Posts Tagged amintiri

Despre umbre și ancore

DSCF0585

După patru ani de Anglia, am petrecut Paștele pentru prima oară acasă la părinți. Deși am venit în vizită o dată sau chiar de două ori în fiecare an, au fost primele sărbători creștine pentru care am reușit să fiu aici, din varii motive, pe care nu le voi discuta acum.
Nu s-au întâmplat foarte multe de când sunt la ai mei, nu în exterior, lucrurile au avut curgerea firească acestor zile, dar s-a întâmplat câte ceva în mine. Nimic spectaculos, nici o revelație zguduitoare, nici un extaz sau vreun cataclism interior despre care să pot spune că a schimbat lumea, nici măcar pe cea interioară. Sunt doar detalii care compun fundalul poveștii acestui ”acasă”, pe care îl privesc văzând cum s-a schimbat, încet, dar sigur, când cu hopuri, când într-un flux venit de la sine.

Mă uit la frații mei cei mici (aflați în asistență maternală) și îi văd cum cresc, poate altfel decât ne-am închipuit, sunt aproape adolescenți, la vârsta de 12 ani. Unul dintre ei pare mai deschis spre lumea din-afară, de dincolo de confortul a ceea ce cunoaște deja, celălalt, dimpotrivă, pare atât de ancorat în stabilitatea obișnuinței încât îmi amintește de omul tradițional, ale cărui vise nu s-au întins niciodată mai departe de marginile propriului teritoriu.

Mă uit la bunicile mele. Au amândouă peste 80 de ani, una dintre ele a suferit un accident anul trecut, a fost operată, a avut parte de complicații, iar acum este foarte slăbită. Poate părea cel puțin stranie asociația, și nu o fac fără o oarecare tristețe, dar seamănă cumva cu goblinii din cărțile lui Terry Pratchett: o fărâmă de ființă, cu degetele lungi și subțiri, trasă la față, adusă de spate, articulând cu greu cuvintele și zâmbind abia schițat pe sub ochii măriți pe un chip scobit. Bunicii mele Georgina am încercat să-i ascund părerea de rău să o văd așa, nu ar ajuta. I-am tăiat ciocolata bucățele, i-am arătat fotografiile făcute la Berlin, unde ne-am întâlnit cu verișorul meu C., nepotul ei, am povestit și am înveselit-o cât am putut. Până la urmă, mai greu îi este ei decât mie, și prezența mea trebuie să aducă alinare și bucurie.
Bunica Liubița, cea cu care am crescut, umblă cu două bețe, e o femeie grea și, după mai bine de 30 de ani în care își cară greutatea pe oase din ce în ce mai fragile, se resimte. Totuși, ea se mișcă în continuare, stăm la povești, i-am arătat câteva filmulețe pe interneți să o distrez. Din păcate, preocupările ei, în afară de câteva plăceri mărunte, s-au redus la minimum. Îmi pare rău să văd asta, pentru că știu că mintea bătrânului slăbește lent, dar sigur, o dată ce el își pierde interesul pentru ceea ce se află în jurul lui. Firesc, nu? Viața se subțiază încet, încet, acolo unde nu mai este hrănită.

Părinții mei în schimb sunt bine, i-am găsit energizați, organizați, liniștiți, iar pe fratele meu, maturizat, un tătic bun și iubitor, un bărbat care începe să înțeleagă că schimbarea vine fie că suntem pregătiți sau nu pentru ea, și tot ce putem face este să luăm ce este mai bun din ceea ce ni se întâmplă și să mergem mai departe. Așa îl văd eu acum (mă gândesc că el nu m-ar contrazice prea mult) și îl găsesc mai deschis și mai apropiat de mine decât poate oricând în trecut. Ciudat cum evenimente din viață pe care nu le-am fi putut anticipa ne scutură bine de moț și ne fac să ne uităm mai atenți la ceea ce avem în jur, ceea ce avem aproape, ceea ce avem în noi și cum se leagă (sau nu?) toate între ele.

Văd cum lumea pe care am numit-o atâta vreme ”acasă”, acea lume din care multă vreme am crezut că nu mă voi desprinde niciodată, se schimbă la fel cum o fac și eu. Oare începutul a fost în mine sau realitatea din jur a început ea să devină altceva decât ceea ce cunoșteam, anticipam, credeam? Cine știe, poate că există acea legătură subtilă între relieful interior și peisajele exterioare, poate că realitatea curge și se transformă în același timp dincoace și dincolo de eu, sau poate că într-adevăr dacă nimeni nu ascultă sunetul copacului căzut în pădure el se prăbușește în uitare și nimic nu va percepe căderea lui.

Acasă se simte în continuare ca acasă. Cuibărindu-mă în pat, acea senzație de confort în mirosul așternuturilor pregătite de mama pentru mine, în dormitorul unde cu 35 de ani în urmă ea mă adormea legănându-mă pe genunchi și cântându-mi din Luceafărul pe o melodie împrovizată, unde am zăcut cu pneumonie, febră și respirația îngreunată nu o dată, unde am învățat prima rugăciune de la buna Gina, unde am dormit linișititor, în ciuda unei ușoare crize de astm,  într-o noapte de septembrie dinainte de ruga din Banat, pe la 11 ani, ca să mă trezesc refăcută și pregătită de joacă și de joc în sat a doua zi dimineață, în același dormitor, cu aceeași teracotă de care m-am lipit ierni la rând, m-am simțit același copil și totodată un alt om.
Cu vremea asta frumoasă, de vară, mi-am întins pătura în curte, în iarbă, sub prunul care acum ninge cu petale, am citit, am adormit la soare și m-am trezit invadată de unul dintre cei trei pisici care populează curtea, grădina și terasa pe care și-au revendicat-o drept cartier general. Grădina cu flori a tatei își ridică aceleași zambile, narcise și lalele în căldura aerului de după-amiază. În curtea din spate latră prietenos un cățel care își găsește de joacă cu o găleată de plastic, iar când mă apropii de el se îndepărtează cu coada între picioare și urechele plecate a supunere. Îl cheamă, cum altfel, Rexi.

 

 

DSCF0474

 

DSCF0485

 

Ieri am fost cu băieții la cimitir, la crucea bunicului. Tot satul zăcea adormit, spațiile verzi din fața caselor sunt pline de păpădii, zeci de păpădii, o adevărată invazie. Am dat de o parcelă cu pomișori plantați unul lângă altul, toți în floare. Câteva case noi au fost ridicate acolo unde de ani buni zăcea o ruină părăsită. Pe de altă parte, acolo unde locuia cu ani în urmă, în adolecența noastră, bunica unuia dintre prieteni acum au rămas câteva ziduri gata să cadă, o ușă de la intrare și ea dărăpănată și într-o rână, plus o grămadă de lăstari crescuți ca o pădurice în jur. Băiatul obișnuia într-o vreme să doarmă acolo, știam fereastra dormitorului, care dădea la stradă, așa că într-o noapte de vară în care nu aveam ocupație, eu, fratele meu și încă doi prieteni am luat niște sprayuri de vopsea de mașină rămase prin curte și ne-am gândit să-i facem o farsă: i-am pictat geamul cu niște graffitti fără sens, niște mâzgăleli care să-l ”sperie” dimineața când s-o trezi să meargă la muncă. Din fereastra aia nu a mai rămas nici rama acum. În schimb câteva stive de cărămizi și alte materiale de construcție depozitate par să spună că cineva are de gând să ridice o nouă construcție.

Cimitirul în sine, unde sunt mormintele bunicului, ale străbunicilor și ale stră-străbunicilor, e aproape la fel. Pe cărarea principală câțiva copaci te protejează de căldură, crucea soldatului necunoscut e și ea acolo. Un cavou oarecare s-a cam prăbușit, băieții spun că se pot vedea oase și o cizmă înăuntru. De câte ori mergeam la Paștele mic (duminica imediat următoare Învierii) cu buna Gina la morminți (acolo sunt îngropați cei bătrâni ai ei, au trăit în același sat), ea ne povestea despre care și cine și unde. Acum zace într-un pat în casa părintească. E doar mersul firesc al lucrurilor.
Intersecția cu colțul bisericii s-a transformat poate cel mai mult dintre toate microspațiile din comuna în care ai mei locuiesc de vreo 37 de ani. Către școală aveam o pompă de unde aduceam apa proaspătă de băut într-un cant, adică un fel de găleată de metal. Școaa e aproape la fel, doar a dispărut clădirea veche, chiar de pe colț, unde se află acum o grădină de flori. Peste drum s-a ridicat o grădiniță nouă, de câțiva ani, de care chiar era nevoie. În continuare, pe direcția către șoseaua principală, a apărut un mini teren de fotbal. Când eram eu copil, aici se aflau câteva clădiri numite ”școala veche”, plus grădinița, care întâi s-au dărăpănat din ce în ce mai tare, până au fost demolate. Nu-mi lipsește nimic din toate acestea, nici nucul cel mare de la colț, doar remarc schimbarea de peisaj.

Scriu acum și cu gândul că tatăl meu va intra curând la pensie. De o viață întreagă am locuit aici. Ba chiar mai mult, în aceeași comună au trăit și străbunicii tatei, cei cu care buna Gina a crescut și în casa cărora și-a petrecut vacanțele până când s-a măritat. Există acea legătură puternică cu locul. Crescând, toate babele din sat ziceau ”ptiu, să nu te deochi, că toată ești Georgina”.
În copilărie și apoi mai târziu, când am avut primul iubit tot la sat, iar Timișoara era doar locul în care mergeam la școală, mă gândeam că nu voi pleca niciodată de aici. Atât eu, cât și fratele îi rugam pe ai mei să îi convingă pe cei bătrâni să vândă casa din orășelul apropiat și să cumpere una în sat. A fost o vreme când locul acesta era centrul universului. Și acea vreme a trecut.

Nu există nici o urmă de regret când spun asta. Dimpotrivă, mă bucur că am învățat că viața se extinde și dincolo de teritoriul deja cunoscut, de confortul unui relief pe care l-ai moștenit de la alții.
Există acea urmă de melancolie în fața schimbării care aduce cu ea frumusețea unor experiențe pe care nu le-ai anticipat conștient, dar și umbra impermanenței care îți urmărește mereu mișcările în fundal. Suntem cu toții aici, calzi și fragili, vii și atât de trecători ca forme ale unui univers în schimbare. Și totuși, nimic nu se pierde…

Scriind despre toate astea mă gândesc la A., care nu se află cu mine acum, și la insistența sa asupra ancorelor de care avem nevoie. Într-adevăr, în permanența impermanenței, avem nevoie de ceva care să nu ne lase să ne spulberăm. Unii își fixează ancorele în ambițiile personale, alții în viziunea fixă asupra realității din jur. Credința religioasă și ea este tot o ancoră, iubirea la fel. Poate că iubirea este, de fapt, cea mai bună ancoră, pentru că lumea rămâne frumoasă, vie, proaspătă și gata să vibreze și la a mia atingere atunci când te raportezi la ea și la tine cu iubire.
Pentru ca legătura dintre ancoră și ceea ce ea stabilizează să nu se rupă, este nevoie de flexibilitate. Iar adevărata iubire găsește mereu căi noi de a susține, de a ghida, de a lumina chiar și când schimbările par să fragmenteze tot ceea ce am crezut că nu ne poate fi luat.

Rămâne, probabil, doar să ne amintim că avem această ancoră la îndemână. Uneori presupune mai mult efort chiar decât a ne folosi de puterea ei. Uneori, umbra impermanenței ne bântuiește ca un animal flâmând și hăituit, care își caută o peșteră goală în care să se adăpostească. Și uneori inima noastră îi ajunge culcuș.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan,  3,15).

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Povești cu bunici

Am regăsit-o pe bătrână de cu două seri înainte la același semaforul din colț, cum treci din Piața Unirii spre strada Matei Corvin. De data asta am cumpărat un buchet de margarete, ocazie cu care chiar am privit-o: baticul, hainele, până și ridurile vorbeau cumva despre viața unei femei de la țară, obișnuită cu munca grea și traiul simplu. Pe partea cealaltă de stradă ne-am oprit să răspund la telefon, am văzut că altă fată cumpăra celălalt buchet de margarete și m-am bucurat.
Florile le-am folosit mai târziu, ca parte din decor pentru ”Zaraza” a lui Andrei Ruse, cumpărată astăzi în Librarium, și o dată ajunși unde suntem cazați le-am pus într-un borcan cu apă. Mă gândesc să presez una și să o păstrez în carte.

La Cluj am venit miercuri, într-un foarte plăcut drum cu trenul, din care două ore am dormit lungită pe toate cele patru scaune acoperite cu pluș, în timp ce A. mă veghea pe mine și bagajele. Cam egoistă, știu. Și de când am ieșit din gară mă bucur de orașul ăsta, cu arhitectura lui, cu străzile lui late și luminate, cu străduțele înguste și răcoroase, clădiri renovate la tot pasul, mâncare foarte bună și  oameni parcă mai relaxați decât în București.
După-amiaza am petrecut-o la Roata și în Shadow cu prietenii lui, oameni faini și foarte calzi, și cu umor de-ăsta ardelenesc de-ți merge la suflet. Am ieșit apoi la fotografiat, pe când treceam prin Piața Unirii se întunecase deja. La colțul cu semafor dinspre strada Matei Corvin nu am aruncat nici o privire bătrânei care vinde flori, dar i-am auzit glasul, blând, molcom, cu accent vălurit de Ardeal, simplu, neînsiropat în stilul  celor care îți întind câte un buchet vai de el, ca să cerșească de fapt agresiv și te fugăresc cu mâinile întinse până te răstești la ei. Mergând mai departe, cu ochii la fațadele luminate, printre terase ”de centru”, m-am întristat. Era deja aproape de teatru când am zis că a doua zi neapărat voi cumpăra un buchet de flori de la ea.

I-am spus și lui că m-am întristat și mă gândeam oare de ce. Ce a fost în glasul ei de m-a atins așa? Poate eram obosită, poate contrastul dintre terasele pline și simplitatea femeii de la țară, poate cumva gândul ascuns la bunicile noastre, care sunt trecute deja de 80 de ani și cine știe cât și cum vor mai trăi. Sau poate să fie ceva și mai adânc, acea parte a mea care rămâne legată de sau care poate tânjește după o viață aproape de natură și de oameni în același timp, în care nu totul are valoare pecuniară, în care familia și grija pentru cele ce te înconjoară contează mai mult decât ambițiile carieristice, necesitatea de a te simți unic și de a te așeza pe tine însuți în centrul întregului univers.

Au trecut ani buni de când mă tot gândesc să adun  poveștile bunicilor și să le păstrez amintirile chiar ca inspirație pentru literatură. Cred că merită spuse nu doar pentru că sunt ai mei, ci pentru că nu sunt singura care mă întreb cum au putut trece ei prin atâtea schimbări, cum a fost adolescența lor în timpul războiului, cum s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au avut copii într-o lume pe muchie de cuțit, aspră, nesigură, zdrobită sub călcâiul unor ideologii schiloade și mutilatoare. Și mai știu că există tentația de a romanța aceste experiențe ale generațiilor dinainte, mai ales ale bunicilor, pentru că lumea lor este cumva aproape de a noastră și de așteptările pe care le avem de la realitatea imediată, dar și la distanța perfectă pentru a o îmbrăca într-o aură delicată, un văl aproape nedetectat, ca o a doua pleoapă, aurie și transparentă, prin care privim înapoi.
Probabil că, genetic vorbind, dar și psihologic, ne simțim mai apropiați de bunici decât de părinții pe care avem nevoia naturală să-i contestăm pentru a ne elibera din umbra lor. Moștenirea bătrânilor însă părem să o purtăm de bună voie și chiar ca pe o necesară conectare la originile adânci.

De ani de zile îmi spun că mă voi așeza cu bunicile mele, Liubița și Georgina, la masă, ca să îmi povestească cele auzite și răsauzite, dar și amintiri încă neîmpărtășite. Am plecat de vreme bună de lângă ele, deși cu buna Liubița am crescut, în 2005 m-am mutat în București și de atunci ajung, în medie, de două ori pe an acasă. Le văd tot mai fragile, mai nesigure, ca și cum prezența lor fizică s-ar pierde ușor-ușor într-o umbră de amintiri fugare și gata să se risipească.

În iarnă, când am fost acasă singură și am petrecut mult timp cu familia, am reușit în sfârșit să o pornesc pe buna mea să-mi spună despre copilăria ei. Din păcate, nu e ușor. Atunci a vorbit parcă mai în voie, și-a găsit firmiturile de pâine ale unei vârste poate mult uitate și, ușor-ușor, când mai poticnit, când mai limpede, am adunat câteva ceva de la ea. După ce am plecat mi-a zis mama la telefon că îi povestea ei de îi facea capul calendar și că tot spune că o să se apuce să le scrie, cum am îndemnat-o.
Acum în vară mi-a fost mult mai greu să o mișc pe buna mea la vorbă. Se fâstâcea, își cerea scuze că face greșeli de gramatică, dacă nu a fost mai mult la școală, că nu-și găsește cuvintele așa cum ar vrea. La un moment dat a intervenit și mama, moment în care bunica s-a lenevit și a început, ca un copil, să tot tragă cu ochiul la televizor și să caute să scape. M-am și zburlit puțin la ea, zicându-i că dacă vrea să-mi lase ceva să-mi lase amintirile ei, că nu vreau nimic altceva.

Când am invitat-o pe ea să continue, fața mamei s-a luminat ca și cum s-ar fi așezat în fața unui foc nevăzut, care-i încălzea obrajii și-i strălucea pe retină. Contactul cu propria copilărie a adus în privirile ei, la fel ca în ale buncii astă-iarnă, un fel de dulceață caldă și moale, un fel de întoarcere asupra unei comori interioare, a unei vetre care încă păstrează un pumn de jar. Mă intrigă acel mod în care amintirile ne aprind, în timp ce descompun realitatea în franjuri prin care vedem ceea ce vrem să alegem, și nu mai suntem nici acum, nici atunci, ci într-un fel de interspațiu și timp din afară, nedefinit și fără limite.

Încă nu m-am lămurit dacă bătrânica din centrul Clujului m-a făcut să mă gândesc la propriile mele bunici, la visele tuturor bătrânilor noștri, la așteptările lor care s-au năruit, care s-au dat peste cap sau care s-au pierdut printre amintiri. Dar știu că modul în care văd viața bunicilor mei se apropie foarte mult de cum privesc țara asta, o Românie nesigură, mereu pe muchie, mereu cu șanse pierdute și cu generații de sacrificiu în lanț, una după cealaltă.
Totuși, sunt destule pe care trebuie să le scot de sub vălul unei a doua pleoape, interioare, și să le văd mai de la distanță, mai ca un privitor care nu simte nevoia să compeseze toate pierderile moștenite și duse mai departe. Atunci aș putea fi chiar eu cea care schimbă tonul, fundalul, direcția.

Între timp, poveștile bunicilor trebuie descoperite și păstrate ca marcaje, semnale, avertismente. Fără moștenirea asta, s-ar putea să ne trezim că tot ce facem este să căutăm să compensăm, să scuzăm sau să împlinim ceea ce s-a întâmplat deja, dar nimeni nu a reușit să-și asume, să împace și să încheie.

 

 

 

, , , , , , , , , , , , ,

Leave a comment

Un loc pe care nu îl cedăm cianurării

Citesc o carte care nu se dorește beletristică, dar are farmecul experienței umane calde și vii atât de bine impregnat, încât l-aș putea numi pe autor un scriitor al întâlnirilor nemijlocite. Este prima pe care am început să o lecturez integral pe laptop, oricât de anacronic, straniu sau mai știu eu cum sună asta. Scriu printre picături, atunci când nu lucrez pentru următorul nivel de calificare și când nu sunt la job sau nu mă ocup de Avon. Stau la povești cu noii colegi de locuință, un elvețian care își face calificarea ca pilot în Bournemouth, o portugheză care își face și ea rezidențiatul în medicină tot aici, un indian care lucrează în bancă, dar are și afacere proprie la Londra și (tot acolo) o soție care zilele astea așteaptă să nască. Mă țin de noul program de mâncat low-carb high fat și chiar funcționează. Din când în când mai scap la cofetăria mea preferată, unde te-ai duce și fie să te uiți doar ca la expoziție, să-ți desfeți creierul pofticios cu imagini rupte dintr-un paradis copilăresc al dulciurilor.

 

Și, în mod constant, urmăresc ce se întâmplă cu Roșia Montană, în ce tertipuri se mai încolăcește nemernicia politicienilor și a cățeilor jurnalistici, cum oamenii continuă să protesteze și, o dată ce și-au făcut auzită vocea, sunt pregătiți să meargă până unde este necesar ca România să nu mai fie tratată ca un teritoriu al nimănui, bun doar de jefuit și batjocorit.

 

În urmă cu ceva vreme am postat imagini de la Fân Fest 2006, unde am fost ca jurnalistă și tototdată participantă la secțiunea de literatură. Acum revin cu fotografii din 2007, când am dus evenimentele ”Efectul de seară” cu Ovia Herbert la cortul de cultură. În mod ciudat nu mai am nici o fotografie de la evenimente cu invitații noștri: Miruna Vlada și Octavian Soviany, Blazzaj, AG Weinberger. Poate că le-am făcut cu aparat primit de la redacție, nu-mi mai amintesc exact circumstanțele. Ce știu este că lipsa de protocol pe care o doream cu ”Efectul de seară” s-a potrivit perfect cu atmosfera de festival în inima munților. Poate sună dulceag, dar acum că scriu iarăși despre festival și zona respectivă parcă simt aromă de fân și aer proaspăt de munte. Poate că-mi lipsește doar, de când m-am impregnat cu atmosfera țărmului britanic.

Să dăm drumul la imagini acum.

#rosiamontana

Peisaj moleșit cu cort și căpiță de fân, după-amiaza.

FanFest 002

În copilărie visam să am și eu un cal în curte, pe care să încalec și să plec la plimbare când aveam eu chef.

FanFest 009

Cu Miruna Vlada și cu Octavian Soviany, adăpostindu-ne de arșița amiezii. 

FanFest 014

Cu privirea la cer, printre mere verzi. 

FanFest 036

La concerte, sub Lună. 

FanFest 113

Printre stânci poți ajunge la cer.  Sau le dai pe un monstruos lac cu cianuri? 

FanFest 119

Perspectivă spre viitor sau spre trecut? 

FanFest 123

În ținută de festival, pe un colț de stâncă de unde se putea admira valea. 

FanFest 165

Există o cale ca tot peisajul acesta să nu rămână doar în fotografii, pe care să le privească nostalgic

sau cu mirare niște oameni cianurați fără vreo șansă de dezintoxicare.

FanFest 164

, , , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

Omul care i-a speriat pe Gâdea&Co (Zombi-news)

 

După ce l-am legănat într-un hamac din peștera cu comori proprii și personale, în sfârșit e cazul să mai scot un proiect din starea de adormire pe termen nelimitat. Nu am alt cuvânt la îndemână, iar proiect sună atât de contrastant cu tot ceea ce voi scrie de fapt. Am de povestit despre oameni frumoși pe care i-am cunoscut, oameni cu care am tăiat noaptea în două și am făcut zilele ghem, oameni pe care, dacă nu i-aș fi cunoscut, aș fi fost cu adevărat mai săracă. Cu unii vorbesc din an în Paște, altora le citesc textele și mai spun ceva și eu pe acolo, de alții dau pe la târguri de carte din Londra, pe alții poate că nici nu i-am mai întâlnit de ani buni de zile.

Pe Silviu Dancu îl citesc într-o veselie pe facebook. El e scriitorul cu cele mai faine texte publicate pe rețeaua de socializare, nici nu știu ce face cu ele și dacă le scrie direct acolo, dacă le are salvate pe undeva, dacă le-a mai publicat și pe blog, citesc prea haotic pe internet ca să îmi pot da seama. Postările astea ale lui nici nu sunt foarte lungi, dimpotrivă, mici povești din Bucureștiul de zi cu zi, de la metrou, de la ieșirea din bloc, de mai știu eu unde, dar te prind și te țin acolo. I-am și spus cândva că ar trebui să le adune într-o carte. (voi adăuga curând și o fotografie cu Silviu, de la lansarea mea de carte, cu permisiunea lui). 

 

Nu îmi amintesc exact cum l-am cunoscut pe Silviu, probabil că pe la cenaclu, până la urmă și ”aterizarea” mea în peisajul capitalei tot cenaclului s-a datorat, mai exact unui schimb de poeți/scriitori la lectură între Pavel Dan din Timișoara și Euridice a lui Mincu, din București. Pe Mugur Grosu mi-l amintesc de la prima și obositoarea mea lectură cu Alex Potcoavă în sala de la Muzeul Literaturii, avea și atunci pleată și era cel mai elocvent dintre toți vorbitorii de acolo (așa a și rămas, după mine). Dar nu știu când a apărut în peisaj Silviu, dau înapoi fișierele anilor bucureșteni și el e, pur și simplu, acolo.

 

Ciudat, cumva, pentru că nici Dancu nu e printre cei mai tăcuți sau mai timizi oameni, la o ieșire în grup ai toate șansele să-l găsești dezbătând cu patos și să-i auzi râsul ușor răgușit. Îmi amintesc cum ne-a povestit într-o seară despre excursia lui la Sankt Petersburg sau Moscova, student fiind, s-au cazat pe undeva prin căminele studenților de la teologie, au fost primiți fără reținere când s-au prezentat drept colegi din România. Oricum, dacă am înțeles eu bine, plecaseră și ei așa, să vadă frumusețile Rusiei, fără prea mulți bani în buzunar și bazându-se cumva pe ospitalitatea ortodocșilor de acolo.

 

Pe lângă faptul că, în general, vorbește însuflețit și are umorul la purtător, ambele bune de apreciat, este ceva care întotdeauna mi s-a părut marca lui Silviu. Este un fel de dandy al Bucureștiului de acum, lipsit însă de scorțoșenia și aroganța de Dâmbovița. Se pare că și-a adus cu el aerul constănțean, relaxat și spumos, care filtrează poluarea de capitală.

 

Astăzi mă bucur din nou că-l cunosc pe Silviu Dancu, acela al cărui nume lui Gâdea i-a fost frică să-l articuleze în emisiune, cu figura lui de secretar de partid, cu obrăjorii lui de viață bună, care ar putea eventual păcăli niște copii neobișnuiți cu televizorul sau niște bătrânei din inima muntelui, pierduți de lume. Acest om emblemă a presei românești actuale l-a numit ”măi ordinarule”, după buna școală a lui Ilici, cum altfel? Vorbe de un mare rafinament, numai bune pentru moderatorul unor talk-showuri respectabile.

 

Nu situația asta mă bucură, nu faptul că Silviu a ajuns ”vedetă” fără voie, ci faptul că a scris pe blog un text-manifest. Mi-a dat senzația că l-a pus pe tastatură cam tot așa cum l-am citit și eu: dintr-o răsuflare, fără urmă de ezitare, fără să clipească. Mă bucur că a scris așa cum eu nu am reușit încă despre mass-media care s-a sinucis de vreme bună și doar umple niște armuri goale și împuțite, cu care niște politicieni înțepeniți în mizerie mai încearcă să păcălească ceva. Când vorbele lor sună exact ca niște peturi pline de monezi, scuturate de zor ca să facă gălăgie, singurul motiv pentru care mai conduc ceva și mai iau decizii este că încă mai sunt destui oameni care trebuie să se retrezească la viață, să iasă din inerție, să știe că și ei contează, că lumea nu se învârtește pe degetele câtorva indivizi nesătui în lăcomia lor și ale lacheilor lor. Da, ați ghicit, lacheii gen Gâdea, Badea&co, cărora Silviu a avut inspirația să le spună atât de clar că sunt morți, încât i-a băgat cu adevărat în sperieți: lumea începe să se prindă.

 

Bineînțeles, tot ce au preluat ”stimații” este începutul textului, scris în forță, declamativ, și au tras măreața concluzie că cineva îi avertizează că li se va întâmpla ceva rău. I-aș asigura și eu că răul cel mai mare li s-a întâmplat deja și pare ireversibil: sunt zombi-șefi într-o lume pe care o clasă politică încă mârșavă caută să o zombifice.

Îmi pare bine iarăși că textul lui Silviu, scris pe 9 septembrie, exprimă tot ce simt vis-a-vis de presă și nu doar cea românescă. Întregul an 2013 am tot stat cu ochii prin edițiile digitale pentru a vedea că mass-media este doar al patrulea membru al aceleiași puteri, indiferent dacă te afli în est sau în vest. Un fel de picior de lemn cu care tropăie piratul-șef ca să-și bage în sperieți mateloții. Când am început să lucrez în presă nu presimțeam nimic din dezamăgirea asta, din totala lipsă de încredere pe care o simt azi.

 

În schimb, am încredere în oamenii frumoși pe care-i cunosc și în ce pot face. Silviu Dancu este unul dintre ei. Nu vreau să închei pe un ton oficial sau prea pretențios, așa că am să mai spun doar că omul este tatăl a doi băieți atât de frumoși încât mă face să regret că nu am fată de vârsta lor. În plus, cred că fiul cel mare a fost autorul celei mai uimitoare concluzii la care am auzit să ajungă vreodată un copil. Se pare că băiatul i-a spus, într-o zi, tatălui: ”Dar dacă noi suntem doar niște gânduri în capul lui Dumnezeu?”.

 

, , , , , , , , , , , , ,

2 Comments

%d bloggers like this: