Trăim sau scriem?

Să fie scriitorul oare cel mai egoist personaj din omul nostru cel lumesc? Sau să fie chiar portiţa cea îngustă (Urechile Acului) prin care omul cel lumesc reuşeşte să evadeze dintr-un egoism rapace, puternic, atoatedevorator?

Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări şi poate că nici nu există. Poate că întrebările însele sunt nişte asteroizi care plutesc în spaţiul fiinţei pentru că locul lor este acolo, fără să necesite vreo rezolvare sau îndepărtare. Poate că singurul sens al întrebărilor este să existe şi ele. Fie şi numai datorită faptului că întotdeauna dintr-un răspuns se naşte o altă întrebare. Asteroizii vor pluti întotdeauna în spaţiul niciodată gol de prezenţa lor.

Dacă la 9 ani spuneam că nu pot trăi fără scris, astăzi sper doar ca asta să se dovedească a fi o axiomă. În acelaşi timp sunt perfect conştientă că mi s-ar putea dovedi că există viaţă şi după scris, aşa cum am învăţat că se întâmplă şi dincolo de pereţii căminului părintesc, de hotarele satului în care am crescut, de Banatul cel iubit, de România cea frumoasă şi exasperantă,  de profesiile pe care le-am practicat cu ambiţie şi încăpăţânare, până la un punct, de… de toţi bărbaţii pe care i-am iubit.
Dar ce-i cu scrisul ăsta şi la ce bun, până la urmă? Este terapeutic, spre folosul celui care-l practică şi care, fără această metodă de ieşire din sine, ar ajunge un simplu nebun, un beţivan notoriu, un psihopat sau un obsedat sexual? Sau este de fapt parte din ţesătura minunată a lumii, reţesută de un minunat meşteşugar orb, pentru ceilalţi oameni? Unii alunecă uşor pe această ţesătură, cu o expresie de bucurie mirată, uneori de tristeţe, dar cu siguranţă de acceptare, alţii se încurcă în ea până când nu mai ştiu să iasă şi îşi pierd respiraţia.
În copilărie, cred că prin clasa a V-a sau a VI-a, aveam o poezie despre un păianjen orb, atacat de o viespe care îi scosese ochii şi el de atunci ţesea la pânza lui fără să se oprească şi toate celelalte gâze se prindeau în ea. Pe atunci îmi era frică de păianjeni, modul lor de a-şi mişca picioroangele alea mi se părea probabil monstruos, îi percepeam ca pe nişte fiinţe venite de pe altă planetă. Acuma nu mai am asemenea reacţii, încă mă uit ciudat la modul în care îşi mişcă membrele ca nişte tentacule, dar m-am obişnuit cu ei. Azi de dimineaţă mă uitam la un ditamai păianjenul cu picioare subţiri cum se deplasa pe tavanul din baia de la serviciu. Îl vedeam în oglindă. Poate că ar fi trebuit, ca o bună angajată, să iau o mătură şi să-l vântur cât colo, dar mi-a părut simpatic.

Atunci când ne întrebăm dacă scrisul nostru foloseşte cuiva, vorbim din egoul nostru cel puternic, strălucitor ca un Colos din Rhodos străjuind un palat plin de minunăţii lumeşti. Atunci când doar îl facem, scrisul este parte din viaţă. Este viaţă.
Scrie şi vei trăi.

Advertisements
  1. Leave a comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: