Tiberiu Ceia, Modern Talking și The Doors, la pachet

Dacă vă întrebați de ce am început să scriu în engleză (probabil că nu vă întrebați), am să vă dau un motiv simplu: am prieteni, colegi, familie care citesc în engleză.

Să revenim la română.

Am scris în postările anterioare despre muzica veche la care sunt încă abonată cu urechile și cu feelingu (pardon, dar n-am promis că las de tot englezismele, nu vă supărați). Încă n-am terminat cu subiectul ăsta, și probabil că va fi unul recurent. Poate unii dintre cei care dați pe blogul ăsta în tăcere și plecați tot în tăcere și pe furiș sunteți și voi prinși în aceleași mreje muzicale. Sau ați fost.

Prima muzică de care-mi aduc aminte este cea cântată de mama. Mă legăna când nu puteam să dorm și îmi aduc foarte bine aminte asta, eram destul de mare cât să-mi aduc aminte ce se întâmpla, dar nu mai știu de ce nu puteam să dorm (boală? insomnie? agitație? no idea). Nu mă mai putea ține pe brațe vreme îndelungată, așa că țin minte că așeza o pernă pe picioare și mă întindea cu capul pe ea și-mi cânta ”Luceafărul”. Cred că pot cânta la orice oră din zi și din noapte primele strofe, pe melodia aia.

Tot prin perioada aia mă gândesc că ar fi fost când stăteam cu urechea lipită de magnetofon și muzica populară din Banat. Eram mare fană Tiberiu Ceia și făceam karaoke după cântecele lui. Dacă știu eu bine, Ceia a fost unul dintre interpreții care au păstrat muzica tradițională și n-au prea ”îmbunătățit-o” cu nimic. Îți dă cumva un sentiment de continuitate să știi că pe aceeași muzică dansau bunicii tăi la sărbători în sat.

Primul interpret sârb pe care l-am iubit a fost Laza Knezevic. Nu mai țin minte astăzi nici unul dintre cântecele lui, dar omul a fost și în casa părinților mei. Cânta cu trupa lui la rugă, pe 8 septembrie, și ai mei i-au invitat să-i omenească, să-i pună la masă între cântări (jocul în sat, de după-amiază până pe la ora 22:00, și balul, care începea la miezul nopții). Băiatul lui Laza, Vlady Cnejevici, a cântat cu Phoenix, la clape.

Mă gândesc acum că acel magnetofon a fost cel cu care ținea tata discotecile în Politehnică, pe vremea când credea că se va face inginer și avea arhivă Rolling Stones, Beatles, Donovan&co. Habar n-am ce s-a întâmplat cu el, cu înregistrările de când eram eu o gogoașă de copil (da, eram grăsuță la 2 ani) cu voce groasă, sau de mai târziu, când i-am stricat câteva benzi lui tata înregistrând prostii pe ele.

Mai târziu, când am mers la școală, muzica sârbească de peste graniță era la mare prețuire. Pop-dance-ul lor cu accente tradiționale avea mare priză la public, iar Lepa Brena, yugo-starul prin excelență, a avut în 1984 un mega-concert la Timișoara. Primul film văzut pe casetă video a fost al ei, tot prin anii 80.

Au mai fost, desigur, Neda Ukraden, Magazin și alții, ale căror cântece erau, pentru puștimea din Banat, repere mult mai clare decât cele ale Angelei Similea și cine o mai fi cântat pe la București la vremea aia.

Într-o noapte, când n-aveam somn la job, m-am apucat să caut cântece sârbești de când aveam eu 8-12 ani. Poate într-o zi voi scoate câteva de la naftalină și pe blog.

Tot din Yugo au venit și discurile cu Modern Talking, cred că am avut cam toate albumele lor. În vacanța dintre a V-a și a VI-a mă jucam tenis de câmp cu peretele în curtea bisericii, iar în boxele așezate pe treptele casei triluiau vocile celor doi cântăreți germani. Câte o partidă de-asta de tenis de-a mea ținea cât albumul, vreo oră, așa, vreme în care visam tot felul de povești, pe malul mării cu un puști de care mă îndrăgosteam sau cine mai știe ce alți gărgăuni copilărești.

Mai târziu lucrurile s-au complicat, opțiunile s-au diversificat, am ascultat și Azur, pe la 15 ani, când eram la Păltiniș cu o familie de prieteni și el, un domn foarte distins, de o erudiție care se impunea de la sine, cu un discurs care te reducea la tăcere și te obliga să-l asculți până aveai ceva de spus cu adevărat, surprinzător că era autodidact, din păcate a murit anul trecut, domnul ăsta ne-a cam muștruluit cu blândețe pe mine și pe fiică-sa, că asta e muzică primitivă și nu aduce nimic. Mamele au intervenit, că eram copii încă și aveam timp să ne rafinăm gusturile muzicale.

Bine, dar nu era doar Azur. Tipul care ținea discoteca pe atunci, unul dintre etnicii germani din sat, aducea muzică din Germania. Așa a ajuns tot tineretul satului să fie punkiști, să poarte părul zburlit măciucă și să asculte DAF și Sex Pistols, bine, împreună cu ”Boys”, megahitul Sandrei, pe care le plăcea gagicilor să danseze. Și eu eram mare amatoare de muzică punk și într-o bună zi mi-am sfâșiat o pereche mai veche de blugi și am desenat-o artistic cu pixul: un craniu cu creastă, numele formațiilor, și alte chestiuni care probabil că au îngrozit-o pe mama. Când am ieșit din cameră îmbrăcată așa, să merg la discotecă, mama m-a trimis înapoi să mă schimb sau nu plecam nicăieri. M-am resemnat, trebuia să păstrez preferința pentru punk doar la muzică.

Despre Depeche Mode am vorbit deja.

Tot în anii 90 am descoperit The Doors. Jim Morrison mi-a rămas moștenire de la un fost iubit, din facultate, prima îndrăgosteală cu lacrimi mari și amare.

De-a lungul anilor, a rămas preferința pentru electro și accentele etno, pe care le găsești oricând în playlistul meu.

Voi cu ce muzică ați crescut? Ați mai asculta aceleași lucruri sau azi sau le renegați? Credeți că v-au influențat în vreun fel sau altul?

Zilele trecute făceam curat și aveam nevoie de o muzică veselă, deloc obositoare, cu un ritm stimulant. Mi-am pus ceva Eurodance. Al meu, cu căștile în urechi, asculta altceva. La un moment dat și-a scos căștile și, râzând, mi-a spus că ascultăm lucruri complet diferite. M-a luat și pe mine râsul: eu cu muzica mea ușurică de făcut curățenie, el cu ”Traviata” cântată de Angela Gheorghiu.

Dacă e să mă iau după mama, opera a fost de fapt prima muzică absolut fascinantă pentru mine. Când eram bebe mă lăsa pe canapea, sprijinită pe pernă, cu muzică de operă, uneori mai dădeam o fugă până dincolo, în bucătărie. Eu nu mișcam, stăteam cu ochii căscați, aparent în transă.

În facultate mergeam deseori la Operă, în Timișoara nu se prea juca nimic bun la teatru atunci. În București, cum nu eram jurnalist pe operă, mi-a cam sărit rândul, în schimb am scris despre teatru la greu. Acum îmi lipsesc amândouă.

Nu uitați întrebările, mi-ar face plăcere să vă citesc și eu, asta dacă nu cumva treceți doar în fugă și pe furiș și nu vreți să știu că ați fost pe aici.

Advertisements

, , , , , , , , , , , , , ,

  1. #1 by alice on 25 September 2013 - 6:11 pm

    cu Depeche Madonna Duran Duran AC/DC George Michael si Inxs. si dupa aia cu Guns N’ Roses. Guns N’ Roses rocked my world.

    Like

  2. #2 by Catalina George on 25 September 2013 - 9:24 pm

    Cu George Michael am o amintire tare simpatică de la Caransebeș, de la buna mea prietenă din facultate. Cred că o păstrez pentru altă postare. Ascultam și ceva Guns, unul dintre băieții din gașca de la sat făcea mișto de numele lor, traducându-l Gongile Roz, bine, el era depechar înrăit și se crease cumva pe atunci un fel de conflict tipic adolescentin între fanii diferitelor curente.
    Alice, îmi pare bine să te văd pe aici, n-am mai vorbit de mult.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: