Despre umbre și ancore

DSCF0585

După patru ani de Anglia, am petrecut Paștele pentru prima oară acasă la părinți. Deși am venit în vizită o dată sau chiar de două ori în fiecare an, au fost primele sărbători creștine pentru care am reușit să fiu aici, din varii motive, pe care nu le voi discuta acum.
Nu s-au întâmplat foarte multe de când sunt la ai mei, nu în exterior, lucrurile au avut curgerea firească acestor zile, dar s-a întâmplat câte ceva în mine. Nimic spectaculos, nici o revelație zguduitoare, nici un extaz sau vreun cataclism interior despre care să pot spune că a schimbat lumea, nici măcar pe cea interioară. Sunt doar detalii care compun fundalul poveștii acestui ”acasă”, pe care îl privesc văzând cum s-a schimbat, încet, dar sigur, când cu hopuri, când într-un flux venit de la sine.

Mă uit la frații mei cei mici (aflați în asistență maternală) și îi văd cum cresc, poate altfel decât ne-am închipuit, sunt aproape adolescenți, la vârsta de 12 ani. Unul dintre ei pare mai deschis spre lumea din-afară, de dincolo de confortul a ceea ce cunoaște deja, celălalt, dimpotrivă, pare atât de ancorat în stabilitatea obișnuinței încât îmi amintește de omul tradițional, ale cărui vise nu s-au întins niciodată mai departe de marginile propriului teritoriu.

Mă uit la bunicile mele. Au amândouă peste 80 de ani, una dintre ele a suferit un accident anul trecut, a fost operată, a avut parte de complicații, iar acum este foarte slăbită. Poate părea cel puțin stranie asociația, și nu o fac fără o oarecare tristețe, dar seamănă cumva cu goblinii din cărțile lui Terry Pratchett: o fărâmă de ființă, cu degetele lungi și subțiri, trasă la față, adusă de spate, articulând cu greu cuvintele și zâmbind abia schițat pe sub ochii măriți pe un chip scobit. Bunicii mele Georgina am încercat să-i ascund părerea de rău să o văd așa, nu ar ajuta. I-am tăiat ciocolata bucățele, i-am arătat fotografiile făcute la Berlin, unde ne-am întâlnit cu verișorul meu C., nepotul ei, am povestit și am înveselit-o cât am putut. Până la urmă, mai greu îi este ei decât mie, și prezența mea trebuie să aducă alinare și bucurie.
Bunica Liubița, cea cu care am crescut, umblă cu două bețe, e o femeie grea și, după mai bine de 30 de ani în care își cară greutatea pe oase din ce în ce mai fragile, se resimte. Totuși, ea se mișcă în continuare, stăm la povești, i-am arătat câteva filmulețe pe interneți să o distrez. Din păcate, preocupările ei, în afară de câteva plăceri mărunte, s-au redus la minimum. Îmi pare rău să văd asta, pentru că știu că mintea bătrânului slăbește lent, dar sigur, o dată ce el își pierde interesul pentru ceea ce se află în jurul lui. Firesc, nu? Viața se subțiază încet, încet, acolo unde nu mai este hrănită.

Părinții mei în schimb sunt bine, i-am găsit energizați, organizați, liniștiți, iar pe fratele meu, maturizat, un tătic bun și iubitor, un bărbat care începe să înțeleagă că schimbarea vine fie că suntem pregătiți sau nu pentru ea, și tot ce putem face este să luăm ce este mai bun din ceea ce ni se întâmplă și să mergem mai departe. Așa îl văd eu acum (mă gândesc că el nu m-ar contrazice prea mult) și îl găsesc mai deschis și mai apropiat de mine decât poate oricând în trecut. Ciudat cum evenimente din viață pe care nu le-am fi putut anticipa ne scutură bine de moț și ne fac să ne uităm mai atenți la ceea ce avem în jur, ceea ce avem aproape, ceea ce avem în noi și cum se leagă (sau nu?) toate între ele.

Văd cum lumea pe care am numit-o atâta vreme ”acasă”, acea lume din care multă vreme am crezut că nu mă voi desprinde niciodată, se schimbă la fel cum o fac și eu. Oare începutul a fost în mine sau realitatea din jur a început ea să devină altceva decât ceea ce cunoșteam, anticipam, credeam? Cine știe, poate că există acea legătură subtilă între relieful interior și peisajele exterioare, poate că realitatea curge și se transformă în același timp dincoace și dincolo de eu, sau poate că într-adevăr dacă nimeni nu ascultă sunetul copacului căzut în pădure el se prăbușește în uitare și nimic nu va percepe căderea lui.

Acasă se simte în continuare ca acasă. Cuibărindu-mă în pat, acea senzație de confort în mirosul așternuturilor pregătite de mama pentru mine, în dormitorul unde cu 35 de ani în urmă ea mă adormea legănându-mă pe genunchi și cântându-mi din Luceafărul pe o melodie împrovizată, unde am zăcut cu pneumonie, febră și respirația îngreunată nu o dată, unde am învățat prima rugăciune de la buna Gina, unde am dormit linișititor, în ciuda unei ușoare crize de astm,  într-o noapte de septembrie dinainte de ruga din Banat, pe la 11 ani, ca să mă trezesc refăcută și pregătită de joacă și de joc în sat a doua zi dimineață, în același dormitor, cu aceeași teracotă de care m-am lipit ierni la rând, m-am simțit același copil și totodată un alt om.
Cu vremea asta frumoasă, de vară, mi-am întins pătura în curte, în iarbă, sub prunul care acum ninge cu petale, am citit, am adormit la soare și m-am trezit invadată de unul dintre cei trei pisici care populează curtea, grădina și terasa pe care și-au revendicat-o drept cartier general. Grădina cu flori a tatei își ridică aceleași zambile, narcise și lalele în căldura aerului de după-amiază. În curtea din spate latră prietenos un cățel care își găsește de joacă cu o găleată de plastic, iar când mă apropii de el se îndepărtează cu coada între picioare și urechele plecate a supunere. Îl cheamă, cum altfel, Rexi.

 

 

DSCF0474

 

DSCF0485

 

Ieri am fost cu băieții la cimitir, la crucea bunicului. Tot satul zăcea adormit, spațiile verzi din fața caselor sunt pline de păpădii, zeci de păpădii, o adevărată invazie. Am dat de o parcelă cu pomișori plantați unul lângă altul, toți în floare. Câteva case noi au fost ridicate acolo unde de ani buni zăcea o ruină părăsită. Pe de altă parte, acolo unde locuia cu ani în urmă, în adolecența noastră, bunica unuia dintre prieteni acum au rămas câteva ziduri gata să cadă, o ușă de la intrare și ea dărăpănată și într-o rână, plus o grămadă de lăstari crescuți ca o pădurice în jur. Băiatul obișnuia într-o vreme să doarmă acolo, știam fereastra dormitorului, care dădea la stradă, așa că într-o noapte de vară în care nu aveam ocupație, eu, fratele meu și încă doi prieteni am luat niște sprayuri de vopsea de mașină rămase prin curte și ne-am gândit să-i facem o farsă: i-am pictat geamul cu niște graffitti fără sens, niște mâzgăleli care să-l ”sperie” dimineața când s-o trezi să meargă la muncă. Din fereastra aia nu a mai rămas nici rama acum. În schimb câteva stive de cărămizi și alte materiale de construcție depozitate par să spună că cineva are de gând să ridice o nouă construcție.

Cimitirul în sine, unde sunt mormintele bunicului, ale străbunicilor și ale stră-străbunicilor, e aproape la fel. Pe cărarea principală câțiva copaci te protejează de căldură, crucea soldatului necunoscut e și ea acolo. Un cavou oarecare s-a cam prăbușit, băieții spun că se pot vedea oase și o cizmă înăuntru. De câte ori mergeam la Paștele mic (duminica imediat următoare Învierii) cu buna Gina la morminți (acolo sunt îngropați cei bătrâni ai ei, au trăit în același sat), ea ne povestea despre care și cine și unde. Acum zace într-un pat în casa părintească. E doar mersul firesc al lucrurilor.
Intersecția cu colțul bisericii s-a transformat poate cel mai mult dintre toate microspațiile din comuna în care ai mei locuiesc de vreo 37 de ani. Către școală aveam o pompă de unde aduceam apa proaspătă de băut într-un cant, adică un fel de găleată de metal. Școaa e aproape la fel, doar a dispărut clădirea veche, chiar de pe colț, unde se află acum o grădină de flori. Peste drum s-a ridicat o grădiniță nouă, de câțiva ani, de care chiar era nevoie. În continuare, pe direcția către șoseaua principală, a apărut un mini teren de fotbal. Când eram eu copil, aici se aflau câteva clădiri numite ”școala veche”, plus grădinița, care întâi s-au dărăpănat din ce în ce mai tare, până au fost demolate. Nu-mi lipsește nimic din toate acestea, nici nucul cel mare de la colț, doar remarc schimbarea de peisaj.

Scriu acum și cu gândul că tatăl meu va intra curând la pensie. De o viață întreagă am locuit aici. Ba chiar mai mult, în aceeași comună au trăit și străbunicii tatei, cei cu care buna Gina a crescut și în casa cărora și-a petrecut vacanțele până când s-a măritat. Există acea legătură puternică cu locul. Crescând, toate babele din sat ziceau ”ptiu, să nu te deochi, că toată ești Georgina”.
În copilărie și apoi mai târziu, când am avut primul iubit tot la sat, iar Timișoara era doar locul în care mergeam la școală, mă gândeam că nu voi pleca niciodată de aici. Atât eu, cât și fratele îi rugam pe ai mei să îi convingă pe cei bătrâni să vândă casa din orășelul apropiat și să cumpere una în sat. A fost o vreme când locul acesta era centrul universului. Și acea vreme a trecut.

Nu există nici o urmă de regret când spun asta. Dimpotrivă, mă bucur că am învățat că viața se extinde și dincolo de teritoriul deja cunoscut, de confortul unui relief pe care l-ai moștenit de la alții.
Există acea urmă de melancolie în fața schimbării care aduce cu ea frumusețea unor experiențe pe care nu le-ai anticipat conștient, dar și umbra impermanenței care îți urmărește mereu mișcările în fundal. Suntem cu toții aici, calzi și fragili, vii și atât de trecători ca forme ale unui univers în schimbare. Și totuși, nimic nu se pierde…

Scriind despre toate astea mă gândesc la A., care nu se află cu mine acum, și la insistența sa asupra ancorelor de care avem nevoie. Într-adevăr, în permanența impermanenței, avem nevoie de ceva care să nu ne lase să ne spulberăm. Unii își fixează ancorele în ambițiile personale, alții în viziunea fixă asupra realității din jur. Credința religioasă și ea este tot o ancoră, iubirea la fel. Poate că iubirea este, de fapt, cea mai bună ancoră, pentru că lumea rămâne frumoasă, vie, proaspătă și gata să vibreze și la a mia atingere atunci când te raportezi la ea și la tine cu iubire.
Pentru ca legătura dintre ancoră și ceea ce ea stabilizează să nu se rupă, este nevoie de flexibilitate. Iar adevărata iubire găsește mereu căi noi de a susține, de a ghida, de a lumina chiar și când schimbările par să fragmenteze tot ceea ce am crezut că nu ne poate fi luat.

Rămâne, probabil, doar să ne amintim că avem această ancoră la îndemână. Uneori presupune mai mult efort chiar decât a ne folosi de puterea ei. Uneori, umbra impermanenței ne bântuiește ca un animal flâmând și hăituit, care își caută o peșteră goală în care să se adăpostească. Și uneori inima noastră îi ajunge culcuș.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan,  3,15).

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , ,

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: