la tv, să ies la plimbare și pe la chefuri.

Revenită în UK, mi-am reintrat în pielea de maestru bucătar în bucătăria proprie. Mi-am sărbătorit și aici ziua de naștere, cu colegii de casă și cu prietenele, și a ieșit cea mai faină petrecere în bucătărie din câte s-au făcut vreodată. Am început din timp cu pregătirile, așa că am avut vreme să fac și ouă umplute cu pateu din ficat de pui, producție proprie, ornate cu maioneză din ulei de rapiță presat la rece, apoi ruladă de carne umplută cu cârnați, ciuperci, ardei copt și ouă fierte, iar în carnea tocată am pus și morcov și gulie rasă, o nebunie aromată. Rulada de spanac cu somon, un vis low carb, am luat-o de pe site-ul Lianei Toma, am combinat eu niște ciuperci cu brânză feta, smântână și pătrunjel și am umplut bine niște roșii.
Desertul, de data aceasta, a fost aromat, crocant și nu foarte dulce: tort Krantz. Numele, fără dubiu, este unul german. Rezultatul? Închideți ochii și imaginați-vă o atingere pufoasă, ușoară, urmată de o explozie de cristale de caramel și nucă. Dacă ați rămas indiferenți, e clar: sunteți alergici la nucă, sau la zahăr.

DSCF4452

Din tortul Krantz (nu am poze bune cu el, culmea!) mi-a rămas un colț să duc și la serviciu, și iarăși am atentat la glicemia colegilor mei, nu că ar fi protestat ei prea tare. Ba chiar mi s-a sugerat că aș putea să fac catering, să gătesc la comandă. De fapt nici mi se pare o idee rea. Ar putea fi o mică afacere de viitor.

Ultimul episod din saga mea dulce-otrăvitoare (pentru cineva convins de beneficiile dietei low-carb) s-a întâmplat chiar astăzi, când am avut-o invitată pe verișoara mea englezoaică și soțul ei, mutați de curând în zona în care locuim și noi.
Am făcut un fel de cheesecake cu blat din fulgi de ovăz prăjiți + alune prăjite și zdrobite, amestecate astea două cu ciocolată neagră topită și unt, peste care vine turnată, în porții, o cremă făcută din frișcă, mascarpone bătut cu zahăr, lapte și gelatină, jumate îmbinată cu ciocolată albă, jumate îmbinată cu ciocolată neagră. Mai am în frigider jumătate de tort, dar mi-e o lene îngrozitoare să mai cobor să-i fac vreo poză. Poate mâine. Asta dacă nu cumva mâine mă voi trezi cu conștiința omului care vrea să mănânce sănătos și voi spune: ”Jos tirania zahărului și a ciocolatei, a blaturilor și a cremelor! Să nu mai văd dulciuri în fața ochilor! De acum, legume, grăsimi bune și proteine, sală și înot, pilates și alergat! Omul ketogenic revine!”. 

Da, următorul post culinar va fi despre cum am descoperit eu dieta ketogenică.

 

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Cât poți cuprinde

DSCF0495

Am fost iarăși acasă, în Banat. Printr-o îmbinare de împrejurări, am ratat vizita de Paște, așa cum îmi doream inițial, ca să pot merge la slujba de Înviere, să fiu în Duminica Învierii acasă, în biserica unde slujește tatăl meu. Alți colegi și-au luat, din nou, aceiași colegi, concediu și anul acesta de Paște. Nu e vorba despre englezi, că ei sărbătoresc (și nu prea

 sărbătoresc) în rând cu lumea catolică. Imediat ce am aflat am intrat pe net și mi-am rezervat bilete de avion pentru sfârșitul lui mai.

Ratând Paștele, am ratat și vremea aceea superbă, vara prematură, când mi-aș fi putut întinde pielea la soare, să câștig o nuanță mai potrivită cu sezonul cald, în locul galantarului de brânzeturi pe care-l reprezint cu succes. N-am avut ocazia să asist la construirea cuibului pentru iepuraș, să merg în procesiune prin sat, cântând ”Hristos a înviat” și nici să particip la slujbele din Săptămâna Patimilor.

În afară de asta, n-am pierdut nimic.

DSCF1256

Anul trecut am fost în țară în concediul din septembrie, când am prins ruga din Banat în comuna părinților, iar înainte de asta, la începutul lui decembrie 2011. Fiecare dintre vizitele astea a avut altă nuanță, în fiecare dintre cele trei ocazii m-am apropiat de rădăcini în alt fel, cu altă parte a mea. Și nu e deloc exagerat să spun că, cu cât mă îndepărtez mai mult de rădăcini, cu atât mă apropii de ele mai mult. Exact ca un copac. Cu cât îi sporește mai mult coroana, cu atât mai importante sunt acele încrengături ascunse, care-l țin ancorat în pământ, care-l hrănesc și-i dau punctul de sprijin, de plecare, de înălțare.

 

Am regăsit Banatul mai proaspăt ca oricând în ultimii ani. Probabil că el e cam la fel, cu excepția silozurilor ridicate de străinii care au cumpărat pământurile de la șes, am înțeles că majoritatea ar fi ale americanilor, cei ce dețin și vechiul Comtim. Au mai dispărut sau au mai apărut elemente în peisaj, cum ar fi plopii tăiați de pe șoseaua care duce spre Birda, venind dinspre Timișoara, sau pensiunile crescute din piatră seacă, aș putea zice, în Bocșa. De ce din piatră seacă? Din ce altceva, când fostul combinat arată ca un craniu fără mormânt, complet descârnat și lăsat să se subțieze și mai tare în ploaie?

Ironia face ca destule pensiuni să fi fost ridicate chiar în fața halelor care dau impresia că stau să cadă.

 

După doi ani în UK, blândețea șesului bănățean, întindere de un verde vesel, cuminte, din loc în loc pătat de pâlcuri de copaci sau chiar îmbrăcat într-un colț de pădure, mi-a făcut bine. Aici ochiul nu prea cunoaște opreliști, până și în localități dispunerea caselor oferă perspectivă, protejând în același timp intimitatea a ceea ce se află dincolo de gardurile ce nu expun prea mult vederii. În schimb, o dată aflat pe stradă, zidurile nu te agresează, spațiile verzi din fața clădirilor te lasă să te plimbi liniștit, fără să îți înghesuiească privirea între colțuri și umbre. Pe șosele poți depăși fără probleme, de cele mai multe ori vezi până hăt departe. Dacă vremea e frumoasă, însorită, senină, apare la orizont, înspre sud-vest, linia munților, întunecată și curbată ca o spinare de bivol întins să-și facă siesta.

La un moment dat cred că postasem pe blogul vechi un text de-al lui Ion Monoran despre ”Banat, Brabant românesc”. În cele 9 zile petrecute acolo cred că l-am înțeles/simțit mai bine decât oricând. Asta s-a văzut și din afară, pentru că albumul meu cu fotografii făcute pe acasă, la ai mei, se pare că a atras cei mai mulți privitori acolo unde l-am postat.

 DSCF0490

Banatul pe care-l cunosc eu are de toate. S-ar putea spune că n-are nimic radical, că e prea cuminte, prea așezat, că prea sunt toate dozate și nimic nu excelează. Criticii cei mai aspri ai zonei mele natale așa ar zice. Eu însămi am plecat de acolo pentru că am vrut mai mult, întâi în State pentru un an, apoi în București pentru cinci și acum în UK, for God knows how long.

Totuși, rădăcinile mele se simt foarte bine în solul bănățean, pe care dansurile bunicilor mei sunt încă jucate de tineri care poartă același costum popular, cu mândrie, că bănățanu-i mândru. Prăjiturile mamei sunt neegalate, chiar dacă am, în orașul unde locuiesc, o cofetărie unde mi-am făcut ritual să merg. Timișoara mi-e la fel de dragă, arhitectura austro-ungară rămâne la fel de impetuoasă și pătrunsă de propria importanță, fără să-ți dea peste ochi cu asta. Am găsit orașul năpădit de vegetație frumos îngrijită și de trandafiri, de o adunare înnebunitoare de trandafiri. În viața vieților mele n-am văzut atâția trandafiri, chiar dacă am crescut, pentru o bună parte, și în ”orașul florilor”, și nu doar în Timișoara am dat de ei la tot pasul, ci inclusiv în Deta și în Caransebeș.

 

Banatul montan stă în aceeași paragină, dar are aceeași oameni mândri, care păstrează ce-i al lor chiar dacă vremurile par să-i fi uitat. Pădurea din zona Reșiței, deloc aspră, are o dulceață a ei aparte, îmbrăcând peisajul într-o umbră răcoroasă și primitoare. Dar despre ocazia cu care am fost acolo am să vorbesc altă dată.  Urmează mai multe și despre Timișoara.

Cine nu înțelege de ce ”Banatu-i fruncea”, poate să sară cu arțag, cu ironii și înjurături și tot felul de exemple supărate, despre eu știu întâmplări înfiorătoare, cum ar fi niște unii care se băteau sau un grup de fuste colorate care făcea mizerie pe stradă. Mizerii și porcării se întâmplă oriunde. Suflul unei regiuni nu-l simți însă așa, băgându-ți nasul în cele mai infecte pivnițe și scărmănând în haznale, ca să rânjești apoi cu rahat sub unghii și pe gingii. Dacă vrei să cunoști un spațiu și un timp caști bine ochii, nu prea tare că s-ar putea să-ți provoci singur vedenii, dar suficient cât să cuprinzi ce e de cuprins. Apoi te dai câțiva pași înapoi, pentru perspectivă. Și, după ce ai cântărit detaliile, încerci să cuprinzi întregul cadru. De obicei, asta nu se poate face când ai venit cu lecția gata știută de acasă.

Respect Banatul în care am crescut, cu atât mai mult cu cât îi simt suflul în propria mea respirație, îi înțeleg istoria și nu aștept să facă nimic pentru mine. 

, , , , , , , , , , , ,

4 Comments

%d bloggers like this: