Omul care i-a speriat pe Gâdea&Co (Zombi-news)

 

După ce l-am legănat într-un hamac din peștera cu comori proprii și personale, în sfârșit e cazul să mai scot un proiect din starea de adormire pe termen nelimitat. Nu am alt cuvânt la îndemână, iar proiect sună atât de contrastant cu tot ceea ce voi scrie de fapt. Am de povestit despre oameni frumoși pe care i-am cunoscut, oameni cu care am tăiat noaptea în două și am făcut zilele ghem, oameni pe care, dacă nu i-aș fi cunoscut, aș fi fost cu adevărat mai săracă. Cu unii vorbesc din an în Paște, altora le citesc textele și mai spun ceva și eu pe acolo, de alții dau pe la târguri de carte din Londra, pe alții poate că nici nu i-am mai întâlnit de ani buni de zile.

Pe Silviu Dancu îl citesc într-o veselie pe facebook. El e scriitorul cu cele mai faine texte publicate pe rețeaua de socializare, nici nu știu ce face cu ele și dacă le scrie direct acolo, dacă le are salvate pe undeva, dacă le-a mai publicat și pe blog, citesc prea haotic pe internet ca să îmi pot da seama. Postările astea ale lui nici nu sunt foarte lungi, dimpotrivă, mici povești din Bucureștiul de zi cu zi, de la metrou, de la ieșirea din bloc, de mai știu eu unde, dar te prind și te țin acolo. I-am și spus cândva că ar trebui să le adune într-o carte. (voi adăuga curând și o fotografie cu Silviu, de la lansarea mea de carte, cu permisiunea lui). 

 

Nu îmi amintesc exact cum l-am cunoscut pe Silviu, probabil că pe la cenaclu, până la urmă și ”aterizarea” mea în peisajul capitalei tot cenaclului s-a datorat, mai exact unui schimb de poeți/scriitori la lectură între Pavel Dan din Timișoara și Euridice a lui Mincu, din București. Pe Mugur Grosu mi-l amintesc de la prima și obositoarea mea lectură cu Alex Potcoavă în sala de la Muzeul Literaturii, avea și atunci pleată și era cel mai elocvent dintre toți vorbitorii de acolo (așa a și rămas, după mine). Dar nu știu când a apărut în peisaj Silviu, dau înapoi fișierele anilor bucureșteni și el e, pur și simplu, acolo.

 

Ciudat, cumva, pentru că nici Dancu nu e printre cei mai tăcuți sau mai timizi oameni, la o ieșire în grup ai toate șansele să-l găsești dezbătând cu patos și să-i auzi râsul ușor răgușit. Îmi amintesc cum ne-a povestit într-o seară despre excursia lui la Sankt Petersburg sau Moscova, student fiind, s-au cazat pe undeva prin căminele studenților de la teologie, au fost primiți fără reținere când s-au prezentat drept colegi din România. Oricum, dacă am înțeles eu bine, plecaseră și ei așa, să vadă frumusețile Rusiei, fără prea mulți bani în buzunar și bazându-se cumva pe ospitalitatea ortodocșilor de acolo.

 

Pe lângă faptul că, în general, vorbește însuflețit și are umorul la purtător, ambele bune de apreciat, este ceva care întotdeauna mi s-a părut marca lui Silviu. Este un fel de dandy al Bucureștiului de acum, lipsit însă de scorțoșenia și aroganța de Dâmbovița. Se pare că și-a adus cu el aerul constănțean, relaxat și spumos, care filtrează poluarea de capitală.

 

Astăzi mă bucur din nou că-l cunosc pe Silviu Dancu, acela al cărui nume lui Gâdea i-a fost frică să-l articuleze în emisiune, cu figura lui de secretar de partid, cu obrăjorii lui de viață bună, care ar putea eventual păcăli niște copii neobișnuiți cu televizorul sau niște bătrânei din inima muntelui, pierduți de lume. Acest om emblemă a presei românești actuale l-a numit ”măi ordinarule”, după buna școală a lui Ilici, cum altfel? Vorbe de un mare rafinament, numai bune pentru moderatorul unor talk-showuri respectabile.

 

Nu situația asta mă bucură, nu faptul că Silviu a ajuns ”vedetă” fără voie, ci faptul că a scris pe blog un text-manifest. Mi-a dat senzația că l-a pus pe tastatură cam tot așa cum l-am citit și eu: dintr-o răsuflare, fără urmă de ezitare, fără să clipească. Mă bucur că a scris așa cum eu nu am reușit încă despre mass-media care s-a sinucis de vreme bună și doar umple niște armuri goale și împuțite, cu care niște politicieni înțepeniți în mizerie mai încearcă să păcălească ceva. Când vorbele lor sună exact ca niște peturi pline de monezi, scuturate de zor ca să facă gălăgie, singurul motiv pentru care mai conduc ceva și mai iau decizii este că încă mai sunt destui oameni care trebuie să se retrezească la viață, să iasă din inerție, să știe că și ei contează, că lumea nu se învârtește pe degetele câtorva indivizi nesătui în lăcomia lor și ale lacheilor lor. Da, ați ghicit, lacheii gen Gâdea, Badea&co, cărora Silviu a avut inspirația să le spună atât de clar că sunt morți, încât i-a băgat cu adevărat în sperieți: lumea începe să se prindă.

 

Bineînțeles, tot ce au preluat ”stimații” este începutul textului, scris în forță, declamativ, și au tras măreața concluzie că cineva îi avertizează că li se va întâmpla ceva rău. I-aș asigura și eu că răul cel mai mare li s-a întâmplat deja și pare ireversibil: sunt zombi-șefi într-o lume pe care o clasă politică încă mârșavă caută să o zombifice.

Îmi pare bine iarăși că textul lui Silviu, scris pe 9 septembrie, exprimă tot ce simt vis-a-vis de presă și nu doar cea românescă. Întregul an 2013 am tot stat cu ochii prin edițiile digitale pentru a vedea că mass-media este doar al patrulea membru al aceleiași puteri, indiferent dacă te afli în est sau în vest. Un fel de picior de lemn cu care tropăie piratul-șef ca să-și bage în sperieți mateloții. Când am început să lucrez în presă nu presimțeam nimic din dezamăgirea asta, din totala lipsă de încredere pe care o simt azi.

 

În schimb, am încredere în oamenii frumoși pe care-i cunosc și în ce pot face. Silviu Dancu este unul dintre ei. Nu vreau să închei pe un ton oficial sau prea pretențios, așa că am să mai spun doar că omul este tatăl a doi băieți atât de frumoși încât mă face să regret că nu am fată de vârsta lor. În plus, cred că fiul cel mare a fost autorul celei mai uimitoare concluzii la care am auzit să ajungă vreodată un copil. Se pare că băiatul i-a spus, într-o zi, tatălui: ”Dar dacă noi suntem doar niște gânduri în capul lui Dumnezeu?”.