Când ți se dă o pauză

Picture 088

 

Pentru prima oară în cam 4 ani de zile astăzi nu m-am dus la serviciu din motive de sănătate. Nu este ceva foarte grav, mâine voi fi iarăși perfect funcțională, sunt sigură de asta. 

Probabil că aveam nevoie de pauza asta în care să nu mai simt obligația de a face nimic, dar absolut nimic. În care să mă trezesc la ce oră vreau eu, să zac cât vreau, să nu simt că pierd ceva prin asta, să mă bucur de un mic dejun luat la ora 12 fără senzația aia că ar fi trebuit să mă organizez mai bine. Să stau și să mă vait pe fotoliu, să iau o doză de 2xNurofen Express 200 mg + un Paracetamol + cana de cafea că am citit eu undeva că s-a descoperit cum că aceasta este combinația perfectă împotriva durerilor comune, să aștept să treacă, să îmi dea o lacrimă, să mă vait sonor, și să mă uit la lumina care vine de afară. Iar atunci când a trecut faza acută să pară totul în jur proaspăt, calm, plin de pace, ca pe un câmp pe care abia ce au dat primele semne de verdeață, sub un cer care clipește când dintr-o rază de soare, când dintr-un nor ca un puf.

Cică are și corpul nostru înțelepciunea lui. Cică atunci când suntem prea agitați, când alergăm  ca niște cai turbați pe timp de furtună, când ne-am transformat iarăși în rotița centrală a unui mecanism complicat, strâns în jurul nostru, atunci corpul s-ar putea să decidă că e timpul pentru resetare.
În orice caz pot să mă mândresc cu ceva rezistență: ultima restartare de genul ăsta am avut-o acum un an și jumătate, și s-a întâmplat în concediul meu de iarnă, chiar când mă pregăteam să-mi serbez ziua de naștere, hahaha!

În ziua asta petrecută acasă fără să simt vreo obligație sau presiune de nici unde mi-am amintit de copilăria mea. Am avut parte de zile lungi, în șir, de zăcut la pat, cu injecții și tot restul, sau altele mai puțin restrictive, când, cu tusea în gât și șosetele tricotate de bunica în picioare, stăteam lângă sobă cu cartea în mână și parcurgeam teritorii, aventuri, drame și emoții în fiecare zi.
Astăzi am regăsit ceva din starea aceea de libertate, culmea, câștigată prin constrângerile propriului corp. Mi-am amintit că zilele acelea aveau o liniște caldă, că ieșeau cumva în afara timpului, că mă înveleau ca un cocon. Bine, nu voi nega toate suferințele și necazul atunci când îmi era rău, când nu mă puteam ridica din pat de amețeală și febră, când nu puteam mânca nimic, sau când mă luptam pentru fiecare gură de aer. Nu voi nega nici tristețile mele de atunci, senzația de izolare, de rupere de la o viață normală, pe care copiii ceilalți, liberi să se joace, să țopăie și să facă prostii o aveau. Dar nu a fost cu totul o dramă, o experiență de căinat, un blestem.

Adevăratul blestem, adevăratul demon mi se pare acum presiunea asta contemporană de a face mereu ceva, de a nu te opri, de a alerga mereu în cercuri nebune. Scapi de la muncă, ai de făcut niște cumpărături, de condus acasă, de stat în trafic, de băgat țoale la mașina de spălat, mai faci un timesheet de acasă, apoi planuri pentru zilele libere, ce film să vezi, când să faci curățenie, când să ieși la o plimbare, învârteală, răsucire, agitație, mereu ceva de atins, de bifat, de organizat, de pus la punct.
Măcar mama are legumele acolo în grădină, ce îi mai trebuie se găsește la magazinul de la colț, sau de la celălalt colț, viața e mai simplă fără atâtea scopuri minuscule de atins.
Lumea asta în care trăim ne vinde ideea că, dacă vrei să reușești, nu te poți opri. Ai bani de făcut, ai ținte de nimerit, trebuie să fii arcul tot timpul pregătit să își trimită săgeata.

Copilăria mea mereu cu câte o bronșită, criză de astm, pneumonie, amigdalită cu febră 40o C mi-a dat lungi răgazuri în care să nu am alte scopuri decât acela de a fi. Să stau cu cartea în brațe și picioarele cocoțate pe marginea sobei, să mai bag un lemn pe foc, să beau o cană de ceai, să mângâi pisica, să las pisica să mi se cocoțe în brațe, să pun Tiberiu Ceia la magnetofon și să cânt cu el până răgușesc, să povestesc cu mama despre poeziile lui Goga sau Coșbuc sau Eminescu sau Alecsandri, să mă uit afară cum ninge, să ies să citesc în curte și să privesc puii care umblă de colo colo, ciugulind, sau zac și ei la umbră cu aripile și picioarele rășchirate, doborâți de caniculă.

Nu glorific, nu demonizez și nu mai dramatizez o perioadă care a fost și dificilă, dar și frumoasă. Mă bucur doar că astăzi am redescoperit ce înseamnă să iei o pauză cu adevărat, în care să lași ziua să curgă firesc, fără obligații și agitații inutile.
Și asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cărțile citite de demult, companionii mei cei mai de încredere, despre care vreau să încep să povestesc pe aici cât de curând.

 

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: